Râvnite minunăţii


Râvnite minunăţii
updated: 2006-06-12 19:51:06

RÂVNITE MINUNĂŢII

Vocabularul copilăriei însuşit printr-o înceată osmoză de la cei vârstnici era lipsit de înţelesuri cărturăreşti. M-aş fi crucit să aud, bunăoară, că poeziile ajunse cumva până la auzul meu le-a scris un om, care se cheamă poet. Noutatea întrecea cu mult obişnuita bătaie de cap a acelor zile. Cântecul, ascultat mai ales pe deal de departe, ca şi poveştile intrate în obicei, veneau parcă nemijlocit din firea oamenilor, deprinsă a fi peste toate încruntările iscoditoare şi jucăuşe. Hurta cea mare îşi arăta năravul în fel şi chip, după împrejurări, la muncă, la băutură şi la sfadă ori la hodina de duminică în mijlocul satului, iar noi, tunşii-felegunşii, ne alegeam partea din toate celea, sporind-o cu anii pe măsura creşterii. Cunoştinţele noastre se acumulau cu năravul şi cu stăruinţa firească de a ne asemui celor mari. Aceasta însemna a prinde la minte.
Erudiţia mea preşcolară acumulase de-a valma nelipsitele datorii ale casei şi azbuca împrumutată de la fraţii cărturari, cu jocurile vârstei şi cu minunatele pătăranii adunate de prin lume, la întâmplare. Aşa venea în viaţa cea de toate zilele un cuvenit tain de hrană sufletească, turnat parcă din aceeaşi fiertură cu deprinderea muncilor rudimentare.
Mult s-o fi risipit cu vremea din nevăzuta agoniseală, dar nu putea să piară în gol, fără urme. Altfel din ce s-ar fi închegat năravurile cele bune ale oamenilor? Pentru că ne cuprindea doar cu chip vrăjit dorul de mai bine. O faţă mai aleasă a trudelor ţărăneşti împodobea inimile cu un miraj de sărbătoare. Nu-l vom mai reconstitui niciodată, dar nici nu-l vom putea desprinde de fiinţa noastră, popasul acela fermecat, rânduit ca şi dragostea, într-un meleag, unde se împlineau tainele şi bunăvoia slobodă a închipuirii. Poate că aceasta era chiar condiţia vitală a conştiinţei noastre: bunăvoia slobodă a visului. Îngemănate cu osteneala şi cu frământul obscur, se ridicau dinlăuntru, dintr-un anumit ascunziş, luminile omeniei neîngrădite.
Cântecul de dor descuiat din tăceri, ghirlanda salcâmilor înfloriţi, mioarele visului păşunând pe chilimuri, ochii învăluiţi în umbră ai ţesătoarelor... F r u m u ş a ţ ă.
Părea să fie partea celor slabi. Mai ales femeile şi copilăria o căutau cu naivă patimă, ferind-o de pângărire. De fapt, înţeleg acum, era iscoditoarea dragoste de înnoire a sufletului nostru rustic. Ne îmbogăţeam în neştire din izvorul de veacuri al fantasmelor anonime.
Duhul trezitor al cărţilor avea să ne bată cu atotştiinţa la poartă mult mai târziu ca venit dintr-o altă lume.
Ştiam de acum pe de rost Doină-doină, cântec dulce şi Toma Alimoş, dar încă nu mă gândeam de unde au apărut. Admiteam cu un înţeles confuz că le-o fi scris cumva statul pentru că de acolo veneau mai toate complicaţiile. Sătenii se deprinseseră a-i pomeni numele cu un fel de resemnare fatală, ori de câte ori îi băteau necazuri şi năpăstuiri venite de aiurea.
Mari şi mici, noi ajunseserăm a ne zgâi până la acest pârlaz de înţelegere.
Mai ştiu că în terminologia noastră desenele şi figurile tipărite pe hârtie se numeau minuni. O carte cu minuni - adică, într-un fel oarecare, ilustrată. Când m-am deprins a zice "desen", "tablou", "poză", mă socoteam mai cărturar. Odată cu asta învăţasem a pronunţa la ocazii solemne numele vreunui poet sau mai degrabă "autor". Când am recitat, anunţând-o după toate pravilele, poezia Rodica, compusă de autorul Vasile Alecsandri, oficiam cogemite botez intelectual în copilăria desculţă a satului.
Prin anii îngrămădiţi mai apoi, peste hăţişuri cu năzuinţe şi încruntări, răzbate uneori sclipirea acestui naiv luminiş, care nu s-a mai stins. Ce vedenii pline de farmec chemător prindeau să joace în răsfrângerile cristaline, abia descoperite! Apa Ozanei... Trei iezi cucuieţi... Paşol na turbinca, vidma... Autorul Ion Creangă, Mihail Eminescu... În ţelina primară a cugetelor noastre se deschidea, nouă, vraja cunoaşterii.
Revăd deschisă ca mai odinioară o zi de toamnă, la după amiază, cu o întâmplare legată de iarmarocul Şoldăneştilor, la care eu nici n-am fost. Era joi, o ştiu bine, pentru că iarmarocul acela nu se făcea oricând. Avea o rânduială în săptămână pe care poate că nici astăzi n-a călcat-o. Evenimentul consta în aceea că acolo în îmbulzeală şi strigăte, printre multe şi mărunte cumpărături şi aldămaşuri, tata se întâlnise cu un om anume (i-am uitat numele) din Lipceni, spre care, fără să-l fi văzut, copilăria noastră tindea ca spre un meleag al făgăduinţelor.
Povestea e mai lungă şi n-aş vrea s-o îndrug pe deamănuntelea. Cât buchiseam iarna din Abecedar şi apoi din Cartea de citire, tata ne urmărea cu îngăduinţă oarecum ironică. Uneori lua cartea s-o răsfoiască şi citea cu glas tare, destul de anevoios şi pe silabe, vrun episod rumegat de noi, întărâtându-ne în şagă. "Iată cum se citeşte, cărturarilor". Odată, împotriva obiceiului său, ne-a tulburat liniştea povestindu-ne nişte întâmplări groaznice din ţara furnicilor unde nimerise şi luptase cândva viteazul lumii Alexandru Machedon. Uite, asta era o istorie într-adevăr. El nu vroia să ne-o spună toată, n-avea vreme şi nici nu nărăvea aşa ceva, dar o ştia ca adevărată, o văzuse cu ochii lui într-o carte scrisă anume. Ne-a dat de lucru noutatea aceasta. De atunci închipuirea noastră, ca într-o goană cu peripeţii, porni a umbla prin lume, căutând cartea cu pricina "Alexandria", deşi ştiam că nu poate fi găsită nicăieri. Şi de bună seamă, n-aveam de ce ne înşela. De-am fi răscolit întreg satul, ar fi fost zadarnic. - Cartea aceea o are numai unul din Lipceni, un prieten de-al meu, - a zis tata. O văzuse cu vreo zece ani în urmă. Nu ştiu de ce pentru noi toţi nici nu s-a pus problema, dacă prietenul din Lipceni o mai are. O carte aşa de însemnată nu putea să se prăpădească, mai ales că stăpânul n-o dă nimănui. Cică nici n-o prea arată.
În joia de pomină, era târziu spre seară, tata ne-a adus vestea cea mare. Îl întâlnise la iarmaroc pe cunoscutul său din Lipceni. S-au înţeles, nu ştiu pentru ce aldămaş, ca să ne împrumute cartea. Avea acela atâta încredere în cuvântul tatei.
Seara, aproape începea amurgul, fraţii mai mari, Nicolae şi Ion, au plecat pe cărăruie în jos prin povârnişul surpat al scălilor, peste apa Ciornei, cale de 5-6 kilometri, la Lipceni. Îmi aduc aminte limpede toată pregătirea, pentru că se vede că am retrăit-o cu înfrigurare. Nu pot şti numai, au dus fraţii şi vrun zălog mai de preţ sau toată întreprinderea se baza pe încredere şi pe aldămaşul de la iarmaroc. Ei au luat traista cea nouă şi o batistă curată de cit, ca să învelească relicva; Doamne fereşte, să n-o vatăme cumva.
În aceeaşi noapte târziu, la lumina lămpii de pe sobă, toţi ascultam îngrămădiţi miraculoasa istorie. Parcă se prăbuşise un perete fără chip, sub care crescuserăm toţi până atunci, într-o jalnică mărginire şi ne pomeniserăm parcă deodată în largul cel mare al cunoaşterii.
Sărmanele noastre cărţi de citire!... Unde rămăseseră ele în acest ameţitor vârtej al vitejiilor şi al tărâmurilor nebănuite! Cartea era tipărită cu litere de psaltire, chirilice, într-o limbă sărbătorească şi cântătoare, în care clopoteau nume neuitate: Netinav împărat, Antioh craiul, Olimpiada, Ducipal, Darie cel nenorocit... Şi mai cu seamă el, viteazul vitejilor şi înţeleptul înţelepţilor, Alexandru... Citea fratele Nicolae, mai învăţat dintre noi, pentru el chiriliţa n-avea taine. Eu aveam poate 6-7 ani, am însuşit-o în câteva zile de pe filele roase ale acelei cărţi. Nu ştiu unde şi când a văzut ea lumina tiparului şi de unde venea scrisul acela ciudat. Poate că era o contopire între alfabetul lui Metodiu şi unele caractere mai noi. "Alexandria" a rămas apoi lungă vreme în mâinile noastre. Nici nu pot spune lămurit dacă am întors-o ori ba stăpânului ei din Lipceni. Am citit-o şi am recitit-o până am înglobat-o pe de-a întregul în desaga minţii.
Tot în cartea aceea, mai la sfârşit, era încă o istorie cu numire lungă, care suna cam astfel: "Vrednică de însemnare întâmplare a patru corăbieri ruşi care au trăit şase ani în ostrovul Spitzbergen". Şase ani şi câteva luni, rupţi de lume, prăpădiţi în noaptea veşnică, fără nici un mijloc de trai şi fără zare de ieşire... E o istorie din cele întâmplate, în care noi nu numai credeam, ci ne afundam de fiecare dată, trăind-o cu toată ardoarea firii. Era ca la descoperirea lumii. De atunci în închipuirea mea s-a înrădăcinat o aberaţie geografică, pe care, fără o anumită concentrare, n-o pot corecta nici astăzi. Parcă tot Polul Nord, ca un groaznic creştet al pământului, stăpânit de viscole şi gheţuri veşnice, unde în întuneric fără zare stau la pândă sau rătăcesc fioroşi şi hămesiţi urşi albi, toată împărăţia încremenită a zonelor arctice, poartă numele de Spitzbergen.
Datorită stăruinţelor mele, mai drept e să zic, elanului meu nestăpânit, aceste istorii repovestite ori citite a suta oară, au cuprins cu vremea aproape tot satul. Datorită lor, la vârsta ceea, m-am bucurat de încredere şi aveam trecere, mai ales iarna, prin casele oamenilor.
Ar trebui să scriu ceva din istoria prietenilor mei de atunci, răsfrântă în menirea şcolii şi a cărţilor. Numai că nu vreau să alunec în căutări de reconstituire, nu ţin să identific chipuri concrete şi să izgonesc cu ele tremurul de vrajă al copilăriei, care îşi apropia totul în felul său. De ce aş măsura şi orândui faptele după etalon, în clarobscurul acelor treziri în tremurul tainelor şi al rătăcirilor mele, întâmplate ca în vis parcă dincolo de marginea lumii! Rămână în pacea lor cu imaginea nestatornică şi iluzorie, cum îmi vedeam uitându-mă în pârău, la fund, faţa mea de atunci, jucată în ape!...
Mă opresc totuşi o clipă pentru a le însoţi cu o judecată mai realistă, care mi se pare aici necesară. Exprim o convingere, pornită din acea naivă experienţă şi întărită cu anii în toată înţelegerea mea de mai apoi. Din făptura satului de atunci, poeţii, dar mai ales atoateştiutorii comentatori de tot felul, jelindu-l sau lăudându-l, i-au amputat facultatea cea mai înaltă - setea de cunoaştere. Aţi întâlnit de multe ori cântat sau zugrăvit, un ţăran din satul acela, cu mâna ridicată spre carte? N-aţi prea văzut aşa ceva şi e păcat. Nu vorbesc despre cântec, despre poveştile şi eresurile pline de fantezie, despre duhul de vrajă artistică al şezătorilor, deşi s-ar cuveni să ne legăm de acestea întocmai ca şi de realităţile materiale, atunci când ne întoarcem, spre a o cerceta, spre vatra de demult a satului. Pomenesc de şcoală, învăţătură, ca despre o instituţie socială concretă, spre care s-au întors, la un moment dat, căutând sprijin, nădejdile ţăranilor. Învăţătura devenise într-un fel cerinţa cea aprigă a plugarilor, aproape ca şi pământul. Se goneau după ea, căutând să o înhaţe reală şi salvatoare ca un ogor bun de arat, dar ca şi ogorul de înstrăinată. Totuşi, era de-acum lumina care cheamă...
N-aş vrea să trezesc gustul de polemică al tovarăşilor amatori de poezia tizicului. Nici pe cei care au îngrădit în teme savante "idiotismul rural" nu vreau să-i supăr, pentru că polemica se face, de obicei, sumar, fără plictisul documentării, fără învierea meticuloasă a lucrurilor necodificate.
Vorbesc, cum se spune, mai mult cu inima. Vreau să apăr şcoala şi cartea care m-a luminat atunci, de retrospectiva discreditare, poate chiar de etichetarea răuvoitoare. Pentru că iată despre ce e vorba...
Drumul spre carte, prin opreliştile vremii, era chinuitor, mai cu seamă în sus, înspre porţile luminate de la oraş. Priceperea, capacitatea şi voinţa de a învăţa însemnau puţin. Trebuiau în primul rând bani. Bariera se trecea lesne de către cei care aveau pungă. Numai că aici e de neadmis înţelegerea simplificată. Am văzut oameni ce decretează axiomatic: "Ştie carte? A învăţat? E din tagma acelora!". Comod procedeu şi insultător pentru mulţi dintre tovarăşii mei cei mai buni.
Cine şi când va scrie măcar ceva întemeiat despre chinuitoarea sete de veacuri, cu care s-au tras necăjiţii de jos înspre înalta făgăduinţă a şcolii? Şi nu le va mai descrie nimeni, pentru că nu le va mai afla nicăiurea sau le va găsi în cioburi, nenumăratele prăbuşiri ale zănaticilor vlăstare, smuncite un moment din bătătura veche de către un ameţitor vârtej al nădejdilor, apoi loviţi în creştet de măciuca rânduielii vitrege. Acum, căutându-le pe urme, acele amăgiri parcă nu-şi mai dezvăluie nimic din adâncimea lor de dramă anonimă. Le-a tăvălugit vremea, lăsând pentru astăzi doar pretexte de pătărănii şi grimase ale batjocurii. Râd de ele chiar cei păţiţi, mai aducându-şi aminte. Dar toate se însumează într-o aprigă sete de înnoire, izbucnită în sufletul colectiv cu nădejdea transfigurată a şcolii.
Nu, şcoala nu era o vagă aspiraţie, legată de duhul rătăcit al unora. Pornise spre ea cu năvala, căutând-o şi neaflând-o, încruntata sete de evadare din condiţia de ocnă a vieţii comune. Era marele aflux al categoriilor trudite către un drept al lor, proclamat în făgăduieli, dar interzis în faptă. Încercau an după an tot mai mulţi, orbiţi de mirajuri înşelătoare. Părinţii vindeau ce puteau la început, jertfeau totul, ca să-şi scoată odrasla "între oameni", iar peste un an-doi se trezeau că "nu mai pot". Preţul învăţăturii îi copleşea. Îndrăzneţii căutători de lumină se întorceau la brazda din care se dezrădăcinaseră, falimentari şi vinovaţi de noua ruşine a casei părinteşti... Spun din cele văzute şi trăite...
Viaţa alegea, în drumul acesta, după legile ei de atunci, cu asprime duşmănoasă. Răzbăteau, de regulă, cei pe care "îi ţinea punga". Dar nu la asta se mărgineşte chemarea cărţii, făgăduiala salvatoarei evadări spre lumină. Cei care credeau în noua şansă cu îndârjire şi încruntare ţărănească, porniţi de jos, erau adesea oameni care ştiau a înfrunta vitregiile. Se zbăteau, riscau, sfidau toate îngrădirile, plăteau totul cu munca, cu sănătatea şi chiar cu închisoarea, dar, până la urmă, îşi apărau dreptul de a învăţa. Au fost şi aici jertfe, ca pe orice cale de luptă. Au fost înfrângeri şi dezamăgiri, dar setea de eliberare şi de cărturărie a ţăranilor n-a fost distrusă, n-a dat îndărăt.
Scriu aceste însemnări şi mă gândesc cu cât am rămas datori noi, scriitorii, faţă de acele înăbuşite năzuinţe care, pe drept cuvânt, pot fi legate de lupta pentru mai bine a satului. Mirajul cărţii, dreptul la învăţătură spre care tindeau mugurii de lumină din casa celor trudiţi şi nedreptăţiţi... Cum le vom onora noi aceste datorii neplătite?...

Published:

	Author	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	40

Printed:

Journal	Date
Săptămânalul "Literatura şi Arta", Chişinău	11.02.1982