Nicolae Costenco


Nicolae Costenco
updated: 2006-03-18 13:54:37

NICOLAE COSTENCO

Pe durata întregii vieţi poetul va rămâne nedezminţit în muncă şi neastâmpăr. Îşi împlineşte rostul, cheltuindu-şi mereu nealterată tinereţea harului. E legea prezenţei şi a afirmării sale printre oameni. Cu anii, cu deceniile, timpul bineînţeles că trece, vin hărţuieli şi semnalizări ale uzurii inerente, dar ele nu ating spiritul de creaţie. Ceea ce norodul numeşte poezie, cu vârsta devine tot mai sporită în vigoare şi în dărnicii.
Zicem prospeţime, o întâmpinăm cu încredere ca pe o sărbătoare de mai bine pentru setea noastră de adevăr şi de frumos. Pentru că în frumuseţea poeziei numaidecât trebuie să vorbească adevărul, nu şubreda sa aparenţă cazuistică, ci adevărul frământat al firii şi al trăirii omeneşti. El poate fi convingere şi lege de temelie, dar mai poate fi şi simplă zvâcnire de inimă sau amănunt al chipurilor trecătoare.
Ferice de poetul care-şi menţine neîntinată facultatea aceasta tonică pornită spre inima celor mulţi şi aşteptată de ea. Cititorii îl caută şi îl primesc ca pe crainic al vieţii din adânc, care nu le-a dezamăgit aşteptările. Cine dintre noi, angajaţii în breaslă, nu şi-ar dori o asemenea soartă cărţilor sale scrise şi nescrise... Ca în poezia aceasta:

A fi poet - înseamnă pana
Să-ţi fie gata orişicând
Pre vorbe să redai icoana
Simţirii plăsmuite-n gând.

A fi poet - înseamnă slova
Sincerităţii s-o ghiceşti,
Împrospătare dând ca roua
Aprinsei inimi omeneşti...

A fi poet - înseamnă glasul
Trompetă să răsune-n zori
Ca lumea să-şi îndrepte pasul
Spre luminosul viitor.

A fi poet - înseamnă-n frunte
În munca nobilă să fii,
Duşman pornirilor mărunte,
Părtaş al faptei mari şi vii...

Aşa scrie Nicolae Costenco, la care mă gândesc acum la popasul celor şaptezeci de ani ai săi împliniţi. L-am citit întotdeauna şi-i preţuiesc scrisul de mai bine de o jumătate de veac, deşi personal l-am cunoscut cu mult mai târziu, i-am rămas un cititor nelipsit, pot spune de la primele începuturi şi până azi.
Suntem cu încă vreo doi-trei tovarăşi, oameni din aceeaşi generaţie, care am putea spune lucruri adevărate despre câte le-am trăit şi le-am văzut încă de prin Chişinăul anilor treizeci. Realităţile jalnice ale acelor vremuri au intrat în istorie cu preţuirea cuvenită. Şi în amintirea oamenilor, a bătrânilor mai ales, au lăsat răni neuitate până astăzi. Leatul nostru de condeieri tineri şi începători au tot crescut de atunci, au tot îmbătrânit, întruchipând în slove zbuciumul propriu şi scrâşnetul de neîmpăcare al norodului din vremea aceea. Fiecare în felul său îşi căuta făgaşul şi rostul în marele frământ. Ceea ce numim astăzi nivel de cultură şi proces de creaţie, era pe atunci un conglomerat de eforturi răzleţite, hărţuite şi în mare parte contradictorii. Dar se impunea dintre cei mulţi talentul în căutarea celor cu adevărat setoşi de bine şi legaţi de oamenii trudiţi. Busola căutărilor era dificilă, gândul iscoditor era dominat mai mult de intuiţia proprie. Dar pe cei mai cinstiţi îi unea dorinţa de mai bine şi devotamentul faţă de popor, faţă de baştina asuprită. Calea adevărului se întrezărea şi trebuia până la sfârşit să biruie în claritate deplină. Aş putea numi aici pe mulţi dintre tovarăşii mei, scriitori cunoscuţi şi bine consacraţi. Despre ei, despre aceştia, ne vorbesc cărţile lor de prin biblioteci, şi istoria literaturii sovietice moldoveneşti. Îi cunoaşteţi pe toţi.
Nicolae Costenco e în rândul lor de merit. Pot spune că e prezent cu tinereţea zurbavă, chiar cu pornirea zvăpăiată a talentului neostenit, mereu în muncă, în zbucium dramatic şi în mereu crescută rodnicie.
Am zis că-l citesc cu interes de la primele pagini de debut. Da, aşa este, începând de la placheta Ore - 1937, Elegii păgâne - 1940 şi toate celelalte... Eram cititorul său deşi personal l-am întâlnit şi l-am cunoscut mult mai târziu.
Citesc o mărturie de atunci a poetului :

Aleea-i boltă străvezie -n gheaţă
Într-un palat de zână de la pol
Cu-ngândurare, rumenit la faţă
Păşesc pe-aleea ce răsună-a gol.

În bronz - poetul Puşkin,
Fost în surghiun pe-aicea
Un guler şi o cuşmă
Omătul alb i-au pus

În versul rus de slava valorilor antice
De libertatea duhului în Moldova a spus

Pe stâlpul lui de piatră el îmi surâde parcă
Cu un picior pe lanţul de fier ce l-a cuprins
Privesc la chipul scump şi-un simţământ mă-ncearcă
Să-mi ştiu în mine focul la facla lui aprins.

Eu pe atunci, deşi tipărisem câte ceva chiar la Viaţa Basarabiei unde Costenco era secretar de redacţie, mă ţineam cu totul izolat, departe de redacţii. S-a întâmplat pur şi simplu aşa că un tovarăş de lucru şi de învăţătură mi-a dus, cu ştirea mea de altfel, poeziile care au văzut lumina tiparului la Viaţa Basarabiei.
Pe Costenco mi l-a arătat cineva pe stradă, îmi pare că David Vetrov - "Uite la acest nalt şi chipeş, cu chica mare şi cu capul ridicat, acesta este Nicolae Costenco".
Atâta cunoştinţă am avut despre dânsul şi despre chipul lui, dar îmi pare şi azi că în imaginea mea de atunci anume astfel trebuia să arăte tânărul poet. Era pe strada centrală, într-o după-amiază de primăvară. Purta în chip şi în alură, poate că oleacă chiar voit, prototipul tânărului poet romantic de tradiţie eminesciană.
L-am mai văzut de atunci tot de la distanţă, prin grădina publică a Chişinăului şi pe strada din centru ducându-se probabil la lucru.
Trebuie să spun că în presa vremii el era de acum consacrat la primul loc (rog să nu se supere alţi tovarăşi), la primul loc zic, ca poet al Basarabiei. Uneori aceasta se spunea sau se scria cu o nuanţă de reproş. În cultura vremii, mai cu seamă în literatură, termenul "basarabean" însemna într-un sens specific-provincial. Era o prejudecată largă, înrădăcinată în şovinismul balcanic al României regale. Face să ne amintim despre amănuntul acesta astăzi.
Costenco era într-adevăr prin temă, prin factura stilistică şi prin limbaj poetul mai specific al Basarabiei, numai că nu era provincial. Mai târziu, şi chiar şi astăzi nu am încetat a mă gândi la aceasta. Meleagul natal, baştina, cu tradiţii, obiceiuri şi cu expresia sa obştească, poate chiar etnografică se afirma în poezia lui Costenco cu insistenţă. Deliberat ori spontan şi intuitiv el îşi întemeia apartenenţa şi viziunea aceasta ca o trăsătură vitală. Da, creaţia sa de pe vremuri poartă meritul evident al viguroasei înrădăcinări în pământul şi în destinul basarabean. De dragul acestor izvoare el îşi lărgeşte orizonturile de creaţie, se apropie de drama satelor basarabene, de istoria scrisă şi nescrisă a lor, de duhul şi de geniul popular al creaţiei. Se leagă tot mai strâns de tradiţiile seculare care ne apropie de marea cultură rusă, devine popularizator şi traducător al marii literaturi frăţeşti, cu crez sincer şi cu măiestrie durabilă.
Prin toată această activitate, Nicolae Costenco era pregătit pentru marele act al eliberării - reunirea Basarabiei cu Patria Sovietică.
Atuncea m-am întâlnit cu el, cum s-ar zice în realitatea concretă, la o adunare, prezidată de Ivan Le, unde amândoi s-a întâmplat aşa că am luat cuvântul. L-am văzut pe Costenco la tribună, salutând cu însufleţire istoricul eveniment la care se vedea fericit martor şi părtaş. Noi, cei vre-o câţiva tovarăşi mai iniţiaţi, de ilegalitate comunistă care eram de faţă, ne-am bucurat din suflet de asta. Cuvântul de credinţă a lui Costenco însemna mult pentru intelectualii cinstiţi din localitate, el era doar unul dintre cei mai recunoscuţi poeţi ai Basarabiei. Scrie el:

Uşor este a merge pe drum deschis de Lenin,
Prin al evenimentelor desiş-hăţiş!
Ei n-a lăsat doar cărţi, ci călăuze semne
El către zări de aur privirea ne-a deschis.

La luptă, bărbăteşte, porniţi fară cruţare!
Părinţii, fraţii noştri la fel n-au fost cruţaţi.
Despre dezrobitorul de lume, de popoare,
Despre-nţeleptul Lenin, voi stihuri să cântaţi!

Viaţa are forme mai mari ca elocvenţa:
Priviţi-o-n dezvoltare, în fierbere , avânt!
Din inima lui Lenin continuăm cadenţa,
Fiind semănătorii dreptăţii pe pământ.

Cu un excepţional simţ artistic intuieşte poetul reproşul de elocvenţă în poezia pe care am citit-o. Poate chiar retorică. Şi dă răspunsul unic al inspiraţiei creatoare. Viaţa are forme mai mari ca elocvenţa.
Sunt momente de cardinală tensiune în viaţă, când singurul cuvânt al adevărului este chemarea, proclamarea, ciocnirea forţelor nude şi neîmpăcate. Elocvenţa... Atunci subtilitatea nuanţelor devine nu numai de prisos, ci de-a dreptul păgubitoare. În toiul luptei, la atac, soldaţii strigă URA!, la marile frânturi şi încleştări istorice conştiinţa cere marea limpezime - cine-i duşmanul şi cine-i prietenul. Subtilităţile insesizabile şi dibuirile aproximative pot deveni probleme la timpul lor, dar nu pentru a încurca oamenii, ci pentru a-i împlini cu lumină. Spun aceasta, pentru că în prodigioasa creaţie a lui Costenco ne putem ciocni des cu episoade de care ne-am deprins a le zice retorică. E foarte însemnat să le apropiem cu discernământ, căutând a înţelege dacă ele nu cumva cristalizează pur şi simplu trăirea sinceră şi chiar aprigă a poetului.

ARTA
Înspre vârf de munte, în spirală,
Calea noastră urcă sus, domoală,
Cale nu prea netedă şi lungă,
Câţi din noi la vârf o să ajungă?

Mergi vărsând sudori, răbdând aduni,
Tot orbecăind după minuni,
Te dezbini, te legi şi te dezlegi,
Pân' la chin ca să te înţelegi.

Mergi şi arzi,
Pe praguri tari de lespezi,
Anii ca funinginea îi lepezi,
Mers fără popasuri, în nesomn,
Mers ce nu e dat oricărui om.

De ajungi la culme - stea devii,
Luminând milenii peste-mpărăţii,
Biruinţa-i ceea ce întartă,
Calea asta-i lupta pentru artă.

De fapt, prin zecile de cărţi ale sale, prea bine cunoscute, trece ca un fir roşu condiţia aceasta de interpretare. Sinceritatea activă şi larg mobilizată a poetului, trăirea sa nestingherită, e grea de vigoare şi forţă vitală. Ea face unitatea temeinică a tot ce poetul a scris - poezie, proză, dramă. Aici el nu e nici timid, nici contradictoriu, ci adânc consecvent cu natura talentului său. Din pricina asta, îmi pare, poezia sa are o excepţională capacitate de reconstruire a trăirii. Evocarea, întruchiparea plastică a emoţiei, a gândului, a himerelor, şi a tragediei uneori devine un fapt veridic pentru cititor. Chiar cele mai subtile şi intime mărturisiri de dragoste ni se deschid ca întâmplări ale unui destin dramatic real.
Din viziunea noastră dispare noţiunea literară, cu care ne-am deprins, de erou liric. Credem în trăirea poetului. Aşa a fost cu el, şi nu altfel. Aşa devine şi cu cititorul.
Marea puternicie a poeziei lui Nicolae Costenco (de proză nu mai vorbesc) constă anume în veridicitatea trăirii. Chiar când e vis, când e gând sau rătăcire filozofică (sunt şi de acestea destule), chiar şi atunci patosul ei prim constă în realitatea dură. E, spre deosebire de multă poezie de astăzi, o poezie a trăirii. Iară zic, anume aşa s-a întâmplat cum scrie poetul. Se poate reproşa că asta ar fi un fapt prea comun, toţi oamenii au doar dramele lor de povestit, şi isprăvi, şi trăsnăi, nu ne putem umple capul cu ele. Afirm cu convingerea mea veche, pe care mi-o ştiu controlată şi de părerile multor cititori şi critici literari - tocmai aici e taina vitală a creaţiei lui Costenco. În natura sa psihologică şi în plămada talentului, precum şi în zilnica sa trăire. În ele noi ne confruntăm cu o realitate de caracter, aş zice chiar, cu o minunăţie de om cu mult ieşită din comun. El se zbate cu firea şi cu harul său, ca un înlănţuit al propriului destin. În avânturi, în împliniri, în contradicţii, şi chiar în prăbuşiri vădite. Despre asta s-ar putea cred scrie câteva monografii. De fapt, trebuie să recunosc că s-a şi scris câte ceva despre asta. O monografie deosebită s-ar mai putea închega ca o erată aparte despre multele năzdrăvănii literare, să le zicem aşa, şi multele căutări ale poetului în viaţă, în poezie şi în marele necunoscut al trăirii.
Dar patosul covârşitor, afirmarea vitală a poetului este epopeea muncii şi a creaţiei. În acest domeniu Costenco ne-a dat lucrări pe care le vom întâlni întotdeauna în paginile de antologie ale literaturii moldoveneşti. Munca şi tăria omului muncitor, bucuria epică a creaţiei în cele mai grele condiţii de viaţă. În această privinţă romanul Severograd este o operă dintre cele chemătoare pentru epica de creaţie, de făurire a maselor largi şi a omului. Nu numai romanul; are Costenco în cărţile sale un ciclu care se încheagă într-o poemă de măreţie adevărată umană şi poetică. Este iarăşi ciclul Severograd. Iată câteva versuri din acest ciclu.

Se zbate Eniseiul ca un peşte
Cu solzi de-argint şi albia de lut,
Iar ziua ceara galbenă-şi topeşte,
Feştila soarelui pân' la un pic a supt

Dormi, tundră! Sub iorganul tău de gheaţă
Viaţa concentrată în cărbuni
În flacăra albastră se înalţă,
Ca păpuşoiul ars, plin de tăciuni.

O pasăre cu aripi ostenite,
Se zbate inima din ce în ce mai greu,
Pe amintirea fetelor iubite
Se-aşterne bruma sufletului meu.

Nu te mai bate, Enisei sălbatic:
De soartă nicăieri nu ai să fugi.
Arzi, suflete, în propriu-ţi jăratic;
Fugi de-ale suferinţelor năluci.

Şi totuşi, viorelele nădejdii
Adie c-un parfum catifelat,
Când prin a negurii de fum odăjdii
Se-aud aripi de uriaş cum bat.

DEZGEŢ PE ENISEI

Aţi asistat la măreţia
Unui dezgeţ pe Enisei
Această răzvrătire mie
Îmi pune inima-n bătăi.

Un uriaş trezit, pe spate
Înflând al geţurilor zid,
Cu umerii săi la o parte
Îl dă cu-n straşnic pârâit.

Şi apa, ca prin diguri sparte,
Cuprinsul umple împrejur.
În escadrile, de departe,
Vin păsările prin azur.

Cu ochii larg deschişi, priveşte,
Cu-al frunţii turn; bătut de vânt,
Cum Eniseiul, voiniceşte,
Menirea-şi poartă pe pământ.

Cum el, condus de voia sorţii,
Vrăjmaşul zid de gheaţă-a rupt, -
Îndreptăţire-n ciuda forţei
A păturilor de desubt!

Şi încă versuri ale poetului din făptuirea noastră de azi, a Moldovei Sovietice.

PE NISTRU

În sălcii se dezbracă noaptea
Şi iată-o-n unde de argint
A Nistrului purtat de şoapte,
Sub maluri negre înotând...

Pe raze fine,ca păingii,
Coboară stelele la vad
Şi sparie, zălude, mânjii
Ce s-au oprit la adăpat.

Cu luntrea-ngustă şi uşoară
Pe sforul apei a ieşit
Un chiot lung ce înfioară
Pădurile a clocotit

Ademenească noaptea rece,
Luceferi roii ningă-şi-i!
Flăcăul ca săgeata trece
Atras de alte gingăşii.

Şi, iată, drumul cu căsuţa
Şi eterele de pescar.
C-o floare-n dinţi aşteaptă Nuţa,
Şi ochii pâlpâie în jar.

Iar palma stelelor,ca frunza
De aur, apa a-mbrăcat,
Jucându-se de-a v-aţi-ascunsa,
La strunga ielelor, la vad.

AL PRIMĂVERII GHIOCEL

La fereastra sufletului-mi bate
Deget? Creangă? Vânt? Ori călător?
Ori un vers din cele necântate
Cântece pribege prin popor?

Pe privaz în coate stau.Privirea
Nu distinge-n beznă - cine-o fi?
Tremură pe geana zării ştirea
Că mijeşte iar un zori de zi.

Totuşi, cine a bătut? Prea poate
Sufletul poporului meu drag:
S-o fi vrând şi dânsul într-o carte
Stând într-al baladelor şirag

Cu Lazo, Cotovschi ori Codreanu?
A bătut timid şi uşurel.
Tu - cocor - din zare dunăreană?
Tu - al primăverii ghiocel?

Şi aşa se îmbină, se cunună măreţia naturii, adâncul problemelor, frumuseţea oamenilor, puterea de trăire şi de creaţie şi gingăşia marii, a negrăitei frumuseţi şi a dragostei din poezia lui Nicolae Costenco.E o poezie pentru oameni, despre oameni, care bucură oamenii şi care-i leagă cu putere de veşnica lege a vieţii prin tăria şi demnitatea omului creator.

Published:

	Author	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	280