art. "O conştiinţă" (despre Andrei Lupan)

Săptămânalul "Literatura şi Arta", Chişinău	12.02.1987
art. "O conştiinţă" (despre Andrei Lupan)
	Author : Ciocanu Ion - critic literar
updated: 2006-06-27 17:03:20

O CONŞTIINŢĂ

Odată publicată în pagina de ziar, revistă ori carte, poezia, nuvela, poemul încetează să fie o chestiune particulară, a autorului numai; opera devine un bun (sau un rău) comun, aparţinând tuturora. Ce potenţial cognitiv, instructiv, educativ, validat de artă, are lucrarea încredinţată tiparului, este o întrebare la care nu se cuvine să răspundă numai critica de specialitate. Cu atât mai greşit ar fi să aşteptăm răspuns la ea numai de la cititorul de rând. Să răspundă în primul rând autorul!
Dar să zică despre sine, despre operele sale plăsmuite cu conştiinţa deplină a angajării totale la cauza poporului, un scriitor preţuit înalt la 1956: "Îs vinovat pentru tributul / Ce l-am plătit la nătărăi / C-o stihuire mai limbută / Şi c-un glosar ştampat de ei"? Oare chiar şi lui, poet raţional, în orice caz preponderent raţional, operele să i se fi arătat dintr-odată cu o faţă a lor mai puţin sănătoasă, mai puţin demnă de oamenii pentru care fuseseră plăsmuite?
Paradoxul este că o spune un scriitor, căruia i se încredinţaseră misiuni de cea mai mare răspundere. Deci unul ca dânsul să-şi mănânce inima pentru ceea ce făptuise? Un poet care nu se lasă în nădejdea spontaneităţii actului de creaţie, nu mizează prea mult pe sensibilitate, intuiţie, inefabil, ci îşi stăpâneşte verbul cu o siguranţă controlată, pe deplin conştient, poate chiar tiranic (dacă nu vi-i cu supărare), tocmai unul ca dânsul să regrete cu amărăciune neprefăcută: "Când am bătut timid măsura / În tactul strâmb al drâmbei lor, / Când am stâlcit literatura / Şi l-am jignit pe cititor"?
Autobiciuirea din strofa de încheiere este de-a dreptul nemiloasă: "Ruşinea asta arzătoare / La ce-aş ascunde-o în deşert? / Chiar dacă toţi mi-or da crezare, / Eu unul nu pot să mi-o iert".
Şi-ncă dacă ar fi fost numai acea poezie, mai treacă-meargă. Dar şi într-o alta el îşi zgândără neiertător anumite răni netămăduite încă, sângerânde: " - Tu răspunde! / Ce-ai făcut cu darul? - Aud strigat blestemul îndărăt / Şi rău ca un scrâşnet de gheară, / se zvârcoleşte cineva în piept".
"Cineva". Dar cine totuşi? Cine altul, dacă nu poetul însuşi, aflat la întâlnirea permanentă cu muza? "Arată-mă cu degetul, cuminţenie, deplină / Eu de osânda mea acuma scriu, / Ca să-mi dezbaier propria rugină, / Îmi drapăn inima cu acest raşpel târziu".
Întelegem că e o metaforă, dar... chiar cu raşpelul pe inimă?
Unde mai pui că pe atunci atâţia scriitori moldoveni aveau biografii bogate şi pestriţe, trecuseră prin vremuri complicate şi poate că împletirea neprevăzută a cine ştie căror împrejurări îi făcuse şi pe dânşii să deie uneori greş, dar nici unul nu publica atunci, după cum n-a publicat nici după aceea, vreo Mea culpa.
O făcea, la 1956, Andrei Lupan.
El, care încă până la 1940 publicase şapte poezii atât de clar şi total angajate, în măsura experienţei lui vitale şi artistice: Biografie, Amintirea, Noi şi părcănenii, Ţară, Arestarea, Tată şi Satul ciudat (scrisese mai multe, dar le-a încredinţat tiparului mai târziu) şi câteva articole de publicistică adeveritoare angajării fără reticenţe la cauza studenţimii democrate şi în genere la cauza celor mulţi şi urgisiţi (Facultatea de agronomie şi studenţii ei, Realităţi studenţeşti, Eroism şi laşitate, Apologia omului neutru).
Dar între timp scriitorul se afirmase ca autor al cărţilor de versuri Haz şi necaz, Intrare în baladă ş. a., pe care toată lumea le aprecia şi în genere autoritatea lui nu era pusă la îndoială.
Şi iată că la 1956 Andrei Lupan scrie poeziile necruţătoare la care ne-am referit. Nu vreun critic descoperea greşeli şi carenţe în creaţia scriitorului, pe care acesta le-ar fi văzut ca de la o parte şi le-ar fi acceptat fără supărare şi fără să se răzbune ani la rând pe cel de îndrăznise, ci Lupan însuşi parcă îi îndemna pe toţi - confraţi întru poezie, critici de specialitate şi cititori de rând - să-l creadă că între timp făcuse o gafă serioasă care nu se iartă uşor. Abia în 1958 R. Portnoi scrie răspicat că în poeziile Grădina lui Miciurin, Cântecul culegătorilor, Colhozul nostru, Sărbătoarea muncii, Maria ş. a. poetul nu prezintă realitatea ca proces, ca învingere a unor piedici, ca arenă de luptă pentru înnoirile jinduite, ci "înfăţişează rezultate de-a gata, procesul greu al obţinerii lor fiind cu totul ocolit ori cel mult doar pomenit, că "domină zugrăvirea festivă a Moldovei, tablouri unde vezi numai dealuri şi câmpii îmbrăcate în lanuri mănoase, livezi şi vii doldora..., iar oamenii, arhiveseli şi fericiţi, cântă şi n-au decât o grijă: să culeagă roadele mari".
Poezia Mea culpa certifică trezirea necesară şi afirmarea plenară a conştiinţei omului de artă după ce un timp ea dormitase. Trezirea şi afirmarea simţului acut al răspunderii pentru cele făptuite. Decretarea cinstei drept principiu moral indispensabil creaţiei. Scoaterea în vileag a mărginirilor dăunătoare, pentru ca sufletul să se umple cu ozonul curat al adevărului, elementul primordial al creaţiei autentice.
Poezia Mea culpa echivalează cu cererea de scuze de la acei pe care el, omul de artă împovărat şi cu încrederea din partea oamenilor simpli, i-a derutat servindu-le semiadevăruri versificate abil şi "frumos". Cu luminarea la faţă, la suflet chiar, prin dezbăierarea publică de greşeală. Cu încercarea omenească de a-şi câştiga dreptul la continuarea unui lucru pentru înfăptuirea căruia se dovedise, un timp, grăbit şi superficial.
Scăparea de "rusinea... arzătoare" nu s-a redus la poeziile citate. Ea se verifică oricând şi înainte de toate în creaţia însăşi, în cazul lui A. Lupan - mai cu seamă în cărţile de zile mari Frate al pământului şi Legea găzduirii (aceasta din urmă dovedindu-se un eveniment pentru care autorului i s-a decernat Premiul de Stat al republicii). Sunt cărţi şi opere cunoscute bine de cititor, şi nu insistăm asupra lor, mai ales că am făcut-o nu o dată. Dar nu putem să nu spunem că scăparea aceea se verificase şi continua să se verifice în atâtea lucruri mari pe care le făcuse, le făcea şi avea să le mai facă scriitorul în viaţa de toate zilele. Bunăoară, în luările de atitudine bine chibzuite, profund argumentate şi pe deplin convingătoare ca cele cerute odinioară - lui Lupan şi celorlalţi oameni de cultură ai noştri - de procesul complicat al valorificării moştenirii literare clasice sau al rezolvării încurcatelor probleme ale limbii literare. Sau în cuvântările prezidate de o bună cunoaştere a vieţii şi de un spirit gospodăresc exemplar, ţinute de Lupan la congresele scriitorilor din republică. Noi personal parcă îl vedem ca azi la tribună vorbind răspicat despre experimentările de pomină în domeniul agriculturii. Vorbind nu la atâţia ani după căderea ruşinoasă a experimentatorului-şef, ca unii colegi mai tineri, ci în orele de vârf ale carierei lui, ba chiar în prezenţa, spre mirarea şi furia lui. Din păcate, spusele scriitorului, ales între timp academician al Academiei de Ştiinţe din republică, n-au împiedicat desfăşurarea regretabilă a experimentelor. Dar spusele lui ne-au deschis şi mai bine ochii nouă, celor care l-am ascultat şi l-am înţeles.
Dar chiar la congresul al VII-lea al scriitorilor din republică Lupan a atins, între altele, problema delicată a cultivării tutunului în cernoziomul moldovenesc fără pereche, a lucrului femeilor şi copiilor pe plantaţiile de otravă. Şi a răscolit participanţii şi oaspeţii congresului.
Ba chiar după ce în cutare sau cutare caz Lupan nu-ţi îndreptăţeşte aşteptările, totuna la prima ocazie îi urmăreşti cuvântul cu speranţă la o lămurire omenească absolut necesară. Cuvântul care şi-a dovedit necesitatea şi eficienţa în atâtea situaţii concrete, decisive pentru destinul unei opere sau poate chiar al unui scriitor. O prefaţă scrisă cu intuiţia justă a naturii specifice a poeziei cultivate de L. Lari a înlesnit considerabil apariţia primei cărţi a poetei. O altă prefaţă, vădind posibilităţi analitice în continuarea articolelor despre literatură din volumul Cărţile şi răbojul anilor, a contribuit fundamental la editarea cărţii de debut a prozatoarei interesante L. Istrati...
Astfel încât îl vedem şi azi ducând prin ani nu numai povara talentului său, a talentului care a plăsmuit opere de ecou prelung, ca Fată de ţară, Livădarii, Meleagul livezilor, Geneză, Bătrânul poet, Dosnicul final şi, mai cu seamă, Dreptul la nume cu versurile cioplite în granit: "Izbândelor sortit, / dar poate încă prigonit pe urme, / alături de tovarăşii tăi vrednici / sau printre haite lătrătoare de netrebnici, / rămâi al tău, / fii purtător de nume! ", ci şi povara conştiinţei. A conştiinţei de sine a scriitorului contemporan care înţelege să trăiască, nu să se vegeteze.

Ion Ciocanu,
1987
"Literatura şi arta", 12 februarie