Din caietele vremii (include:"Macar către Nicolae Vladu","Pentru Macar Gobrea","Macar","Încercare de nepoveste","Abecedar")


Din caietele vremii (include:"Macar către Nicolae Vladu","Pentru Macar Gobrea","Macar","Încercare de nepoveste","Abecedar")		1932
updated: 2006-03-16 15:55:15

DIN CAIETELE VREMII

1932

Înţelegem rău măsura faptelor noastre. Ne silim să îmbătrânim curând. Pasiunile şi suferinţele tinereţii le supunem etichetei ţapene sau cuviinţei geometrice. Cutare fapt are un colţ flexibil, cutare gest e disproporţionat, iar vorba care l-a însoţit a reflectat niţel roşu sau albastru. Ar fi trebuit să fie rigid absolut ca să nu fie ridicol. Când ai întins mâna, trebuia să fi calculat unghiul de la umăr, să-l raportezi la cel de la cot şi să cobori vocea la nota corespunzătoare din formulă. Să ai în vedere faptul care le-a provocat: e cheia portativului.
Cu aceste legi încearcă drumul spre înţelepciune. Vei înţelege odată cât ai rătăcit şi cât de stupid ţi-a fost dascălul. Vei zgâria pereţii ce te-au izolat de viaţă şi vei cerca să-i prăbuşeşti prea târziu, în vremea când ar trebui clădiţi ca să rămâi singur.
Ascultă ici!
Bogăţia care o râvneşti tu nu aşa se câştigă. Neştiinţa ta de acum e mama ştiinţei viitoare. Necazurile pe care ţi le va pricinui ea, cu loviturile de pragul de sus, au valoare de aur pentru paragina sufletului tău. Socoteala şi prevederea, care îţi dezvăluie acum gropile din jur şi îţi relevă înălţimea insuficientă a uşii, sunt duşmani periculoşi. O poticnire evitată azi e o perdea mai mult pe ochi şi un capac de schijă pe inteligenţa ta. Măsura ta nu se va frânge, dar se va roade cu vremea, strângându-te între extremităţi, până te va reduce la meschinărie şi la idioţie.
De aceea nu-ţi face metru, nici litru şi nici kilogram pentru viaţă. Calcă prin gropi, să ştii că sunt şi ele şi, dacă trebuie să ridici fruntea în faţa nemernicului, să nu te gândeşti la pragul de sus. Îţi vei sparge capul şi-ţi vei frânge picioarele cu folos.

MACAR CĂTRE NICOLAE VLADU

...voi accepta o viaţă măsurată de burghez. Faptele mele vor fi cotate milimetric şi furiile de expansiune mi le voi dosi în mediocritatea muncii creatoare. Şi după ce-mi voi târî sufletul prin toate noroaiele neputinţei, voi reuşi poate să ridic degetul din gloată: "Eu sunt aici. Macar Gobrea".
Tu crezi în viitorul ăsta? Spune drept, de milă, nu mai cunoşti rătăciri asemănătoare, care să fi sfârşit cuminte cu o letargie de amploiat îndobitocit? Bătrânule, uneori bănuiala acestei perspective mă cuprinde ca o beznă de nebunie. Atunci îmi grămădesc în faţă zilele care au trecut, să văd cu ce fel de muncă le-am înmormântat. Sunt unele goale, de-mi vine să mă sfâşii în faţa nevredniciei lor. Altele cuprind avere searbădă de sforţări false, parodii. Cu cât le voi întrece azi, mâine? Dacă ar rămâne izbânda neumbrită chemare, n-aş preţui nici moartea mea cu nimic. Aş înota insensibil prin băltoacele de care se feresc picioarele vitelor. De va trebui să mă înfund în camera mea pentru viaţă şi să trăiesc mai schivniceşte decât un bătrân sălbătăcit, va fi lucru uşor.
Ce-mi pasă că am douăzeci de ani şi că viaţa mă atrage? Ţin la ea şi aş dori-o atât de lungă, cât mi-ar ajunge pentru îndeplinirea râvnei mele. Nu râde. Îmi plătesc fiecare ceas de lene cu unul de tortură. Aşa mă zbat. Prins şi zdrenţuit în vreascurile nemerniciilor. Mă tem că mi se va stinge odată năzuinţa asta şi mă voi împăca prea ieftin. De-aş putea măcar să mă nenorocesc prin muncă! Să rod în pereţii chistului opac, care-mi mărgineşte fiinţa, până când nu-mi vor mai ajunge puteri. Atunci sfârşitul meu obscur îl va acoperi măcar trufia idealului urmărit cu orbire.
Dar tot ce fac, până şi furia care-mi scrutează şi-mi cântăreşte viaţa, sunt erupţii şi zdrelituri caricaturale. Vreau să lămuresc un cuvânt cinstit, izvorât din inimă, şi-i împroşc conturii vii cu noroi. Sufletul meu, când o pricină sfântă mi-l prinde în cuvinte sau îl ridică în ochi ca să-i cunoască şi alţii bucuria, e mâzgă.
Asta e viaţa cea adevărată? Moşule! Sunt aici pe pământ cuceriri mari plătite cu sânge şi cu moarte sau toate ascensiunile se fac în labe, târâş? Eu vreau să ajung acolo! Înţelegi? Eu! - luptând cu mori de vânt şi scormonind muşuroaie de cârtiţă, în râsul mintioşilor. Îndeamnă-mă şi tu cel plictisit în piscul tău pe care vreau să-l privesc de sus. Îţi râvnesc locul şi vreau să te întrec în salturi sau târât ca melcul. Să-mi usuc odată în soare plin tina umilinţelor de pe faţă.
Al tău Macar.

***
1933

Cred că am un potenţial psihic pe care m-am deprins a-l neglija, lipsindu-l de exerciţiu. O problemă subtilă o dezleg inconştient într-un proces interior şi obscur ce mi se pare foarte apropiat de somnambulism. De aceea adevărul logic îmi apare grosolan. Nu găsesc în el satisfacţia unei afirmări personale. Parcă vine din acelaşi substrat din care se culeg visurile şi dorinţele amorfe. Am nevoie de o mare şi cinstită victorie intelectuală mai mult decât de viaţă. Siguranţa în puterile mele nebănuite...
Sunt atât de tare, cât au fost toţi îndrăzneţii din toate ogoarele lumii. Trebuie să nu mă mai înşel cu pretexte morbide. Ceea ce îmi lipseşte nu mă poate opri de la nimic; din contra, e o forţă pe alt plan, convertibilă în acelaşi factor stenic. E necesar să organizez raţional o întreagă exploatare a mijloacelor mele de emulaţie şi acţiune. Pe urmă aşteaptă puncte exterioare însemnate, care pentru luciditatea debarasată de prejudecăţi vor deveni izvoare de puternicie.

***

Am pornit acest carnet cu o jenă pe care vreau s-o înving definitiv. Domeniul meu va fi acesta, pe care am clădit în carton până acum cetăţi derizorii. Erau mostre de filiaţiune spirituală din lecturile trecutului meu neîngrijit şi servil. Cerc o acţiune autonomă pe care mă voi sforţa să o menţin. Trebuie, de o mie de ori trebuie, căci vreau să rămân cu ce-i mai de preţ în mine, pe foi de hârtie. Viaţa mea de dincolo de scoarţele caietului intră în masa marii colectivităţi şi dacă nu o voi putea duce dreaptă, vreau să judec fără moralizare, ca pe orice linie frântă accidental.

***

Simt nevoia unei pasiuni mari, dezinteresate. Mă urmăreşte demult, de ani de zile, ca o grea necesitate , mai ales atunci când încerc o construcţie pentru viaţa mea de mâine. E ceva important şi absent, ca o parte amputată din natura mea sufletească.

***

Mă găsesc iar înfiorat în faţa jurnalului, care-mi flutură pe linii goale zădărnicia hotărârii mele de la început. Aproape două luni l-am părăsit, după ce mă agăţasem cu furie de nădejdea unei sforţări lungi şi salvatoare. În timpul acesta am lucrat în altă parte, dar nu cu înfrigurare, aşa cum am înţeles odată pentru totdeauna, că voi putea săvârşi în primul rând un om întreg din mine, sau mai exact, din sufletul meu un suflet cum îl vreau să fie.
Mai mult decât orice, carnetul îmi dă senzaţia muncii curate şi de această muncă am nevoie, pentru mine. De un control nu numai al faptelor şi poate nici al gândurilor, ci unul mai profund, al frânturilor incoherente, din care se încheagă acestea în lumină, formulate sau împlinite artificial şi stângaci. De fapt, nu ştiu dacă vreau cu adevărat să fiu om întreg, cu suflet neprefăcut în înţelesul comun al cuvântului. Poate doresc altceva. O viaţă consecventă cu mine însumi, cu firea mea. Vreau să trăiesc şi să mă dezvolt aşa, încât dacă aş avea în faţa mea răsplata faptelor, să pot întinde mâna senin spre ea. O viaţă aspră şi amară prin propria mea voinţă, ca să ştiu că-s mai de preţ zilele mele decât cele ce se împart pe cadrane oriunde. De-ar fi această viaţă chiar murdară pentru restul lumii şi absurdă, să fie în ochii mei adevărată.

***

Cui m-aş ruga în seara aceasta?
Îmi trebuie ceva să-mi deschidă drumurile ca un torent, să mă văd scăpat din matcă într-un efluviu furtunos şi vast, ridicat înspre toate bolţile care m-au deznădăjduit, cu tot balastul zadarnic al sufletului aruncat peste zăgazuri, cu lumina ochilor stoarsă dedesubtul pleoapelor, să nu văd nimic, să nu aud, să nu ştiu, să nu înţeleg şi să nu fiu nicăieri şi pentru nimic, decât numai pentru deschiderea tuturor zăvoarelor mele de la toate uşile ruginite ale sufletului; să zvârl în auzul Cuiva - al unui necunoscut mare şi drept - toată drojdia sihăstriilor otrăvite, toate pietrele vremii aruncate din drum ca într-o fântână stearpă, toată legea mea stupidă, sfinţită cu nădejdile începutului vieţii, toţi morţii mei şi viii şi martirii coperiţi de murdăria neputinţei şi oţelele mele cuprinse de rugină în embrion, şi dragostea mea, dragostea care am mângâiat-o cu gândul pe racla ei de agonie, şi lipsa mea, izolarea din lume în căutarea unui dumnezeu interior, şi lipsa acestuia, izgonirea lui cu fiecare chip strein şi tot ce-a fost nechemat şi tot ce-a fost chemat de elanurile sufletului, schilodite de neputinţa cuvintelor mele, şi toată lumina culeasă în zădar, şi tot întunericul bântuit cu înfrigurare de cercetări sterile, şi toată viaţa care mă sugrumă ca şi cum n-ar fi a mea, care se cere spusă, strigată unui altuia, trecută sub un ochi strein, să nu-mi rămâie un fir, să n-o mai am nici c-un strop şi nici c-o urmă.
Mi-e duşmană viaţa care am trăit-o.
Cum ai creşte un strein împotriva voinţei sale, care se deşteaptă odată şi te urăşte pentru că i-ai fost stăpân şi i-ai strâns existenţa lângă a ta.
Îmi trebuie o mână de copil, care să mă atingă pe frunte, curată şi divină şi în care să-mi cadă o lacrimă chinuită, cu tot sufletul îngrămădit în ea şi uşurat dintr-odată ca la o purificare mistică.
Îmi trebuie un suflet curat de copil, căruia să mă rog în genunchi.

***

Ziua întreagă m-am chinuit să scriu ceva şi n-am putut. Am stricat doar o foaie dintr-un carnet pe care nu îndrăzneam să-l încep de teamă să nu-l depreciez. Era nou şi avea ceva nobil în simplitatea lui imaculată. Ştiam că e de ajuns un singur cuvânt, scris pe prima pagină, ca apoi să-l acopăr fără nici o remuşcare cu încercări neizbutite, peste care să mă întorc, de la primul punct, cu condeiul revoltat, pentru anularea lor imediată. Am privit seara aspectul jalnic al primei foi şi am rupt-o descurajat.
Mă gândeam la un fapt stupid. Ce-aş fi în stare să fac cu scrisul meu?

***

Acum mă gândesc cât scriu de prisos.
(Nu asta gândeam, ci nimic;
pornisem doar fraza şi trebuia s-o termin).
Uneori mi se dezvăluie lirismul molâu,
ca molima, strein de tot ce-i omenesc,
şi mi-e silă de el şi de mine.
Dar mai ales pătrunde încet
ca o rădăcină veche de cancer
şi te poartă legănat
prin mocirla înduioşării.
Atunci
îmi vine să cânt ceva,
repetând lingoarea tuturor,
cu aceleaşi cuvinte,
cu aceleaşi lacrimi coclite,
cum e un tango
sau un cântec demodat,
apoi să oftez visând imagini fumurii
şi triste întâmplări stupide,
simţindu-mi conştiinţa obeză
în căpăţâna uscăţivă,
cum se prelinge sub meninge.

***

Voi asculta romanţa învechită
şi-ţi voi atinge mâinile cu ochii.
S-acoperi lângă gene amăgirea,
tu, iezer luminat, care-n oglindă
îţi vezi sfărmat destinul ca o clipă.
Dezastru ignorat...
Şi numai plângi,
tu, dragă mână albă ce te frângi,
tu, dimineaţă clară de-aşteptare,
cum ţi-au căzut din zbor şi s-au pierdut
cocorii bucuriei tale-n zare!

1934

PENTRU MACAR GOBREA

Viaţa se trăieşte pe o serie de planuri, dintre care, pentru mine, eu discern două. Unul e simplu, limitat la suprafaţă ca o pojghiţă ondulată pe configuraţia profunzimilor unde-i imperiul celui de-al doilea, variat în conţinut şi adâncit fără limită de puterile fiecărui om. În acesta începe rătăcirea spiritului şi revelaţia.
Toate complexele îşi au aici unghere şi bolţi încrucişate la infinit. E comod să le ignorezi, înglobându-le în cea de-a doua faţă a vieţii, cum se contopesc în ocean apele râurilor toate.
Aşa e pentru mine. Aspectul din faţă al vieţii, pe care îl vezi şi-l observi, şi adâncul ei nesfârşit, în care te scufunzi cu ulcioarele sufletului pregătite prin meditaţie şi tăcere îndelungată, pentru pescuitul adevărurilor tale, existente la adâncimi pe toate direcţiile. Pentru alegerea asta te vei pregăti cu sârg, căci culegerea cu folos implică neapărat o religie devotată a profunzimilor şi o rară claritate a minţii pentru stăpânirea drumului tău unic.
Am intrat rar şi făr' de folos în aceste nopţi de cristal; am ieşit cu o senzaţie de larg şi plenitudine pe care n-am putut-o realiza nicicând într-o construcţie exterioară, ci am lăsat-o să piară lent, ca un imn strein de orice calitate omenească, aşa cum vor fi emanând arborii esenţe nevăzute, în faţa bolţilor largi, noaptea.
De altfel nu e o zonă definită, situată în nadirul sau în zenitul existenţei. Uneori am senzaţia ascensiunii, alteori a scufundării, sau e o plutire dincolo de pagina actuală, cu sensuri încâlcite şi întoarse de la un moment la altul.

***

Ce?
Dar întrebarea pe cine-l va pătrunde?
Că nu se naşte ca săgeata, -
zbor spre ţintă,
din inima care-a gemut...
Ne stinge-n gând odată,
făr' de pornire undeva,
pe când începe bruma serilor.
Cine merge cu inima să bată
de un vis iscodit,
e-al zărilor.
Amurguri fără za,
pe muchii de deal pleşuve,
spinii uscaţi,
iarba fără de rădăcină,
în loc gol,
nici frunze, nici izvor,
pentru deşteptarea adâncurilor...

În el strălucirea dacă o va trezi -
cine? - va striga
plecat cu ochii pe zi:
tăcere, lumină!
Că ziua surâde,
iar în noi durerea se dezbină
veche,
şi geana în curând se va deschide.

MACAR:

...să prind legătura firească între aceste două fiinţări: viaţa mea şi a tatălui meu.
Sunt două sau e una singură sau e doar o parte din marea trăire a lumii? Aceasta din urmă o pot concepe abstract, unitară şi lipsită de proprietăţile existenţei noastre cotidiene. La ea mă ridic, parcă părăsind-o pe cea care-mi aparţine mie, dar mă găsesc şi acolo, purtat în acea esenţă universală pe care n-o pot, care nu poate fi concepută în câtimi individuale, pentru că există numai întreagă - poate absolută.
Viaţa mea o trăiesc cu licăriri sporadice de conştiinţă şi o judec pasionat ca pe un fapt comun. Viaţa tatei e analoagă şi se deosebeşte în aparenţe, prin situaţia lui faţă de mine în societate. Viaţa noastră, a amândurora, e o noţiune deosebită, o esenţă superioară ce ne încadrează într-o zonă mai înaltă decât cea individuală. Şi cu cât mă privesc cuprins în viaţa colectivă tot mai generală, mă văd ridicat în sfere din ce în ce mai pure, până la "Existenţă". E altitudinea, ultimă şi universală, în care suntem "toţi" doar un singur principiu şi poate singura divinitate care guvernează mistica rătăcirilor noastre.

***

Întunecată umbră călăuză,
cer scund de vis oprit în dezgolire;
la steiul care nu-i în fire
e împietrită noaptea şi ursuză.

Doar zările-au rămas
şi sufletu-n răscruce.
Cu zările-ntr-un pas
mai duce-s-ar, mai duce.

Veacul acesta, subteran
a-nchipuit soarele
şi-ndurerate din an în an,
s-au înturnat de-l caută izvoarele.

***

Cartea în traducere franceză se numea: "Le deuxiéme jour de la création. - Ilya Ehrenbourg". Venise cu duhul ei nou, răscolitor, şi cu eroii care chemau la un control inevitabil, demult întrezărit.

Volodea Safonov - un "izgoi".
Dar Colca Rjanov, Irina, Şor, profesorul Grim?... Asemenea oameni ştiu ce înseamnă a trăi o viaţă. Poate de aceea că sunt, pur şi simplu, eroi de roman. Nu, ei afirmă creaţia, munca. Dar ce facem noi? Ce putem găsi valabil în noi în afară de imbecilitatea noastră cotidiană?
A avea un sprijin, o durere proprie sufletului nostru, un pivot personal, o viaţă...
Ce suntem noi, lipsiţi de visuri, fără un zbucium real, situaţi ca nişte vergele tremurătoare între vânturile hazardului? Esenţa eforturilor noastre e o batjocură pentru adevăratul suflet viu. Chiar dacă avem oroare de modul exaltat, de artificiul literar şi de metafizică, ne trebuie totuşi o conştiinţă de sine, de tot ce voim şi simţim, pentru că vorbim doar: "eu, tu, noi" - şi aceasta presupune o individualitate conştientă de faptul existenţei sale.
Am reluat prin moştenire cuvintele şi le repetăm numai sunetul, parcă am fi antrenaţi într-un exerciţiu involuntar.

***

Dobitocus! Grăbeşte-ţi osânza la căldură, dragul meu, prea paşnic dobitoc!

***

Cel mai periculos duşman al activităţii conştiente este o anumită visătorie confuză. Jules Pejo îi zice sentimentalitate tulbure. Te opreşte de la orice sforţare energică, iar atunci când îţi pare c-o înfrângi, ea prinde altă formă, amăgindu-ţi judecata cu un surogat de muncă. În fond e aceeaşi trândăvie transmutată pe un alt teren - al activităţii. E forma care trebuie distrusă absolut. Forma pasivă cel puţin o recunoşti, e într-un fel sinceră, pe când cealaltă simulează munca şi-ţi satisface cu încetul voinţa de activitate, obişnuindu-te.
E nevoie de supraveghere vigilentă în privinţa asta. Pejo dă ca piatră de încercare a voinţei durata. Asta e şi cea a muncii sincere. Când sari de la o activitate la alta, pentru a nu te plictisi, urmezi capriciile unei trândăvii mascate. Munca persistentă, într-o singură orientare, e maximal de productivă, cu condiţia să nu fie falsă. Să nu renunţi nici la un efort, oricât nu ţi-ar părea de greu şi chinuitor. Altfel numărul capitulărilor se măreşte până ajungi la cea definitivă. E cel mai mare pericol pentru înaintarea ta spre idealul urmărit.

***

Parc-ai pornit cu sufletul să-l duci,
să scânteieze ca un bloc arid,
sub raze care cheamă şi ucid.
Chiar candela ce ai aprins-o,
să-ţi lumineze regăsirea ta,
când se-nnopta
mai tare-n jurul tău, ai stins-o.

Ostatec! -
pentru ce nu crezi
într-o menire vag întrezărită?
Ostatec! -
nu râvni renaştere furată!
Şi nici pângăritoarelor cirezi
nu le aşterne sub copită
avântul tău naiv, fără de pată.

***

De ce nu lucrezi mai gospodăreşte, fiule? Începe lucrul de sub nas şi du-l încet-încet, dacă vrei să ajungi departe. Sau vrei să porneşti de unde e mai departe şi să mergi tot înainte? Dar încotro?

***

Am rămas, suflete, pe scări, rupte şi putrezite de vechime, într-o ascensiune care ni se părea a noastră, cu un triumf hărăzit nouă de mai înainte. Şi acum, iată sub noi treptele surpate, iar pământul mai lipicios şi oamenii mai asemănători nouă decât în ziua când am pornit să ne ţesem viaţa cu miracole deasupra zenitului văzut de toţi.

***

Să vii cu suflet simplu din trecut,
când voi pleca la tine să fie ca o fugă,
să-mi tremure cuvântul ca o rugă,
să tacă timpu-n urmă ca un mut.
Să nu mă mustre gândul răzvrătit,
când tu mă vei primi ca pe-un bolnav,
să nu-mi rămână dorul ca un sclav,
închis în mila ta şi umilit.

***

1935-1937

ÎNCERCARE DE NEPOVESTE

În ţara aceea fără nume,
de unde-i capra cu trei iezi,
e aspră şi zgârcită viaţa;
iarna vetrele îngheaţă
şi ferestrele stau oarbe
ca plumbuite sub zăpezi.

Iezii,
pe la geamuri cu nasul lipit,
se zgâiesc într-o doară,
să vadă vrabia flămândă de afară
sau ca din poveste şoptesc
despre-un piţigoi care-a păţit-o,
inima din zbor şi-a-nfipt-o
şi stă bocnă agăţat
în porumbreii de la gard.

Despre vieţuitoarele din ţară,
spun că unele rabdă,
altele zboară,
ori se adună şi fug,
ca nişte plevuri vântuite,
în stufării pe Ialpug.

Acolo e stepa şi crivăţul,
în locul lor de pe hartă,
pe oameni stăpâne
şi pe oropsitele jivine,
dintr-o toartă a cerului în altă toartă.

Cândva pe aici,
să ştii că trăia,
într-o cocioabă de sub livezi,
sărmană ca vai de ea,
mama celor trei cucuieţi.

Femeia era vădană.
Pe ţap
îl împuşcaseră nişte boieri,
care-şi făceau pe-aici de cap,
cu arme,
cu ogari
şi cu muieri,
când el, pe coastă la pârău,
îşi căuta puţina hrană
lăsată pe pământ de Dumnezeu.

Orfanii iezi aşa au rămas
la începutul lor de trai,
cu mintea crudă
şi neştiutori de muncă.
Dar de mâncăi,
o tot goneau pe maica lor în luncă,
să le aducă-n ţâţă lapte gras
şi brânză dulce să le-aducă
şi mălai.
A umblat ea şi cu datu-n judecată.
Dar nepovestea nu mai spune,
cum au judecat dreptfăcătorii lumii,
de-l făcură pe boier basma curată.
Cât despre multele lacrimi
şi nesfârşitele-i boceli,
aşa i-au lămurit ei caprei,
că asemenea cheltuieli
nu le-au pus în lege cei de-au scris-o.
Şi a-nţeles capra că plânsul
nu face nici un pitac
dacă-i plâns de om sărac.
Ea s-a întors
să-şi crească iezii dară.
A ieşit la câmp în primăvară,
cu hârleţul a săpat,
cu grebla a greblat,
şi a semănat grânele
pe vânt şi uscăciune,
că i-au secat lacrimile
şi i-au crăpat mâinile.
Ce vrei?
Vai de capul sărmanei femei!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
- Domnule, se bocea iedul cel mai mare, -
ne rugăm Măriei Tale de-ndurare!
Noi suntem doar nişte ţânci golani,
n-avem nici parale şi nici pită,
că ne-a lăsat tata orfani,
numai c-o mamă slabă şi obijduită!...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Lupul numai şi-a lins botul de bandit
şi-i zise caprei:
"Bine te-ai gândit.
Bogdaproste c-ai venit să mă caţi,
să fie de sufletul iezilor răposaţi"
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

***

Mortalitatea e în creştere atât printre copii, cât şi printre adulţi. Majoritatea zdrobitoare e subalimentată. Copiii nu ştiu de şcoală. Câţi se duc, suferă de frig, se îmbolnăvesc. Dă uneori câte o boală în sat şi seceră de-a valma dintr-o margine în alta. Pentru ţărani e aceeaşi tragedie: tifosul pentru adulţi, scarlatina pentru copii, brânca pentru porci, difteria pentru păsări. Rămâne omul în urmă ca într-un mărăciniş ars, unde nu-şi găseşte nimic pentru viaţă: nici pâine, nici apă, nici copii, nici vite... Un pustiu în creştere de care n-ai un' te-ascunde şi pe care nu-l poţi opri.
Pentru mulţi natalitatea e un rău egal. Zice Nichifor:
- O dau pe nevastă-mea cuiva cu săptămâna, numai să-i facă ce i-a face ca să nu mai nască.
Ceilalţi râd, dar simt sinceritatea de vită a lui Nichifor ascunsă în cugetele lor. Când se naşte un copil, e ca o pacoste, trebuiesc bani. Când moare un bătrân, e aceeaşi durere: bani. Şi li-i ruptă din ei viaţa adevărată, viaţa omului, cu milă şi cu bucurii, cu nădejde şi cu dragoste, e distrusă de nevoi ca o buruiană stricătoare rostului lor pe pământ. Dacă a murit un copil, durerea tatălui e covârşită de necazul cheltuielilor şi al formelor. Când un bătrân a căzut la pat, copiii i se mâhnesc şi socot pe degete cât o să-i coste. Nunţile, cumătriile, hramurile, toate obiceiurile patriarhale şi poetice se fac cu înjurături şi cu scrâşniri de dinţi, ca nişte datorii drăceşti.
Şi muncesc statornic, greu şi de prisos, de după miezul nopţii până se întunecă, seara, de tot. Munca lor obositoare, haină, care-i stoarce şi-i face să cadă pe la 45 de ani, răpuşi de slăbiciune şi de boli, munca lor sfântă şi lăudată e o batjocură a pământului de cum se înmoaie zăpada până în inima toamnei. Doi-trei din sută împlinesc cu înţeles rostul arăturilor, al praşilei, al semănatului. Ceilalţi îşi fac cruce din noapte în capul ogorului şi încep munca hapsâni, ca pe un rit care nu poate rămâne neîndeplinit, printr-un blăstăm dumnezeiesc. Porumb, cartofi, fasole puse cu sapa în mirişte sau grâu semănat prin prăşitura de porumb, peste care se trece o dată cu boroana... Bucate pentru hrana lor şi a ţării!... Nici o şcoală nu-i lămureşte, nici un dascăl nu-i poate lumina. Dacă n-ar fi pământul acesta gras şi neistovit, ar putrezi seminţele prin el batjocorite şi uitate. Şi cu toate acestea, muncesc plini de furie, îndărătnici, inconştienţi, amăgiţi de protecţia şi de grija unui Dumnezeu agrar. Pe la mânăstiri stareţii spun că tot aşa lucrează şi asta-i convinge.
În ierni grele animalele rabdă de foame. Dau drumul la vaci, la oi să umble pe dealuri după buruieni uscate. În câţi ani nu-şi duc caii prin păduri şi-i leapădă? Pe cei hămesiţi îi spânzură de copaci pe marginea scocurilor, apoi le fac vânt în vale, de rămân agăţaţi cu capul la cer. Într-o iarnă lungă, fără nutreţ, au gonit în Cudric mai mult de jumătate din caii satului. Se formase o herghelie înfometată care rosese tufarii şi buruienile, iar după asta dădeau busna prin sat, pe la muşuroaiele de paie întâmplătoare sau pe la acoperişurile caselor. Îi alungau oamenii noaptea cu urlete şi cu câini ca pe nişte haite de lupi înfometaţi. Ion cel din vale aruncase după ogradă, pe maidan, un hoit de viţel. Câinele lui, un dulău voinic, tărcat, a tăbărât pe cadavru, alungându-i pe toţi ceilalţi. A înfulecat singur, până a căzut şi a crăpat deasupra scheletului. Era o grozăvenie acceptată ca o fatalitate care nu mira pe nimeni. Oamenii flămânzi, vitele flămânde, izgonite, ucise, câinii flămânzi... O haită de câini a tăbărât pe un cal ca nişte lupi, gonindu-l în galop de pe deal în sat. Oamenii l-au alungat cu câinii hămesiţi după el.
Şi nimeni nu gândea nimic. Nimănui nu-i părea că e lucru ciudat acesta sau vrednic de luat în seamă. Ţăranii săvârşeau faptele noi şi macabre cu acelaşi necaz, cu care îşi îngropau înainte sau îşi botezau copiii. Parcă nimeni n-ar fi ştiut nimic despre toate astea, nici prefectul, subprefectul, nici popa, nici Dumnezeu. Ştiau copiii care prindeau caii lihniţi de foame şi-i călăreau, făcând mare haz.

***

Azi a murit unul de oftică, feciorul lui Ion Agache, care plecase la Bălţi după câştig. Era hotărât să se însoare peste un an, când se va fi întors cu bani agonisiţi. S-a întors bolnav, cu bojocii aprinşi, asta i-a fost toată agoniseala.
Mai zac încă doi în vale, de când a dat toamna. Oamenii trec înveliţi în sumane rupte prin spulber, se întâlnesc câte doi-trei şi se opresc un moment:
- Ce-am auzit, a murit băiatul lui Ion?
- A murit. Dumnezeu să-l ierte.
Pleacă în grabă mai departe, fiecare alungat de gândurile şi de necazurile lui.
Satul e acoperit de zăpadă şi bătut de crivăţ. La zece paşi în margine nici nu-l simţi. Numai în inimă aici, între casele oarbe şi mici, îl poţi vedea viu: trece un om, latră un câine.
Satul acesta de câţiva ani caută parcă să dispară undeva, să plece. Oamenii lui sunt ţinuţi la suprafaţă, concret, numai de coaja neagră a pământului, care nu-i înghite decât pe rând, într-o anumită ordine. Nu-i un joc. Sunt goniţi aici, reduşi la acest nivel de viaţă, în fiecare zi tot mai mulţi şi mai solidari. Unii mor, alţii se nasc şi le iau locul. Dar toate se petrec aici, parcă anume pentru această trecere. Chiar cei mai îndrăzneţi, chiar gândurile cele mai nebune nu pleacă prea departe. Se întorc toţi îndărăt ca la o matcă în satul acesta înfundat şi tăcut.
Azi a murit Aftene, feciorul lui Ion; flăcăul ar fi trebuit să plece peste două luni la armată. Mâine-poimâine e rândul celor doi din vale. Dar se poate că aceştia o vor mai tărăgăna încă mult, că le-o vor lua înainte alţii, la care nici nu te aştepţi.
Ion a avut patru băieţi şi trei fete. A însurat doi şi a măritat una. Alta s-a dus acum câţiva ani cu scarlatina, când au fost curăţaţi mai toţi copiii cei mici. Se întâmplă asta din când în când. Odată-i scarlatină, altă dată e tifos, iar uneori nici nu se ştie ce-i. Doctorul a venit prin sat numai o dată, mai demult. Se umpluseră oamenii de râie, care se întinsese din casă în casă până cuprinsese toate mahalalele. Nu s-a alarmat nimeni până ce scabia n-a ajuns şi la popa. De-abia acesta, uitându-se mai atent, la împărtăşanie, i-a văzut pe toţi cu mâinile bubate. El a chemat să vină medicul, cu jandarmii şi cu doctoriile. Au fost dezbrăcaţi oamenii în pielea goală, toţi de-a valma. În case au aprins pucioasă. Mulţi au fugit prin satele vecine.

***

Arhip e dintre rubedeniile noastre. Nici şaisprezece ani împliniţi, l-a prins dorul să plece slobod la câştig, fără dădăceala părinţilor. A fugit de acasă toamna, la arhanghel, când maică-sa şi tată-său erau ocupaţi cu hramul. A fugit cu cei mai mari la Bălţi, în ţara făgăduinţei. Aici l-a apucat iarna, vagabond fără palton şi fără culcuş, rătăcind prin mahalale după lucru. Alţii acum povestesc şi râd de o întâmplare a lui, când s-a oprit hămesit şi îngheţat la un geam de brutărie periferică, unde se vedeau luminate pentru reclamă câteva pâini. Când a răzbătut cu rătăcirile înapoi acasă, mi-a recunoscut c-un oftat de ruşine că păţania a avut loc.

Arhip se-ncovrigă între bulamacii ninşi din marginea străzii, cu genunchii la gură şi cu ochii căscaţi hipnotic la geamul brutăriei. Scânci:
- Săracă pâinişoară! Săraca pâinişoara mea cea coaptă de mama!
Sufla vântul ca un strigoi nebun, urlau puhoiuri de zăpadă dintr-o parte în alta a străzii, dintr-un pustiu în alt pustiu al lumii. Gemeau uşile şi porţile vechi, parcă nişte vagabonzi rupţi de foame şi de ger, aduşi de prin stepele crivăţului, trântiţi prin cotloanele oraşului mort şi murdar.
Aproape de faţa crăpată îi suna cu ţurţurii de promoroacă un pelin frânt. Toate le vedea în jurul său cum ar fi fost la vetrele lor cu foc, în colibe călduroase. Numai el, prăpădit afară în viscol, cu sângele ţâşnit din obraji, cu picioarele bocnă între pietre, sleit şi flămând.
- Prăpădenie! Dumnezeii şi grijaniile tale de lume!
Sări plângând şi o luă spre gară de-a dreptul peste câmp, în goană şi de-a rostogolul.

***

În regimentul "25 artilerie" din Buiucani, căruia i se zice mai des "renumitul 25 mizerie", domnul sergent instructor Crudu e o figură neobişnuit de pitorească: gros, rumen, bonom, naiv şi mărginit, cu veleităţi de intelect ortodoxal. În loc de înjurătură foloseşte, strigând, o formulă proprie:
"Ce mizărie! Ce mizarabil!"
Iarna, pe o zi cu spulbăr şi ger cumplit, exclamă lirico-filozofic:
- Eh, viaţă!... Să stai acum colea în casă lâng'un focuşor, să bei un vinişor acru ici-colea şi să te însori c-o naţionalitate română, cu care să te giugiuleşti şi care să-ţi fie dragă! Eu aşa înţeleg viaţa, dom'le!.. Dacă iubeşti fără speranţă, să iubeşti cel puţin o naţie română, nu o jigodie de cutare, cine ştie ce altă profesie streină, pe care să n-o poţi vedea în ochi.
Ah, ce mizărie mizarabilă!

***

ABECEDAR

Copilule, să înveţi carte!
Pui zălud de ţăran,
ist an,
nu ţi-i mai face de cap:
tatăl tău ţi-a potrivi pe picior
opincile lui cele sparte,
iar maică-ta îţi va croi suman,
şi-n această găteală,
pe care n-ai mai pomenit-o,
să te dregi dimineaţa
şi să pleci drept la şcoală.

Să mergi
aşa cum merg copiii cei cuminţi
sau cum se duc ţăranii tăcuţi,
cu căciula în mâini,
la boier.
Să nu mai alergi,
să nu te joci,
nici câinele să nu-l mai alinţi.

Iată un creion de doi lei
şi cartea
şi caietul acesta să-l iei,
uite aşa
învelite frumos în basma,
şi să te duci la şcoală
şi să aştepţi
rezemat de uşor,
până va veni domnul învăţător.

Acolo,
în droaia cea de băieţi,
să fii smerit,
să fugi de harţă,
să tot asculţi,
să tot înveţi,
că cine ştie carte
ajunge departe în viaţă.

Poate-i avea noroc să pleci din sat,
pe la învăţători mai mari,
de unde vin prin sate cărturari,
poate-i scăpa de viaţa asta
de ticăloşi şi de plugari.

Neostenit
şi harnic,
şi isteţ,
să-nveţi, copilule, să-nveţi!

Iar când vei fi mai mare şi-mbrăcat
frumos ca cei din târg,
după multă buche şi greu sârg,
să ţii minte,
să te gândeşti la noi.

Oriunde-o fi,
oricum vei vieţui:
sau fericit şi dezmierdat de soarte,
sau prigonit de nenoroc,
alături de cel mic şi urgisit,
sau pedepsit şi zăbrelit departe,
pentru cine ştie ce gând nelegiuit,
tu
să ai a te gândi neîncetat,
cu dor şi cu nădejde,
la fundătura asta şi la sat.

Iar tatălui tău
şi mamei tale
să le scrii lămurite cărţi poştale,
să-i mângâi de durerile lor ridicole,
copilule şi zmăule,
voinicule...

Published:

	Author	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	1973	207
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	62

See also:

-	Documente -> Diverse -> Manuscrise, schiţe -> Manuscris "Abecedar" (~1937)
-	Documente -> Diverse -> Manuscrise, schiţe -> Manuscris - "Macar Gobrea către Nard Mincescu"