Răspunsul al doilea la întrebarea întâia (despre Ion Druţă)


Răspunsul al doilea la întrebarea întâia (despre Ion Druţă)		1988
updated: 2007-07-02 20:51:47

RĂSPUNSUL AL DOILEA LA ÎNTREBAREA ÎNTÂIA

Cam aşa am început cu toţii. Cu prima carte de citire pe băncile de pe vremuri ale şcolii. Unul mai dezgheţat buchisea cu glas tare în auzul tuturor:

Grierul în desfătare,
Trecând vara cu cântare,
Deodată se trezeşte
Că afară viscoleşte,
Iar el de mâncat nu are...

Când istorioara ajungea la sfârşit, treceam la, cum s-ar zice, aratul în adânc, la "analiza literară".
- Acum, - zicea învăţătorul, - întrebarea întâia!... Ce vrea să spună autorul?
Noi atâta aşteptam. Parcă ne-ar fi împroşcat cu scântei de înţelepciune. Tăbăram cu mustrările asupra amărâtului cântăreţ. Care mai de care ridicam mâna, agitând câte o suliţă de necruţare, ca s-o înfigem în scripca sa flămândă.

- Ai cântat! Îmi pare bine.
Acum joacă dacă poţi.

"Că bine i-a spus vecina sa furnică. Să lase cântecul, să lucreze la vară cu ea".
Au trecut anii, s-au schimbat vremile, ne-am mai schimbat şi noi. Ne-am întâlnit cu fel de fel de cărţi şi biblioteci, în care am descoperit istorii şi comori cu toate minunăţiile lumii. Să fie ele binecuvântate. Pentru înţelepciune, pentru cântecul graiului, pentru vraja negrăită cu care ne-au umplut sufletul...
Am rătăcit şi eu, de când mă ştiu, oprindu-mă cu sufletul la gură, în faţa scornirilor şi a frumuseţilor infinite care mă copleşeau. Dar ţin să mărturisesc că peste toate plăsmuirile măiestrite, peste moduri luminate şi subtile, când mă pomeneam cu înţelegerea sub culmi inaccesibile, mă agăţam de busola învăţătorului meu. Ce vrea să spună autorul?
Sub zodia aceasta, aproape că chiar de la început, se înscriu şi întâlnirile mele cu tinereţea şi cu scrisul lui Ion Druţă. Ca martor şi părtaş la multe câte au fost şi s-au petrecut, aş putea chiar să depăn un şirag de amintiri care pot fi şi documente destul de interesante. Dar s-a întâmplat aşa că, acum vreo trei ani, a comis el o poznă şi m-a dăruit cu un minunat buchet din grădina amintirilor - La umbra cuvântului. A făcut-o sfătos, cu generoasă fantezie de povestitor. Aşa că eu nu voi scrie amintiri. Mai bine mă abţin. E în folosul meu. Voi cerca totuşi să spun câte ceva despre întâlnirile de pomină ale cărţilor sale cu Întrebarea întâia. Am adunat chiar o mică arhivă de felul acesta cu aprecieri episodice, pe parcursul a mai bine de trei decenii. S-a întâmplat aşa că de multe ori trebuia să-mi fac o părere şi să mi-o spun la vremea ei, în legătură cu noile apariţii.
Fiecare carte a sa ridica un val de discuţii şi polemici înfrigurate. Destul de curând după debut, el s-a afirmat tot mai ascuţit şi mai neîmpăcat pe poziţie eretică de nonconformist. Nu ca stil sau ca factură literară, în privinţa aceasta scrisul său e foarte credincios modului tradiţional. Nonconformist el era prin scormonirea din adânc a materialului uman. Zugrăvea cu patimă ceea ce "nu se cuvine". Rupea armonia deprinderilor, surpa evidenţele acceptate, denunţa falsitatea aparenţelor. Parcă ne sfida cu un fel al său de a vedea lucrurile ca nealţii. Ne îngrijora prin cerbicia sa lipsită de concesii şi printr-o aproape agresivă consecvenţă cu sine însuşi. De multe ori ne călca pur şi simplu pe bătătura conştiinţei, nu aşa întâmplător, ci cu ciudă, alegând locul cel mai dureros.
Au început, bineînţeles, să izbucnească strigăte de "văleu, ia seama, unde calci!" El nu lua seama. Dimpotrivă, ne făcea parcă tot mai în ciudă.
Au venit romane, povestiri, piese de teatru... Au început să se lămurească şi cititorii. Care mai confuz, care mai pe tăcute, sesizau cumva vântul din adânc al trezirii. Se iscau ciocniri şi confruntări în duhul vremii. Apoi au răsunat proteste de negare cu învinuiri, declanşate de o furibundă artilerie grea. Nu se mai căuta lămurirea prin argumente. Se cerea, trebuie s-o spunem, se cerea, în numele celor mai sfinte principii, eliminarea, anularea făcătorului de rele. Semnalele de alarmă răzbăteau în toate orizonturile ţării, dar se cloceau mai ales în mocirla fără fund a republicii. Încărcătura cea mai explozibilă era instalată în buclucaşa întrebare. Ce vrea să spună autorul? Vrea să ne prăpădească, nu vedeţi?
Campanii, măsluiri, analize savante şi lucrătură josnică de prin ascunzători... Am cercat de câteva ori, în măsura înţelegerii mele, să intervin în discuţii şi să spun cum văd eu lucrurile. Nu numaidecât cu pretenţia de a-l îndreptăţi sau a-l lăuda pe autor. Pur şi simplu descifram în cărţile sale un înţeles sănătos, de înaltă valoare umană sovietică. Eram convins că, anume în felul acesta trebuie citit Ion Druţă. Vroiam să evidenţiez cu argumentele posibile mesajul progresist al operei şi al scriitorului.
Aş fi tentat să adun astăzi de prin stenograme şi de prin publicaţii vechi câteva mărturii din acestea. Dar acum şi aici nu e posibil aşa ceva. Îmi îngădui să reproduc doar un fragment din stenograma Congresului VI unional al scriitorilor (1976). Îl citez în ruseşte, nu vreau să-i dau prin traducere vreun aspect de redactare.
"Ne nado svoditi poniatie nravstvennosti c opredelionnîm normam jiteiskogo povedenia. Nado voploşiati v literature podlinuiu meru celoveka i celovecinosti.
Esti izvecinîe duhovnîe printsipî, kotorîe vsegda privlekali lucişih mecitatelei zemli, bîli sviazanî s narodnoi jajdoi svobodî i obnovlenia. V naşem obşestve eti kacestva stanoviatsia realinîmi i deistvennîmi. Takie poniatia kak spravedlivosti, drujba i predannosti, cestnosti, trudoliubie, slujenie obşestvu, eti obşeceloveceskie tsennosti v naşih rukah stali sredstvom modelirovania celoveceskoi licinosti. Nam dana sila ovladeti imi ne toliko v mecitah - nepostijimîh idealah. Kajdîi nastoiaşii pisateli, hudojnic, mîsliteli, kak bî skromen on ne bîl, mojet posviatiti svoi trud realinomu razvitiu obşestva.
Mne kajetsia, eto oceni tsenno.
Kogda mî osujdaem uvlecenie "obşeceloveceskim gumanizmom" nado otdeliti izvestnoie pustoslovie ot toi celoveceskoi tsennosti, kotoraia harakterizovala gumanizm Puşkina, Tolstogo, Eminescu, Şevcenco, Gorikogo i drugih lucisih naşih predşestvennikov. U nih bîla vera v etot ideal. A u nas esti escio i soznanie naşego sobstvennogo sklada, oşciuşcenie deistvennogo uciastia, kotoroe daet nam vozmojnosti voplotiti mecitu v jizni. Obşeceloveceskie tsennosti u nas priobretaiut, esli mojno tak vîrazitsia, duhovnuiu ploti v realinoi licinosti sovetskogo celoveka.
V etoi sviazi hociu privesti primer naşego moldavskogo prozaica i dramaturga Iona Druţă. Etogo pisatelia mojno vosprinimati i poliubiti, sozdavaia pravilinoie sujdenie o ego proizvedeniah, esli razdeliti ego ostroie inogda, mojet bîti, daje boleznenoie ciuvstvo nravstvennosti. Ego osnovnaia tema pociti vsegda vîtekaiet iz zaprosov etiki... On idet inogda na krainee napriajenie, brosaiet vîzov, ne obhodit samîe ostrîe i trudnîe stolknovenia dlia togo, citobî vîiaviti i otstaivati to, cito on scitaiet duhovnîm oblikom sovetskogo celoveka. V etom plane nado suditi, po moemu, o vseh dostijeniah, vozmojno, i poteriah pisatelia Iona Druţă.
Osobenno iarko i gluboko staviatsia podobnîe voprosî v ego piese "Ptitsî naşei molodosti". Avtor ne daiet normî povedenia v slojnom vodovorote jizni. On sozdaiet budto riadovoi obraz celoveka truda, seliskogo parnia Pavla Rusu, kotorîi bezgramotnîm podrostkom idet na front, cestno otvoevalsia i vernulsia domoi molodîm kommunistom. To, cito jizni frontovîh ispîtanii vlojila v nem, on vosprinimal kak tsennosti svoih nravstvennîh ustoiev - duhovnoie bogatstvo i tverdosti v slujenii dolgu. Obşestvennomu dolgu. Molodoi krestianin stanovitsia, mojno skazati, podlinnîm bortsom za naşi ocelovecennîe idealî, primerom samootverjennosti v slujenii liudiam i obşestvu. Obraz geroia, kak hudojestvennoie svoeobrazie i kak emoţionalinoe voploşcenie mîsli , prosto potriasaiuscii...
V predsmertnîi ceas on idet na besposciadnîi examen vseh svoih del i sverşenii, proveriaet pravdu i nastoiasciuiu tsenu vsego togo, cem on zapolnil svoiu korotkuiu surovuiu jizni. I pered nami vstaet podvig ego, vstaet haracter boitsa, celoveca polnocrovnoi kommunisticescoi nravstvennosti.
Mne prişlosi videti etot spectacli v raznîh teatrah i v raznîh postanovcah . Moe volnenie vsegda vozrastalo ot osciuscenia zritelinogo zala. Sotni i tîsiaci oceni raznîh liudei, s cistîm, mojet bîti daje ocisciaiuscim perejivaniem , smotriat na Pavla Rusu kak na svoego tovariscia. Smotriat ne kak na vojaca-gheroia, a kak na odnocaşnica, kotorîi vmeste s nimi trudilsia, prinial udarî, nes samuiu surovuiu otvetstvennosti, perejil boli po druziam, poghibşim na voine.
Na vîşei proverke etot celovec utverjdaet svoe dostoinstvo. On prizîvaet c jizni po vîsokim veleniam kommunisticescoi sovesti. Tak mî vosprinimaem ego traghediiu i ego smerti.
I nam stanovitsia iasnee i tvorceskii obraz pisatelia Iona Druţă; cliuci c ego citeniiu, c ponimaniiu suşinosti ego tvorcestva - eto duhovnîe postijenia, obiemnîi nravstvennîi oblic sovetskogo celoveca.
Vo vsiacom sluciae tak ia privîc ego citati i tseniti.
Takie knighi iavliaiutsia kak bî goriaşcimi costrami vremen, dlia neprerîvnoi sviazi pocolenii , hraniteliami narodnîh duhovnîh bogatstv. V nih prizîvnaia sila i hudojestvennoie voploscenie naşego vsegda jivogo nravstvennogo ideala".
Pe măsura afirmărilor de maturitate, peripeţiile se înteţeau, căpătând aspect tot mai monstruos. Apăreau noduri de nedezlegat, cu răstălmăciri de tot felul, agravate artificial. Vorba omenească "bună ziua" putea deveni sperietoare sau insultă. Pagina nouă, care aducea gând şi agerimi, era citită sub lentile strâmbe; nu se căuta înţelesul, se ajusta la ghicitul cât mai tendenţios.
Spre lauda lui, scriitorul îşi stăpânea firea cu tenacitate. Îşi vedea de lucru, parcă n-avea vreme să se ocupe cu nimicuri. Munca i-a fost scut de apărare, poate chiar de salvare.
Am putea vorbi aici despre mintea moldoveanului păţit. Avem o experienţă tragică. În condiţiile noastre cu asta nu e de glumit. Urmărirea şi măcinarea energiilor de creaţie poate deveni primejdie socială. Un răuvoitor mai putincios prin procedee bine calculate poate manevra, catalizând urgia latentă a unor colosale energii distrugătoare. De multe ori a trebuit să ne gândim la păţaniile lui Ion Druţă anume în planul aceasta.
Vreau să-mi limpezesc barem fondul primar al fenomenului.
În ştiinţele tehnice există o disciplină la care a trebuit să dau examen în anii studenţiei, se cheamă "Rezistenţa materialelor". E împotrivirea la efortul de modelare. Fierul, de pildă, ca să devină unealtă sau angrenaj de maşină, trebuie trecut prin arderi, forjare, laminare, prin multe savante silnicii care au legile lor neînduplecate. Ţăranul, la munca zilnică în câmp, nici nu-şi dă seama câte formule de matematică superioară leagă şi dezleagă, mânuind oţelul coasei sau apăsând pe coarnele plugului. Orice unealtă îşi împlineşte rostul biruind mereu o infinită metamorfoză de împotriviri.
Le putem uita sau ignora cu totul aceste învăţături. Dar noţiunea de bază rămâne şi se verifică sub ochii noştri transplantată în obşte şi în gândirea oamenilor. Putem spune că orice talent autentic şi activ a cercat o asemenea forţă de împotrivire. Doar că termenii diferă: acţiunea de ardere, forjare, modelare, devine Creaţie, iar rezistenţa materialului uman se numeşte Inerţie.
Pot fi ironizat - nu protestez. Cred însă că acesta a fost fondul inevitabil al întâlnirii istorice a Moldovei cu miasmele stagnării. Au fost drame nenumărate cu grimase de neiertat şi cu jertfe. Până astăzi încă multe dintre ele rămân ascunse. În loc să le dezvăluim, să le citim învăţătura de epocă ne vedem adesea angajaţi în dibăcii de substituire. Uneori nici nu se poate înţelege rostul multor decontări stridente la adunări sau în presă. Se înteţesc prea evident pasiunile de autoproclamare cât mai rentabilă în epocă. Cei mai harnici îşi înscriu la contul acesta până şi micile neplăceri amoroase. Se încearcă a ajusta drama la calcule de iarmaroc.
Să ne ţinem în gardă. E necesar să ferim de trivializare experienţa, tragic plătită, a creaţiei autentice. Nu pentru zgomotoase osanale, pentru că anume aceasta are semnificaţie istorică.
Cu Ion Druţă participăm la un examen de demnitate civică pe o cotă de înaltă tensiune. E şi examenul nostru. Fiecare, la vremea lui, a fost solicitat şi chemat să răspundă. L-am trecut, examenul, cum am putut: unii mai modest, alţii mai bărbăteşte. Au fost corigenţe, au fost şi repetenţi. Şi din asta putem extrage învăţături de folos. Cred că toţi suntem de acord că Ion Druţă a trecut cu capul ridicat prin epicentrul greului.
Să ne oprim la răspântiile de înfăptuiri cu nume bine cunoscute: Frunze de dor, Casa mare, Povara bunătăţii noastre (cu deosebită culminaţie - partea a doua) şi mai departe - Păsările tinereţii noastre, Doina, Horia, Frumos şi sfânt, Drama lui Tolstoi... Toate vin din izvoare vitale, chemate parcă de o imperioasă necesitate pe frontul mobilizării revoluţionare de astăzi.
Mulţi scriitori sovietici de talent au atacat probleme grele, răscolind sedimentările inerţiei, demascând abuzurile criminale şi fărădelegile de neiertat. Druţă ne-a întors să privim în conştiinţa noastră şi să vedem totul prin trăirea fiinţei umane. Împlineşte un mesaj de excepţională actualitate. Vine cu un program de explorări supraîncordate, împlinit fără compromis şi suferinţă, pe o durată de peste trei decenii.
E mesajul din viziunea populară a umanismului sovietic. Nu, nu e cel canonizat şi anchilozat în poze. E umanismul izvoarelor nepângărite şi al credinţei de veşnică trudă a lui Pavel Rusu, a lui Călin-ciobanu, a Doinei... E cuprinderea acestora, închegarea lor în umanismul leninist. Autorul e departe de a ne propune modele despre "cum ar trebui să fii". El sapă în necunoscut cum ar fi nimerit prin rocile subpământului, în mari zăcăminte neatinse.
Ce caută? Caută întruchiparea adevărului în oameni. E bogăţia fără de care nici el, nici eroii săi nu pot exista. Druţă, dacă vreţi, e un fel de Onache Cărăbuş literar al restructurării. Şi el, şi Onache de demult, aproape că de la început cheamă şi prevestesc Perestroika. Mai bine aş zice - o propovăduiesc.
Nu fac ajustări la vocabularul vremii. Teza aceasta se extinde asupra a tot ce avem mai autentic în literatura sovietică. Şi în cea de la noi de acasă - literatura sovietică moldovenească. Frântura de epocă a înnoirii nu a apărut spontan, scornită din capetele fie chiar cele mai luminate. Ea s-a copt ca rod necesar plătit cu suferinţă îndelungată în destinele şi în conştiinţa oamenilor. Istoria şi preistoria fenomenului le vom citi încă multă vreme în devenirea hărţuită a întregii noastre culturi. Numai să ne învăţăm a vorbi cu istoria şi a valorifica moştenirea de care răspundem.
Mă socot favorizat de soartă că nelipsit, într-un fel sau altul, m-am găsit părtaş la cele întâmplate. M-am cunoscut cu Onache Cărăbuş şi cu Vasiluţa, şi cu ceilalţi. Le-am simţit, pretind chiar că le-am înţeles chemarea şi arderea îndurerată, încă de la prima întâlnire şi am pus uneori semn de nădejde în curăţenia lor. Faţă de autor am avut şi motive de nedumerire şi controverse de gând. Poate că unele mai dăinuie. Dar sentimentul de solidaritate cu opera sa mă stăpâneşte neslăbit. Am asistat la spectacole contopit în masa comună, în duhul transfigurat al sălii arhipline ca la o binecuvântată spovedanie purificatoare. Era la Teatrul Armatei din Moscova, la Teatrul comsomolului, la Teatrul mic, la Teatrul Maiakovski... Se petrecea aşa ceva şi la Chişinău, şi la Bălţi, şi pe toată imensitatea teritorială a dramaturgiei sovietice. Şi încă dincolo, mai departe. Au fost preacurate sărbători ale sufletului pe care le-a dăruit oamenilor scriitorul Ion Druţă - feciorul Moldovei.
O mică lămurire despre nuvela La umbra cuvântului, despre care am pomenit la început. Apare acolo un personaj important cu firea cam obtuză, dar destul de simpatic. Tace şi-i învaţă şi pe alţii să tacă. Autorul l-a numit - Stâlp. Mulţi cititori mă întreabă: cine-i acela? Şi ce vrea să spună scriitorul? Nu ştiu ce vrea să spună, nici n-am insistat, cum scrie el acolo, ca omul să fie cică primit în breasla scriitorilor. Pe Tovarăşul Stâlp eu nu-l cunosc. Dar dacă scrie Druţă că omul exista şi tăcea, las' să fie şi aşa.
Vorba lui Onache Cărăbuş -
Mai bine un stâlp decât o sută de ţăruşi.

1988

Published:

	Author	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	366

Printed:

Journal	Date
Ziarul "Moldova Socialistă",Chişinău	02.09.1988