Preludiu


Preludiu		1935
completat: 2006-03-16 16:05:28

PRELUDIU

Seara, cu o zi înainte de plecare, Macar simţea vechea melancolie a sfârşiturilor de vacanţă, cuprinzându-l şi crescând peste toate asperităţile zilei, cu insinuări ieftine şi plăcute. La început cercă un subterfugiu, fixându-şi atenţia în afară, pe puncte vechi de atracţie, care îi pricinuiau întotdeauna senzaţia realităţii brute. Se credea eliberat, cu mult peste această dispoziţie a adolescenţei, şi deşteptarea ei lentă, în ritmul arhicunoscut, îi anula parcă toate achiziţiile raţiunii mature, îl readucea la naivitatea primară a copilăriei. Se vedea tânguindu-se, în primul an de "înstrăinare", într-o seară de toamnă, cu gândul acasă. Noii săi colegi trăgănau cuvintele unui cântec copilăresc, de jale. Alătura vechea stare a copilandrului naiv de atunci preocupărilor lui actuale. Conştiinţa refuza să participe la această combinaţie, ale cărei elemente se distrugeau reciproc.
Era ceva în sufletul lui care se multiplica, schimbându-se după legi ascunse, sau nu era nimic altceva decât o încăpere disponibilă, cu deschiderile căscate înspre toate vânturile?
Teama că nu el există şi se conduce în realitate, ci altcineva fără nici o ţintă determinată, că stările lui extreme sunt erupţii la suprafaţă ale unei existenţe inconştiente, că el însuşi nu e aşa cum s-a obişnuit a se cunoaşte, ci estompat de o putere confuză, pe o infinitate de zone, în tot atâtea forme care scăpau înţelegerii sale, i se infiltra în suflet ca o febră.
Când îl încolţea gândul acesta, de obicei se chinuia să-l extirpeze cu un fel de repulsiune organică. Ajunsese la o stare de saturaţie bolnăvicioasă, care-l cuprindea cu violenţă ori de câte ori pierdea legătura cu lucrurile concrete. Era o frică exagerată de anormal, care devenise aşa din cauza lecturii anarhice şi a orgiilor metafizice la care se dedase mai înainte, fără nici o disciplină, absorbit într-un domeniu despre care nu putea spune nimic, având conducător numai intuiţia permanent mobilă, atrasă în toate sensurile şi orbecăind pe toate inconsistenţele, cu conştiinţa autodistrugerii numai trează, ca o voluptate hâdă.
Odată, năprasnic l-a cuprins panica irealului. Se văzu antrenat făr' de început în miezul pierzaniei inutile, cu presimţirea sfârşitului ascunsă demult în inconştient. Atunci instinctul de conservare i se trezi disperat.
Voi să se smucească brutal, cu un efort de furie, să-şi deschidă ochii pe lucruri tari, cu care să-şi zgârie carnea amorţită, s-o încerce cu o durere fizică, directă. Simţea nevoia efortului real, cu mâinile strânse pe un instrument de muncă, asemenea părinţilor şi fraţilor săi pe care îi văzu într-o lumină clară, situaţi pe altă măsură a vieţii.
Căută în ogradă o sapă ruginită de neîntrebuinţare, cu coada mâncată de putregai şi o ridică în faţă, dornic să-şi lege gândul de proprietăţile ei imediate. Le numi pe toate de-a rândul, cu satisfacţia care ţi-o dă îndeplinirea unei acţiuni cu rezultat prevăzut şi util. Îl irită doar un reziduu de ironie atunci când îşi lipi obrazul de partea udă a lemnului, într-un moment de efuziune sentimentală. Înlocui apoi coada c-un par luat de la trunchi pe care-l ciopli sumar şi plecă la vie unde prăşea de dimineaţă tatăl său. Era stăpânit de o imperioasă nevoie de intimitate. I se năştea mila de el, de ţărănuşul basarabean cel de demult, care încăleca pe aici caii şi ducea oile la câmp, cu bucuria simplă a debuturilor agreste. Cum de rămase acela părăsit ca să se piardă prin îmbâcseala streină a sălilor de şcoală?
Las' că rânjea de slăbiciunea lui un strein sarcastic dintr-un cotlon nebănuit al sufletului, care îi zgâria întotdeauna bucuriile şi durerile cu o unghie drăcească şi care-i prevestea lucid efemerul regăsirii lui de atunci. Era un chip, o faţă recalcitrantă din multitudinea ipostazelor lui interioare, o reminiscenţă îndepărtată într-o surdină confuză. Dar nu era el cel cu ochii deschişi pe lumea largă şi cu vigoarea mâinilor crescută pe duritatea instrumentului cioturos şi protector. Rânjetul era al unui strein din afund, otrăvit de neputinţă, un oprimat cu spume zădarnice la gură.

***

Se găsea pe drumul acesta vechi, el, fiul ciobanului, cu legăturile sale de început în neschimbata vatră a satului. De dincolo, de peste zece ani, se întorcea şi-l întâmpina aici ziua cea dintâi a plecării. Erau urmele lui în praful fierbinte care-l recunoştea acum.
...maică-sa i-a făcut traistă nouă dintr-un ţol şi i-a umplut-o cu merinde. Tată-său i-a dat cincisprezece lei şi pălăria sa de paie, iar la plecare l-a cinstit cu rachiu. Se purta cu el sărbătoreşte, ca la un fel de paşte îndelung aşteptat. La plecare, în poartă, l-a bătut pe umăr.
- Dacă intri la ilev, îţi fac şi papuci.
Marcu, prietenul, l-a petrecut până la hotarul satului. Acolo au stat în drum ţapeni şi emoţionaţi. Din solemnitatea tristă a despărţirii, pe care o gătiseră în gând amândoi, au rămas numai două vorbe şoptite şi încurcate.
- Îţi doresc tot binele.
- Mulţumesc, cu bine...
Marcu făcu înapoi spre sat. El porni pe drum înainte, cu gândurile înnodate parcă, de le simţea pe toate ca pe o măciucă înfiptă între urechi. Era într-o dimineaţă, spre sfârşitul de vară, în satul acesta, pe deal se chirceau unele între altele ogoare: galbene, verzi, negre, fumurii, ca nişte petece însăilate de-a valma pe un suman. Deasupra, din fundul cerului până în toate marginile orizontului, cădea bogată şi necârpită lumina. În urmă, acasă, tatăl său dădea de-acum lămuriri la vecini.
- La şcoală l-am trimăs, să înveţe.
- Cu bună samă?
- Da, cu bună samă, să înveţe.
- Departe?
- La Grinăuţi, la seminar...
- Şi ce iesă ?
- Agronom iesă.
- Agronom?
- Da, agronom. Foncţionar!...
Drumul era sur de praf, ponorât din pas în pas ori ros de ape vechi în curmeziş, cât ţinea costişa, şi cârnit prin ogoare alături de matcă. Păşea pe cărăruia din margine cu traista legată de umeri şi cu mâinile proptite în buzunări. Sub braţ ducea un harag cioplit şi pregătit anume pentru această cale. I se învârtea în creier o înfiripare nesfârşită de gânduri, ca un disc din care nu putea discerne nimic.
Trecu de moşia satului pe un mic vad de apă şi intră pe meleaguri streine şi nu observă nimic. Abia mai târziu, când nu se mai vedea satul, se pomeni fluierând a jale şi a singurătate.

"Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bine-n ţara mea..."

El avea în traistă pâine de acasă şi era în ţară streină. Mergea la şcoală... He, he! Era singurul om din satul lui care s-a pornit la drum pentru aşa ceva.

***

În anii cei mulţi, care trecuseră de atunci, printre fantasme de cărţi, printre nenumăraţii oameni noi întâlniţi şi printre bulucite necazuri zilnice, el a început a se deprinde cu căutarea sa şi a rosturilor sale în babilonia lumii. Deschidea ochii ca trezit din vreme în vreme la o nouă înţelegere. O nouă înţelegere sau o altă rătăcire? Singur cu cărţile, care se băteau cap în cap, îşi căuta sprijinul pentru o ieşire spre limanul clarităţii. A ajuns de îşi înfiripase schema noilor sale năzuinţe, văzute parcă de un ochi matur, prin experienţa mai împlinită a unui altcineva legat de el şi bine cunoscut gândurilor sale, pe care îl dorea realizat tot cărturăreşte, după schema aceasta sumară.
Născut în satul străvechi basarabean, dintre dealuri gârbovite, cu şase ani înainte de revoluţia cea mare, a participat la toate evenimentele cu nedumerire şi chiar cu nepăsare copilărească, dar a fost influenţat de ele în moduri nebănuite. Începe şcoala sătească în primii ani de după război, când se produce afluxul categoriilor rurale spre învăţământ. Cartea îl îndepărtează, încă din şcoala primară, de realitatea familiei sale şi cea a satului. Cu trecerea timpului şi cu acumularea lecturilor îşi creează o lume aparte, pe care simte că n-o poate încadra în realitatea care-l înconjoară. Un complex de inferioritate îl cucereşte treptat, până îşi dă seama de el şi caută să se elibereze.
Se orientează conştient, cu eforturi înfrigurate spre viaţa reală. Greutatea cea mare este evadarea din literar şi din metafizic. Mai ales ieşirea din literatura ieftină, intimistă şi personală o vede ca o condiţie de salvare a sa ca şi a tuturor prietenilor săi. Prietenii... Alături de rafinamentul pretenţios şi stupid al speculaţiilor metafizice, aceştia trăiesc o viaţă cotidiană, de o laşitate dezgustătoare.
Se vede buimăcit între ei şi lumea lui interioară, la care încă mai ţine şi pe care încă o mai fereşte de grimasa vieţii materiale. Vede cum apar deosebirile între oameni, vede adevărata faţă a lucrurilor pe care el le concepea într-o ordine, nu divină, omenească, dar o ordine necesară şi imuabilă, cu toate aparenţele ei nedrepte şi vulgare. Dă o luptă grea, pentru ca să poată judeca obiectivitatea, să poată privi toată structura lumii cu ochi critic, materialist. E aceeaşi luptă, pe care o dă cu sine însuşi, pentru eliberarea sa din livresc şi din universul ireal.
Inteligenţa lui şi aviditatea cu care a citit, dispărând cu anii în lumea cărţilor, sunt vinovate de această inerţie. Puţini dintre colegii lui - şi anume cei mai simpli - trăiesc efectiv în asperităţile reale, le măsoară, şi le înving cu mai mult discernământ şi curaj activ.
Trezirea sa întârziată se petrece furtunos, cu căutări inutile, cu reveniri dezolate, anarhic. Dar alături de el, în absenţa lui, viaţa trece în duritatea primară şi pe drumul ei sigur. Oamenii sufăr, flămânzesc, muncesc, sunt nedreptăţiţi şi din când în când, sporadic dar cu energie, luptă.
S-a angajat în acţiunea politică, pe care mai înainte o dispreţuia organic, aşa cum fac mai toţi intelectualii orgolioşi şi superficiali. În viaţa pe care o duce, în mediul studenţesc, îşi pune ca o primă datorie de conştiinţă angajarea într-o acţiune susţinută de justă orientare socială. Vede marea necesitate a unei mobilizări de convingere, care să refacă şi să orienteze mentalitatea colegilor săi, absorbiţi în total de agitaţiile zgomotoase şi de scandaluri. Urmăreşte dezvoltarea spiritului critic şi canalizarea energiilor tinereşti pe adevăratul teren de construcţie socială: ridicarea în lumină conştientă a poporului, a ţăranilor.

1935

Published:

	Autor	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	1973	248
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	96