Calendar


Calendar
updated: 2007-07-02 20:37:39

CALENDAR

1

Iată o întrebare nelipsită la întâlnirile cu cititorii - invariabilul: "Cum ai început a scrie?". Am auzit-o de atâtea ori, încât mă prinde dorinţa de a mi-o limpezi mie însumi. Nu mă gândesc la succesiunea în amănunt a caietelor cu încercări. Chinuite şi rupte într-o chilie a sufletului, pe care nici acum nu mă îndur a o da în vileag, ele constituie calendarul neuitat al copilăriei. Şi al tinereţii... Vor aştepta mult şi bine un act de recunoaştere în propriile mele amintiri. Cum se zice, nu-i nici o grabă.
Dar nu-i bine să tac totuşi despre răspântiile acelea la care scrisul meu, ieşind din ascunzătoare, s-a adresat cu buchii de tipar oamenilor. Trebuie să înfirip măcar câteva elemente sumare pentru a-mi lega biografia cu ivirea de apoi a cărţilor mele.
Mă întorc deci la întrebarea cu pricina.
Ce aş putea numi, în cazul meu, biografie literară?
S-a întâmplat aşa, că preaobişnuita întrebare îmi cere câteva răspunsuri destul de aproximative. Pot invoca debutul - 1932 - în Adevărul literar şi artistic cu poezia Biografie. Era prima dată că trimiteam versuri la o redacţie.
Au apărut, nu târzie vreme, la rubrica Primii paşi iscălită cu iniţialele: A. Cdr. Aş spune un neadevăr, dacă aş zice că nu m-a însufleţit debutul. Am trăit totuşi bucuria în sine, nemărturisită. Şi nici nu m-am încumetat a mai reveni pe adresa oarecum deschisă deja încercărilor mele. N-a fost exces de modestie sau de timiditate. Scrisul devenise deacum (ar trebui să subliniez cuvântul) munca mea hărţuită şi fără izbăvire. Ştiam demult că nu mai scap de ea. Dar căzusem, se vede, în mrejele vieţii periferice, izolat cu totul de ceea ce s-ar fi putut numi pe atunci viaţă literară. Habar n-aveam cum se întâlnesc scriitorii, şi cei tineri, şi cei bătrâni, cum scriu şi cum îşi scot în lume scrisul. Despre toate astea îmi făceam, fără deosebită stăruinţă, o idee proprie, din cărţi şi din jurnale. Şi, trebuie să mărturisesc, credeam în scriitori cu patimă transfigurată, ca într-un fel de martiri inaccesibili, arşi de propriul har, fără cruţare. De aici concepeam că scrii, în primă condiţie, pentru izbăvirea de zbucium, pentru a descoperi din beznă absolută şi a exprima o taină negrăită, răsădită în tine de natură. Era o credinţă născută din contactul livresc cu marii scriitori, din înţelegerea naivă şi exaltată a creaţiei. Literatura tipărită, pentru mine venea din zone înalte, ca o revelaţie de care eu nu mă puteam învrednici. Suferea de asta, mai ales, spiritul critic, pe care-l oprimam, citind, asimilând totul, fără discernământ. Faţă de stihia contemporană a versului, când n-o puteam accepta, îmi impuneam o rezervă de inferioritate. Nu-mi aduc aminte să fi rostit pe atunci formula ultragioasă: nu-mi place, nu mi-a plăcut. Dacă nu înţelegeam, era vina mea. Dacă-mi scăpa farmecul vreunei formule cifrate, mă retrăgeam cu necazul înfrângerii. Timp de mulţi ani tipăream rar câte o poezie-două, identificate cu vreun pseudonim oarecare sau cu nişte iniţiale. Excepţie făceau articolele de publicistică, pe care de obicei le iscăleam.
Aşa că poezia mea de atunci nu mi-a făcut nume nici rău, nici bun: ştiau despre ea doi-trei prieteni, colegi de bancă, de care nu mă puteam ascunde. Eram, cum am spus, lipsit de contactul cu redacţiile, nu văzusem încă lume literară vie. Trimiteam câte ceva mai mult pentru a cerca dacă merge. Se întâmpla uneori că "mergea".
Mai insistent am prins a apare pe la sfârşitul anului 1943, când am fost demobilizat din batalioanele de construcţii. Curând am primit chemare pentru Moscova. Atunci am şi aflat că în acele zile de prăpăd funcţiona acolo guvernul Moldovei, apărea gazeta, iar radioul transmitea cuvânt de luptă în limba maternă. Acolo, de fapt, m-am angrenat pentru întâia dată în activitatea pe care aş putea-o considera scriitoricească. Publicam la gazetă, scriam şi citeam, susţinând cronici permanente la radio.
Mai rămân dator cu o lămurire; e vorba tot despre biografie.
În cărţile mele, din când în când, apar grupaje de versuri sau fragmente în proză cu date vechi, de pe la vârsta primei tinereţi. Ele dezvăluie o "biografie literară" de care rămân legat cu toate valenţele mele intime. Durează de la început, de când cu naiv cutremur dădeam poeziei dijma cea de bună voie şi fără de scăpare. Mărturisesc acest greu legământ, pentru că în el intră preţul, poate iluzoriu, dar nepătat, al copilăriei şi al tinereţii.
Câteva caiete din cele de atunci au avut parte de viaţă. Le-a purtat pe drumurile de bejenie ale războiului un prieten, căruia îi datorez în totul acea poezie salvată şi încă ceva mai mult. Din asemenea pagini mâzgălite aleg rânduri scumpe pentru mine şi, cum se zice, leg tei de curmei, întregindu-mi retrospectiv ciopârţita mea slujbă de scriitor.
Aş putea-o numi biografie literară?
Pentru mine e cea adevărată.

2

Există o poezie net civică, după cum există şi poezie de dragoste, filozofică, satirică, pedagogică. Se cearcă uneori a le izola sau a impune valoarea absolutizată a unui gen şi a le defăima pe celelalte. Rupte din universul viu al poeziei, lirica civică devine rigidă, sentenţioasă, adesea şablonardă. Dar ea trebuie integrată în natura emotivă a oamenilor, să pătrundă în conştiinţă prin bătăile inimii. La marile verificări o simplă poezie de dragoste a lui Puşkin, Şevcenco, Eminescu poate declanşa o energie profund mobilizatoare. "Ia pomniu ciudnoe mgnovenie", "Pe lângă plopii fără soţ" au devenit demult romanţe de dragoste. Dar în ceasuri de supremă verificare, pe fronturi, tinerii ostaşi le repetau cu simţul arzător al pământului apărat. Ai iubit undeva, pe un meleag al tău, unde ţi-ai legat sufletul cu marea curăţenie a idealului, a poporului, a patriei...
Poezia civică se desfăşoară, bineînţeles, în factura sa proprie, orientată la preocupări majore, la încadrarea emoţiei în conştiinţa militantă. Dar ea generează emoţii şi convingeri în deplina organicitate a făpturii umane. Se afirmă în condiţii nelimitate ca şi în forme specifice. Nicicum nu trebuie ruptă din fire şi contrapusă frământărilor intime. Ea rămâne vibrantă şi puternică atunci, când izvorăşte din plinătatea vie a complexului poetic. Retorismul e primejdia imediată care ne pândeşte. Uneori ne ademeneşte ca o uniformă de mare ţinută, îmbrăcată pe un manechin.
Poezia civică e o înaltă virtute a omului social, a trăirii sale artistice. Să nu căutăm a o întemeia în afară de el, pe scheme de impozantă autonomie. Va secătui în adâncuri.
E ca un ram puternic şi sănătos, dar care îşi pierde rodnicia atunci când îl desprindem de copac.

3

Creştere, maturizare...
Numai auzi cuvintele şi ghiceşti că-i vorba despre literatura moldovenească de azi. Le-am consfinţit ca aprecieri globale şi indiscutabile, în prima instanţă. Le-am şi cam uzat de altfel. Aplicate pe frontonul literaturii, ţin loc de "Bună ziua" sau de "Ce mai faci?". Ne scot din încurcătură la orice întâlnire mai savantă cu cititorii.
Ce facem?... Cum, nu ştii?...
Creştem, ne maturizăm...
În ce fel?
Asta-i altă vorbă. Se poate răspunde, ca pravilă, în două feluri - de sus în jos şi de jos în sus. Depinde de un principiu neclătinat, numit: bunul plac.
Ne strigăm preferinţele atât de strident şi bombastic, încât elogiul se lipeşte de cel vizat ca o insultă. Şi invers, facem profesie de credinţă din grimasa tăgăduirii, faţă de marea majoritate a scriitorilor neacceptaţi. Ce să mai citeşti, să mai pricepi, căutând argumente şi convingeri?... Trebuie buimăcit cititorul cu epitete zornăitoare. Trebuie proiectat pe ecran lat idolul, iar tu, ţine-te lipit de el şi, n-ai grijă, veţi fi observaţi amândoi. Dacă veţi bate clopotele, bineînţeles.
În primul rând, trăiască repetatul arhisuperlativ. Ne-a ros urechile la toate discuţiile improvizate, unde el vârfuieşte de obicei lipsa de argumente şi de gândire.
"E prima poezie adevărată! Prima operă! Prima povestire!... Primul record sau primul sfârâiac în literatura moldovenească!...".
Dar mai departe?
Mai departe vine altă preferinţă, care e "şi mai prima" decât "cea mai prima".
Nu mă îndreptăţesc în faţa dumitale, amice, despre care vorbesc aici, dar ţin să recunosc şi eu dreptul talentelor la nume şi la renume. Nu tind deloc să nivelez valorile, dând fiecăruia porţia sa de încurajare. Departe de mine asemenea gând. Vreau numai să nu te afli dumneata în treabă, pentru că tulburi apele în jurul noilor succese, că doar-doar ţi-ai lipi emblema de ele... Ca să fii văzut şi auzit cum bâzâi sub aripa idolului. Că adică aţi fi doi, iar restul e deşertăciune.
M-aş adresa, pe deasupra anecdotelor de efect îndoielnic, către oamenii mai tăcuţi şi mai pătrunşi de răspundere, cu chemarea de a cerceta cu spirit de analiză roada scrisului nostru. Mulţi scriitori aduc o contribuţie fundamentală în literatura poporului astăzi şi n-avem dreptul a-i lăsa pradă aprecierilor teribiliste.
Trebuie să cernem mult şi cu matură exigenţă din toate câte s-au tipărit de-a lungul anilor. Să alegem ce e viabil, zămislit prin munca de creaţie, în tăcere sau cu gălăgie; să adunăm şi să valorificăm meritul cinstit. A acumula cu grijă cultura e un indiciu elementar de maturitate.
N-avem de ce invoca indulgenţa faţă de neajunsuri şi de rebuturi.
Selecţia trebuie făcută pentru a cristaliza individualitatea creatoare, a vădi caracterul viu al literaturii sovietice moldoveneşti.
Dar preferinţele trebuiesc susţinute prin analize şi prin argumente convingătoare. Orice părere e binevenită, dacă e fundamentată de gând şi de înţelegere. Chiar gustul personal (îmi place, nu-mi place) aduce o mărturie valabilă atunci când vorbitorul înţelege ce vrea.
Dacă îţi place, încearcă a te lămuri singur, de ce îţi place.
Şi invers, adică de ce nu-ţi place? Lămureşte-i şi pe alţii...
Asta va fi contribuţia ta la alegerea grâului de neghină.
Pentru că, din păcate, una dintre cele mai ingrate munci ale totalizărilor noastre este aceasta: a feri literatura de invazia copleşitoare a neliteraturii.

4

«Zile de azi, zile de mâine», e una dintre multele cărţi de poezie ale lui Emilian Bucov, rânduită la lumină din revărsarea de torent a înfriguratei şi nestăpânitei sale creaţii. Între cele multe alese ori nealese, dar sporite cu îndârjire de-a lungul anilor, cartea poartă semnul unei consacrări deosebite. Cu «Zile de azi, zile de mâine» am inaugurat Premiul de Stat al Republicii pentru literatură şi artă, poetul a devenit oarecum laureatul N1 al literaturii sovietice moldoveneşti. Practic această întâietate poate trece neobservată, încadrată inevitabil, cu mai multă sau mai puţină evidenţă, în marea bibliotecă a cititorului care alege cu înţelegere şi dragoste proprie. Cărţile de căpătâi şi de durată ne cuceresc prin sinea lor măiestrită, la care un premiu, acordat sau nu, contribuie prea puţin.
Remarcăm, totuşi, caracterul simbolic întemeiat, pe care numeroşi cititori mai în vârstă îl vor descifra în premierea cărţii lui Bucov. E vorba de cititorii lui de la început, care vor lega evenimentul cu mesajul purtat de poet mai bine de trei decenii. Debutul său prin anii 1932 constituie pentru noi pioneratul de valoare istorică al poeziei noastre militante. Faptul stabilit pentru manualele şcolare se cere afirmat în contextul marii literaturi, e un merit de care noi toţi nu ne putem dezice. O puternică mişcare comunistă, ilegalitatea de până la 1940, îşi avea mărturia sa poetică, într-o măsură chiar expresia sa, în această poezie. Astăzi, peste orice confuzii, ea rămâne izvor de început. Şi nu numai atât. Prin patosul, prin strigătul de la fund al vremii, prin dinamica protestatară ea ne încadrează de pe atunci în poezia lumii proletare. Constat cu necaz că aceste afirmaţii răsună apologetic. Mai mult ca orice n-aş dori asta. Şi n-aş vrea deloc să-i pun în încurcătură pe tovarăşii care-şi sparg capul pentru a alege şi a apăra cu discernământ critic opera prodigioasă a lui Bucov de propriile sale abuzuri antipoetice. Fie şi acestea consemnate în aspectul lor cel mai dezolant.
Dar nici într-un caz nu trebuie întunecat izvorul de temelie care nu şi-a schimbat cursul şi nu şi-a contenit clocotul până azi. Iar ceea ce poate părea apologetic trebuie înscris undeva cu sobrietate şi demonstrat prin limbajul ştiinţei. E păgubitor pentru noi toţi, ca să lăsăm la aprecierea gustului de duzină selectata valoare civică şi estetică din această creaţie.
Cartea «Zile de azi, zile de mâine» dezvoltă la un nivel artistic superior varietatea liricii bucoviene. Trăsătura ei fundamentală rămâne integritatea cetăţenească, duhul combatant şi simţul de răspundere în faţa nenumăratelor probleme care îl angajează pe omul sovietic. Expresia artistică, uneori voit reţinută, chiar voit «nepoetică», constrânsă adesea la enunţări, vădeşte în fapt o căutare pozitivă, pentru împământenirea în real a poeziei. Cartea e în totul contemporană, pătrunzând prin motivul social în complicatele aspecte ale trăirii intime.
Vorbind de această poezie, nu te temi a le spune lucrurilor pe nume, ceea ce înseamnă foarte mult. Noţiunile sociale, politice, morale sau chiar intimiste constituie materialul viu al expresiei. Dacă e să numim un erou liric preferat de poet, acesta e cetăţeanul epocii comuniste, cu crezul, cu zbuciumul şi cu ascensiunea legată de Codul moral din Programul de partid. Eroul e constructorul comunismului în realitatea sa lirică.
Cartea aduce mărturia unui nou urcuş al romanticii revoluţionare bucoviene. Regăseşti în ea aprofundat patosul major din vechile scrieri şi din biografia poetică a autorului. Ea trage după sine cu dârzenie, pe un urcuş plin de asperităţi, întreaga operă luptătoare, începută cu acele versuri comuniste, care răzbeau spre oameni sfidând interdicţiile şi prigoana. Premiul acordat poetului Emilian Bucov se înscrie semnificativ în istoria literaturii noastre cu numărul lui de ordine. E şi drept şi e necesar să-i recunoaştem simbolul. El îi va chema pe cititori să treacă din nou pe una din primele magistrale ale poeziei noastre militante, însumând lângă volumul în cauză o serie întreagă de opere valoroase, care au contribuit la întemeierea literaturii sovietice moldoveneşti.
Fac această mărturie pentru că altfel nu se cuvine.
Sunt un cititor de la izvoare, iar cele ce le-am scris aici le-am văzut cu ochii.

5

Dar de Spiridon Mocanu ce ziceţi?
Numai îi pomeneşti numele, şi te cuprinde voia cea bună. Câtă chemare de viaţă, câtă plinătate de har necheltuit, câtă floare de înţelegere şi bucurie a pus natura în acest degetar de om! Dansul e stihia moldovenilor, frumuseţea plină de încântare a tineretului. Dar Mocanu e spiriduşul fără seamăn al acestei stihii; de peste douăzeci de ani scapără pământul sub picioarele sale. Şi nu poţi zice - măiestrie. E însăşi împlinirea fiinţei sale, în vârtej şi în beţia zburdată a picioarelor, în poezia ritmului neastâmpărat. Parcă zboară, parcă hohoteşte dansul în toată fiinţa lui. E mare păcat că, în lipsă de condeie calificate, au rămas nedescifrate mişcările spontane, toate năzdrăvăniile lui azvârlite din călcâie ca nişte foarte inspirate cuvinte de pomină, care trec apoi din gură în gură.
Fericitul s-a descoperit undeva la izvorul cel mare al duhului folcloric. De acolo s-a pomenit cu darul nesecătuit. Nu numai noi am simţit asta, ci toţi câţi l-au văzut. Dar l-au văzut zeci de mii şi poate chiar milioane de oameni de pe toate pământurile şi l-au înţeles anume aşa ca pe o fericită descoperire din adânc, din bucuria cea scumpă a oamenilor.
Un maestru ca Igor Moiseev a mărturisit nu o dată sărbătoarea acestei descoperiri. S-a minunat de farmecul poeziei din dansul lui Mocanu. Şi pentru că nu l-a putut convinge să treacă în ansamblul său, şi l-a creat într-un fel de «dublor». Şi-a făcut un «Mocanu» al său, care însufleţea suitele moldave ale vestitului ansamblu. Mi-aduc aminte cum la concertul prin care a devenit laureat al premiului Lenin, ansamblul a prezentat dansul «Păcală cel isteţ». Numai că acolo pe scena din Moscova dansul se numea «Hitrîi Mocanu». Nici că se putea un elogiu mai viu din partea slăvitului ansamblu Moiseev.
Fără îndoială că Spiridon Mocanu a creat o epocă a sa în dansul folcloric moldovenesc. A adus, tânăr băieţandru, venit din adâncurile satelor, graiul spontan, izvorul cel mai proaspăt al artei coreografice păstrată de popor. Pe scenele estradei, datorită lui, dansul s-a impus nestilizat, folcloric, dar însufleţit de energia primară descătuşată şi susţinut de sute de talente care i-au urmat, care nu puteau să nu-i urmeze exemplul.
Privindu-l de multe ori, îmi certam gândul neputincios, ca să înscrie cumva un gest, un zvâcnet din călcâi, o replică sclipitoare din umăr sau o glumă zisă cu ochii, care toate vorbeau cu orice spectator şi cu sala întreagă. Şi gândul îmi sărea îmbătat ca de soare şi, nu exagerez, chema ca pentru o firească înrudire chipul din copilărie al lui Ion Creangă. Scăldatul, păţania cu pupăza, goana prin cânepa mătuşei Maria... Se repeta o apariţie de natura acelora de atunci. Şi eroii semănau unul cu altul, iar cu alţii cu nimeni.
Nu există colţ din Moldova, unde să nu fie prezent cu darul bucuriei acest artist. Îmbogăţeşte cu voie bună fiecare întâlnire cu spectatorul. Nu numai un dansator, e un artist inepuizabil, mereu inspirat, dăruit cu o extraordinară varietate de expresie.
Minunatul ansamblu «Joc» a purtat, cu o întreagă pleiadă de talente, dansurile Moldovei prin toată ţara şi peste hotare. Europa, Asia, America - oriunde sunt întâmpinaţi cu entuziasm şi cu explozii de bucurie. Împlinesc o solie mândră şi recunoscută a culturii sovietice. Am răsfoit nenumărate foi de gazete, recenzii şi aprecieri profesionale, aproape toate la gradul superlativ, despre întâlnirile cu «Jocul». Şi în toate sufletul realizărilor e Mocanu.
I-aş zice maestru, dar parcă nu se prinde, e ceva mai mult şi mai incomparabil. În ruseşte există expresia «samorodoc». Am auzit-o foarte des ca pe un strigăt de admiraţie la adresa artistului. Mi-au povestit cei care au fost de faţă, că tot cam aşa ceva răsuna în multe limbi străine la întâlnirile de peste graniţă.
Mulţumim lui Spiridon Mocanu pentru lauda care parcă se răsfrânge şi asupra noastră.
Şi încă un amănunt. Am observat că nimeni nici odată nu se întreabă câtă muncă şi osteneală necruţătoare îl costă pe artist măiestria sa neîntrecută. Joacă pentru că aşa i-i darul, din preaplinul naturii sale fericite. Iar munca şi osteneala or fi fiind pentru dânsul undeva acasă. La scenă oamenii bat din palme şi nu le văd. Nici nu le bănuiesc.
Samorodoc!..

Published:

	Author	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Andrei Lupan	Scrieri v.3	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	1973	369
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	34