Petrecere de pomină


Petrecere de pomină		1933
updated: 2006-03-16 16:02:31

PETRECERE DE POMINĂ

Se anunţase mare bal la Rezina, în localul şcolii de meserii. Afişe albastre duseseră vestea departe prin sate, la zeci de kilometri. Unul apăru la Mihuleni sub streaşina primăriei.

ATENŢIE

La duminica cea mare,
Cu bufet bine-asortat,
Ora nouă în deseare,
Muzica lui Caftanat.

Hai poftiţi cu bucurie,
Fără griji la petrecut,
La balul ce l-am făcut,
La Şcoala de Meserie.

Deci.
La intrare, vrei nu vrei,
Vei plăti taxa de lei
30 (treizeci).

Urmau amănuntele suplimentare şi prozaice într-un colţ mai jos, neversificate.
Încasatorul comunal Nicolai Colesnic învăţase afişul pe de rost şi-l recita solitar la masa primăriei sau noaptea până adormea. Odată, oprindu-se intrigat, s-a concentrat asupra sfârşitului care se impunea pretenţios ca o concluzie logică.
- Hm, treizeci... Adică de ce? Deci vei plăti lei treizeci!... De unde vine asta? La Şcoala de Meserii, cu bufet bine asortat... Mi se pare că... A! stai!... tresări iluminat încasatorul. La Şcoala de Meserii va fi bal şi pentru asta vei plăti lei treizeci. Asta-i tot, foarte lămurit, gândi el lucid.
De şase zile recita versurile, fără a le prinde sensul. Acum le controla amănunţit şi descoperea orgolios că înţelege totul ca pe o chitanţă.
- Exact, lei treizeci! Da... Bine, mergem! decise subit. Vedem şi noi cum o să iasă.
Hotărârea fu luată în preziua evenimentului. Toată noaptea avu febră şi halucinaţii. A doua zi plecă spre seară cu căruţa. Chema prin sat prietenii cu indiferenţă.
- Mergi la bal? Nu? Păcat. Eu mă duc. Treizeci de lei biletul. Cu bine!
Până la Rezina sunt douăzeci de kilometri cu dealuri şi păduri. Visa şi făcea planuri, când fu oprit din trapul cailor la vale.
- Ptr-r-r-r-u-u, ha-ho!... Bună ziua! Daţi-mi voie - Scurt Vasile, c e a m i s t!* Unde mergeţi?
Nicolai Colesnic se uită speriat la Scurt Vasile. Un om de vreo treizeci de ani, înalt de peste doi metri, cu umerii largi şi cu nasul uriaş, ridicat de vârf în sus, parcă ar fi adulmecat o mireasmă în aer. Purta mustaţă "Hitler", pălărie de orez şi un baston fin cu incrustaţii complicate, pe care-l învârtea în mâna stângă. Avea batistă la butonieră, iar pardesiul îl purta pe braţ. Se mai vedea un lanţ de ceas şi un stilou mai gros decât bastonul prins cu acăţător alb de buzunar.
- La Rezina?
- Da, la Rezina.
- Buun! Mă iei şi pe mine! Cât îmi ceri? M-aş duce pe jos, dar mi-i urât. Ha, ce zici?
Nicolai ezita din calcul comercial.
- Mi-s cam obosiţi caii.
- Ce fel, obosiţi? Ptrrru talan! Lasă, n-ai grijă, că-s buni. Cât?
- Veţi da treizeci de lei şi-om merge.
- Cââât? He-he, crezi, c-ai dat peste un prost? Nu ştii cu cine ai de-afacere? Cincisprezece lei! Hai, mână!...
Era în căruţă alături de Nicolai.
- Buni cai, să-ţi trăiască. Păcat că n-ai o trăsură ca lumea. Ar trage, numai ar durui.
Acela mâna caii, trăgând respectuos cu coada ochiului la Scurt Vasile.
- Eu cunosc la cai. Am şcoală de agricultură. Ia dă hăţurile! Hait! Ai văzut? Aşa merg la mine toţi caii. N-ai teamă, că-i las încet. Iapa-i mai iute, nu-i a făta? Da? Vezi? Ţi-am spus c-am învăţat. Era unul Vasile Stipanci, ori ştia ori la loc comanda. Când te scotea la clas, tremurai în faţa lui. Era un rusoi mare aşa ca mine, oleacă mai gros. Ce? N-ai zis nimic? Ce treabă ai la Rezina? La bal? Bravo, măi frate, dă mâna! Şi eu - tot la bal. N-ai invitaţie? Nici eu. Ce are a f a c e r e, luăm bilet!
- Treizeci de lei...
- Fleac!... Eu am dat şi cincizeci; dau şi o sută, numai să facă! Balu-i bal. Ehe!... Am dat noi unul la şcoală, ori bal ori la loc comanda. Opt mii venit curat. Să se ştie că-i bal de agricultor. Aveam o muzică... Fanfara şcolii, treizeci de muzicanţi. Eu eram basist - bas "Es". Numai vuia şcoala: bah-pah, bah-pah, bah-pah!... Se uitau toţi cu gurile căscate. Erau prefecţi, avocaţi, judecători. Le-am zis un marş, ori marş ori la loc comanda! Opt mii! Bun, zic! Pune băiete la coşulioc! Dansezi? Nici eu! Bătaie de joc, toată noaptea: hâţ-hâţ, fâţ-fâţ... Înainte eram mare dansator. Dar... Ce-mi trebuie? M-am enervat odată şi-am zis: "N u m a i j o c"! Sfânt! Gata! Am terminat!
Era o soţie de profesor la şcoală. M-a refuzat la dans. Zic: "Doamnă, gândiţi-vă că acu nu mai sunt elev, sunt dansator". Credea c-am s-o rog, că de unde-i nevastă de profesor. Eu nu-s de aceia. Una-două, nu-mi place, gata! S-a isprăvit! Cât e ceasul? Opt şi-o bucată. Bun. La nouă suntem în bal. Fixat! Dă-n cai: hait! Bravo hărmăsari! Unde tragi în Rezina? La Măcăraş? Îl ştiu, unul gros cu barbă. Are-o fată, pe cinste. Şi crâşmă bună are. Vinde scump al dracului. Iacă unde stă, la cumpăna cea, o casă cu uşa la vale. Acuş ajungem. Am onoarea să te salut, dom-le Riman!
La ăsta i-s dator cu patru sute. Îl vezi cum se uită? Îi bun om, am să i-i dau, dar nu acum, când oi vrea eu. O fac pe-al dracului. Mi-i prieten vechi.
Uite, de-acolo începe Rezina, dincolo la Măcăraş. Ştii? De unde ştii? Eu cunosc aicea totul ca la mine acasă. Eşti însurat? Nu? Flăcău?
- Da, cavaler...
- Sameni a bătrân. Câţi ani ai?
- Treizeci şi... cinci...
- Eu, douăzeci şi opt. Ai funcţie?
- Casier.
- La stat?
- La comună.
- Bun! Faci politică? Nu? Eu fac. Ehe! eu sunt mare politicant! Nu-mi place nici un partid. Cu toţi mă cert. Le-o spun în faţă, eu nu mă tem. Zic: cine sunteţi voi? Voi, care jupuiţi ţăranul şi cutare şi cutare şi cutare... Tot le-am spus. Se înroşise ca sfecla. Era un student, primarul, învăţătorul, oameni din sat, tot politicanţi. Ar fi sărit ei şi la bătaie, dar se temeau. Am nişte pumni cât căldarea. Uite, îţi plac? He-he! - eu li-s popa!
Ce, am ajuns? Cât e ceasul? Nouă fără zece? Fix, nu ţi-am spus? Deshamă caii şi dă-le mâncare. Să nu-i adăpi, că-s fierbinţi de pe drum. Pe urmă vii înlăuntru. Am onoarea, dom'le Măcăraş. Mai ai vin de cel alb? Bun!

***

Ieşiră de la Măcăraş peste două ceasuri, ameţiţi. Nicolai se rezema familiar de braţul domnului Scurt şi râdea complice când acesta speria femeile de pe uliţă.
- Uite-o, vrei s-o agăţ? Ce mai faci, duduie? Nu mergi la bal?
- Hai cu noi, complecta Nicolai, căutând aprobarea în ochii prietenului.
- E fudulă.
- A naibii... Hai cu noi.
Simţea o mândrie de adolescent admis în intimitatea unui personaj reputat.
Domnul Scurt îl susţinea la poticneli cu braţ părintesc.
- 'Cet-încet, ia seama! În faţa Şcolii de Meserii a scos ceasul.
- Cât e?
- Fără cinci.
- Zece?
- Unsprezece. Fixat! Nu ţi-am spus? Mergem la bilete.
Înlăuntru se instalară direct la bufet. Aici Nicolai deveni mai timid şi mai minor. Domnul Scurt bătu cu pumnul în masă şi ceru vin "de cel mai scump!"
- Eşti tare la băutură? îl întrebă pentru a treia oară pe Nicolai. Câte poţi duce? Unul? Două? Las' că te-nvăţ eu a bea. Hai, să fim!... Înghite-l! Bun vin, dar nu-i ca la noi. Ehe, să vezi tu vin de-al nostru, de la Cucuruzeni!... Ori vin ori la loc comanda. Ei, să fim!...
Nicolai se trudea să-şi menţină vrednicia la nivel cu domnul Scurt. Acesta rânduia tot mai precipitat vinul şi vorba, dominând cu nasul toată atmosfera bufetului. Vorbea tare şi înverşunat, urmărind efectul cu ochi de vultur până la mesele din fund, unde se tratau cu şpriţ câteva perechi mai retrase.
Cum ei erau aşezaţi aproape de uşă, o fată, care intră singură, îl atinse din greşeală peste cot. C. A. M.-istul sări în picioare.
- Am onoarea, domnişoară Durman. Ce mai faci? Nu mă cunoşti?
Fata îl privi alarmată, apoi trecu în goană, clătinând capul în semn de neînţelegere. Nicolai urmări scena întrebător.
- Ai văzut cum mă p r ă v e ş t e? Nu mă poate suferi.
- Serios?
- Absolut! Ştii de unde provine n e s u f e r i r e a ei?
- ?...
- De la o chestie.
- Eeei!... găsi oportun să se mire Nicolai.
- Pe Dumnezeul meu... De la o chestie.
- Extraordinar!
- Nici n-ai văzut!
Întinsese gâtul, cu barba sprijinită în palmă spre vizavi, unde-l asculta Nicolai în aceeaşi poză. De-acum vorbeau încet, a taină. Făceau grimase complicate şi pauze mari, privindu-se în ochi ca doi conspiratori. Uneori înclinau uşor capul, înaintau maxilarul de jos cât le permiteau zgârciurile şi sorbeau ochii în fundul capului cu sprâncenele congestionate a mirare. Stânga le rămăsese la amândoi rezemată statuar pe pahare.
- M-ai înţeles?
- Da!...
- O cunosc la bal... Înţelegi? La Şoldăneşti! O tratez c-o prăjitură... Înţelegi?
- Da!...
- Buun! Pe urmă viu acasă... Înţelegi?
- Da, vii acasă... Şi?...
- Iau şi-i scriu. Stimată... şi-aşa mai departe. Înţelegi?
- Da!...
- Şi nu-mi răspunde. Ai văzut?
- Fi-chi-chi! A naibii! Şi?
- Şi, zic - bun! Las' că ţi-o fac! Te învăţ minte. Mă apuc şi cumpăr creion, hârtie, plic şi timbre. Le împachetez, colet poştal... Cu scrisoarea mea...
Scriind cu degetul în aer.
- Stimată domnişoară! Poate n-ai cu ce scrie? Poftim, primeşte! Scurt Vasile. Punct. Ai înţeles?
- Daaa!..
Tăcură lung şi nemişcaţi, aşteptând parcă un comentariu supranatural pentru nemaipomenita lor istorie. Părea că o urmăresc irizată unul în ochii celuilalt.
Solemnitatea momentului le-o profanară nişte tineri zgomotoşi de la masa de alături cu un "Mulţi ani trăiască!". Se ridicară, ciocniră paharele, le goliră simultan, apoi se îndreptară spre uşă pe lângă domnul Scurt. Acesta făcu semn cu ochiul: "Să ţi-i agăţ?" - apoi tare:
- Ia cată ce boieri mari cu urechile şi mai mari. Să se vadă că-s proşti.
- Ce-ai zis?
- Ce te prăveşte? Vrei bătaie?
Nicolai prevăzu o catastrofă imediată. Cu multă precauţiune îşi feri scaunul din prima linie. Beligeranţii se pregăteau pe teren. Împietriseră în picioare cu pumnii încleştaţi pe vipuşca pantalonilor şi cu spatele încordat atletic. Cu ochii se sfredeleau reciproc până-n fund pe retină, sforţându-se fiecare să descopere cel mai sensibil nerv din capul advers, pentru a-l steriliza de orice embrion de curaj.
Domnul Scurt, neverosimil de lung acum, îi privi plecat pe toţi, parcă i-ar fi văzut într-o fântână. Pe nas îi apăruseră două vine înnodate simetric de o parte şi de alta, ancorându-i-l solid, ca pe un catarg periclitat de furtună, în meridianul feţii. Dinţii îi scrâşneau încleştaţi cataleptic. Chiar şi mustaţa, printr-un ciudat mimetism, îşi schimbase rostul, ameninţând sub nas ca un fragment de arici înveninat.
Fiecare celulă din el cerea o victimă.
Ceilalţi patru îşi fuzionaseră toate facultăţile într-un asalt unanim.
- De ce te-agăţi? Cine-i prost?
Domnul Scurt neglijă un moment restul de trei pentru a răspunde la interogatoriu. Avea pocinogul ales. Îşi schimbă fizionomia, privindu-l pesimist, din creştet până la vârful pantofilor şi înapoi.
- Pe tine te desfiinţez c-un pumn, mascara!
Şi lupta începu.
Niciodată în viaţa sa Nicolai n-ar fi putut concepe o asemenea vijelie. Toţi consumatorii s-au retras leşinaţi după tarabă. Domnul Scurt era plin de entuziasm, părea Gruia lui Novac luptându-se c-un batalion de turci dezarmaţi.
Când a fost spre sfârşit, Nicolai interveni pacifist, apucându-l de braţ.
- Stai, nu trebuie. Nu vă bateţi. Ruşine...
Cei patru s-au recules un moment, apoi au dispărut pe uşă, tamponându-şi vânătăile. În picioare rămaseră prietenii amândoi. Unul tremura încă stingherit de repaus ca de o stare anormală, celălalt îl îngrijea ca pe un convalescent.
- Stai jos. Haide, gata, ajunge. Odihneşte-te...
- De ce te bagi?
Nicolai, presimţind ceva, începu să dârdâie cu disperare.
- De ce te bagi?
O palmă îl trânti în scaun, demoralizându-l cu desăvârşire.
- Pardon! Vă rog... I-scuzaţi!...
- Mai na! Şi să nu te mai bagi!
Peste o jumătate de ceas ieşea de la Măcăraş cu caii odihniţi şi sătui. N-a uitat să-i adape după cum îl sfătuise prietenul de drum. Domnul Scurt era la poliţie. Ceasul arăta ora trei fără zece minute.
Odată, mai târziu, auzind pomenindu-se la o întâmplare numele cu pricina, avu toate motivele să zică informat.
- Domnul Scurt? Îl ştiu. Avem cunoştinţă personală cu dumnealui.

1933

*De la C. A. M. - Casa Autonomă a Monopolurilor.

Published:

	Author	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	1973	260
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	104