Despre cartea "Poezii" de Mihail Eminescu


Despre cartea "Poezii" de Mihail Eminescu		1954
updated: 2006-03-16 16:19:37

DESPRE CARTEA POEZII DE MIHAIL EMINESCU

E colosală însemnătatea acestui mic volum de poezii ale lui Mihail Eminescu, pregătit pentru a fi editat prima dată la noi, în Moldova sovietică. Se va reda poporului cea mai înaltă cucerire a geniului său creator. Literatura şi întreaga noastră cultură poate începe de aici a-şi înfiripa chipul adevărat şi a-şi deschide singura cale posibilă de creştere. Bineînţeles, ceea ce se face acum este de abia un început, care va trebui dezvoltat cu răspundere pe calea editărilor şi prin cercetări ştiinţifice, prin monografii şi lucrări de interpretare. Să ridicăm clasicii în lumina lor adevărată fără idealizare, dar şi fără amputări. Mihail Eminescu şi alţi mari scriitori din trecut au fost copiii vremii, în concepţiile sociale şi filozofice puteau, în mod necesar şi fiecare în felul său, să vădească limite de înţelegere şi chiar unele vederi cu caracter reacţionar, care de cele mai multe ori sunt contrazise de tot ce e mai temeinic şi mai viu în propria lor operă. A lămuri asta de pe poziţii marxist-leniniste înseamnă nu a-i micşora, ci a-i lumina şi a-i ridica în complexa lor personalitate creatoare, în dimensiunile reale ale istoriei literare.
Articolul lui R. Portnoi "Mihail Eminescu", prefaţa la volumul pregătit e o lucrare serioasă, care-l va ajuta pe cititor la interpretarea justă a poeziei eminesciene. Eminescu exprimă în opera sa contradicţiile dureroase, lupta şi zbuciumul, hărăzite unuia dintre cele mai adânci şi mai simţitoare spirite ale vremii. Drama sa izvora din protestul şi din negarea aprigă a vieţii publice cu orânduielile burghezo-moşiereşti de după 1848. În acelaşi timp poetul nu avea un program al dezlegărilor, bazat pe ideologia clasei cele mai avansate, a muncitorimii, care în România de atunci era slabă şi nedezvoltată. Totuşi, el este categoric şi realist anume în protestul său necruţător. În demascare şi-a descărcat puterile marele său geniu. Cât despre idealul social, despre ieşirea din "capiştea spoielii" pare, că el singur s-a simţit aici dezarmat, n-a propagat lămurit şi stăruitor o anumită formă de viaţă izbăvitoare. Rămâne în temei protestatar şi prin opera, şi prin viaţa sa, iar obiectul dispreţului său e cu totul real şi determinat. Cât despre pesimism, mai ales chemarea în trecut la vechile tradiţii pastorale ori la zările senine ale unui refugiu mitic, asta sună mai mult ca un geamăt dureros în momentele de grea osteneală. Victimă a celor mai neomeneşti împrejurări, urât de mai marii zilei, dezgustat de fariseismul falşilor prieteni, poetul îşi găsea scăparea arar în mirajul unor vremi pierdute pentru totdeauna. Dar el nu ni le recomandă cu insistenţă şi pare că nici nu credea în îndreptarea lumii prin renaşterea acelor dispărute vremi fantastice.
Portnoi urmăreşte linia de creaţie şi concepţiile poetului după o metodă justă, în strânsă legătură cu biografia acestuia. Faptul, desigur, este de o însemnătate excepţională. Trebuie restabilit deplinul adevăr despre poet, despre opera lui genială, mai ales pentru că unii comentatori burgeji au încărcat-o cu destule scorniri şi falsificări. Bazându-se pe documente şi pe cercetări de bună credinţă, comentatorul ni-l arată pe un Eminescu nu transcendental, plutind în orizonturile Nirvanei, ci pe un poet al vieţii, cu rezonanţă socială şi cu glas de protest. Poetul vorbeşte direct în numele norodului, fapt care a şi determinat trăinicia şi puterea de înrâurire a operei sale. E bine că Portnoi, urmărind determinantele sociale respective, nu cade în schematism. El abordează sfera poetică, înarmat cu concepţii de critică literară calificată, oprindu-se cu pătrundere asupra valorii, a măiestriei rare, cu care poetul ne farmecă şi azi. În mare parte e depăşită schema sociologică, care, cu părere de rău, domină în primele încercări de analiză a clasicii noastre. Totuşi, în direcţia asta cred că trebuia de mers mai consecvent şi mai stăruitor. E un fapt cunoscut: lirica lui Eminescu, imaginile lui, limba cristalizată de o bogăţie expresivă unică, precum şi atmosfera poetică eminesciană constituie comoara supremă a literaturii noastre. Asupra lor trebuie să se insiste în amănunt şi cu maximă adâncire. Mai ales în privinţa limbii socot că Portnoi nu face drept, oprindu-se cu stăruinţă nu asupra valorii şi specificului ei deschizător de cale, ci descâlcind mărunte nedumeriri de ordin redacţional, care, deşi pot fi însemnate pentru editor, totuşi în cazul de faţă trebuiau evitate. Pentru masele de cititori principalul constă în a evidenţia şi a lămuri, cum a folosit Eminescu arma sa nepreţuită: limba literară. Se poate, bineînţeles, invoca aicea lipsa de spaţiu, caracterul de prezentare al articolului. Nu putem îngădui totuşi, ca preocuparea de măiestria poetică să fie înlocuită prin enunţarea nedumeririlor de ordin cu totul specific şi secundar. Se uită parcă de analiza stilistică, de valoarea şi caracterul expresiei literare eminesciene. Pe acestea prefaţatorul le urmăreşte mai mult de pe poziţia confruntării formelor moldoveneşti cu cele de caracter valah. Procedeul are o latură bună, restabileşte un adevăr, pe care nu numai unii critici români, dar şi dintre cei sovietici îl neagă, anume acela, că limba literară moldovenească are o bogăţie specifică proprie, că ea nu este îndepărtată de graiul popular, dimpotrivă, este cea mai cristalizată expresie a limbii vorbite de popor. Asta ne va ajuta a combate vechile exagerări, după care limba moldovenească, începându-şi viaţa cărturărească, a trebuit cică să-şi piardă caracterul autohton, dezvoltându-se în direcţia "valahizării". Putem afirma duhul propriu al dezvoltării moldoveneşti, arătând la ce înălţimi au ridicat expresia literară marii noştri scriitori, anume pornind de la izvorul specific al poporului. Comentatorul trebuie să se îngrijească de asta mai mult şi mai argumentat în articolul său.
Se cer lămurite multe întrebări de ordin elementar, care decurg din starea de lucruri binecunoscută, din faptul că editarea clasicilor se face la noi pentru prima dată. Trebuie înlesnită apropierea de clasici. Numeroşi cititori, din păcate, nu-i cunosc şi nici n-au auzit despre ei. Aceştia vor manifesta probabil destulă neînţelegere şi nedumerire faţă de întreaga moştenire a înaintaşilor. Deşi lucrul e foarte neplăcut, trebuie să-l avem în vedere şi să cercăm a-l preîntâmpina. Se vor găsi oameni, chiar "ştiutori" de carte, care vor da din umeri: "Asta ce mai este?" De aceea e absolut necesar a lumina în prezentare chestiuni de informaţie elementară privitoare nu numai la Eminescu, ci la toată clasica în general. Să facem asta fără a roşi, pentru că altfel nu se poate. Se cere o lămurire factică cu totul sumară privitoare la împrejurările istorice, în care s-a dezvoltat literatura noastră, să arătăm fără echivoc caracterul comun al clasicii noastre şi al celei române. Mai ales aici trebuie să nu lăsăm loc pentru nedumeriri şi răstălmăciri. Faptul că scriitorii moldoveni au contribuit în modul cel mai organic la formarea limbii şi a literaturii române, noi n-avem de ce-l ascunde, dimpotrivă, ne putem mândri cu asta.
E nevoie de a formula clar de asemenea principiile marxist-leniniste, care stau pentru noi la baza valorificării culturii clasice. Deşi articolul priveşte doar opera lui Eminescu, totuşi o asemenea motivare principială e nevoie să fie repetată aici, la noi acasă, unde nihilismul faţă de cultura clasică a căpătat o răspândire nestăvilită.
În articolul introductiv se vorbeşte despre atitudinea lui Eminescu faţă de literatura rusă, despre înalta preţuire, pe care poetul a dat-o lui Puşkin şi mai ales lui Gogol. Materialul respectiv este pe drept cuvânt intercalat aici; prin bogăţia sa de idei el prezintă o mărturie principială pentru caracterizarea însăşi a poetului, a vederilor sale artistice şi literare. Faptul acesta vorbeşte nu numai despre opiniile lui Eminescu, dar şi despre o anumită tendinţă în gândirea obştească din Moldova şi România veacului trecut. Articolul despre Gogol e o luare de poziţie, el dezvăluie o luptă între linia realistă a literaturii ruse progresiste şi oportunismul de adaptare, orientat la desfătarea celor plictisiţi, care se afirma mai evident în literatura apuseană.
Socot de trebuinţă ca, pornind de aici, să se facă în acelaşi articol un documentar al schimbului de idei avansate între literatura democratică rusă şi cea moldovenească de-a lungul veacurilor. Mai mult, cred că acestui fapt trebuie să i se dea o însemnătate de mâna întâia. Asta pentru a susţine documentat continuitatea colaborării între culturile noastre, a dovedi că ceea ce ne leagă în tradiţii este întruchipat anume în opere de seamă ale culturii noastre.
A respinge cultura clasică moldovenească, a o declara străină, înseamnă a respinge, a nu da norodului anume fondul său de creaţie. Trebuie, e vremea să lichidăm demagogia jalnică a unor tovarăşi nesocotiţi, care, pentru a se şlefui pe sine, declară că toată literatura noastră clasică, ba chiar şi sovietică, poartă pecetea "valahizării", că trebuie să ne lepădăm de ea pentru a ne apropia de cultura rusă. Apropierea înseamnă, în foarte mare măsură, însuşirea culturii noastre naţionale clasice, care s-a dezvoltat în colaborare rodnică şi creatoare cu clasica marii literaturi frăţeşti.

***

Cred că biografia şi creaţia poetului nu trebueisc împărţite categoric în două perioade, asta nu corespunde adevărului. Eminescu a fost un spirit superior de atitudine consecventă în problemele obşteşti; în ce priveşte poezia, prin tot caracterul ei de fond şi realizare artistică, nici aici n-a intervenit vreo frântură, care să însemneze o nouă perioadă. E drept, spre sfârşitul vieţii în opera poetului apare o anumită adâncire a pesimismului, dar el n-a renunţat nici o clipă la atitudinea de protest şi de demascare a putregaiului din orânduirile burghezo-moşiereşti. Pesimismul poetului izvorăşte nu din atitudinea de negare a valorilor vieţii, nu e plictisul modern al decadenţilor, despre care Gorki scrie: "Malenikie nudnîe liudişki... hodeat i unîlo işciut mesta, gde bî mojno spreatatisea ot jizni". Elementul pesimist la Eminescu conţine adesea protestul tragic şi clocotitor al unei individualităţi superioare, care nu poate accepta fariseismul şi ticăloşia celor, cărora "i-e ruşine omenirii să vă zâcă vouă oameni!".
Portnoi caracterizează drept Junimea şi rolul unor reprezentanţi de vază ai ei, dar mi se pare că nu îndestul de precis. După cum ştim, Junimea devine, ca să zicem aşa, ştabul ideologic al compromisului între burghezie şi moşierimea de după 1848. Trădarea revoluţiei, reîntoarcerea la forme de exploatare aproape identice cu cele dinainte, mai ales în întrebarea ţărănească, dar de data asta cu participarea burgheziei (mai ales a celei străine), toate astea aveau nevoie de o bază ideologică, de o argumentare teoretică.
Junimea căuta să adopte o asemenea ideologie. Ideile împrumutate şi conformismul le propaga în rândurile intelectualităţii băştinaşe, prezentându-le ca pe o cucerire înaltă a spiritului european. Închinare servilă faţă de modelul importat şi dispreţ aproape total faţă de ceea ce era mai rustic şi neşlefuit, dar pornea din spiritul popular, autohton, tendinţa aceasta va caracteriza o epocă întreagă a gândirii burgheze. Ea va continua oficial, într-un fel chiar impusă de categoria dominantă a intelectualităţii române şi moldoveneşti. Cam asta însemna, în fond, vestitul "aristocratism" al olimpicului Titu Maiorescu. Împotriva formelor de import e îndreptată în tăria sa covârşitoare creaţia marilor clasici legaţi de norod.
Portnoi ar trebui să sublinieze faptul acesta în mod explicit. El doar cunoaşte bine, din dezvoltarea ulterioară a literaturii, în care clasica moldovenească ocupă un loc tot mai important, că linia lui Maiorescu (a Junimii) prinde teren, ca o floare de nobleţe în spiritul culturii române. Ea a rămas ca recunoscută, cu aspect sclipitor, dar nenorodnică, pe când linia lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Bălcescu ş. a. s-a afirmat trainic şi înnoitoare în toată dezvoltarea de mai apoi. Tot ce a urmat mai sănătos şi mai înalt, mai ales în literatură, a fost pe linia tradiţiilor eminesciene cu toată pleiada de scriitori, despre care am pomenit zeci şi zeci de ani, s-a dat lupta socială pentru progres, pentru ideile înaintate şi pentru noua literatură. Lupta s-a dat nu pentru Maiorescu, Carp sau alţii, ci pentru Eminescu, Creangă, Bălcescu, Haşdeu... În mod mai mult sau mai puţin vădit şi conştient se recunoştea caracterul nu atât aristocratic, cât mai ales importat de spoială al ideilor junimiste. Eminescu, fiind, cum drept scrie Portnoi, atras la Junimea mai mult pentru ridicarea autorităţii ei, a simţit asta, n-a făcut concesii, nu şi-a închinat lira nici unui idol junimist, a fost în opoziţie faţă de mai-marii societăţii. Suferinţele, chinurile sufleteşti, tragedia şi revolta, care pulsează în opera sa, pe care critica burgheză le prezintă ca o manifestare neînţeleasă a geniului, ca pe un conflict aproape în afară de graniţele realului, ele îşi au de fapt izvorul prim în hărţuiala şi rafinata acţiune de demoralizare la care era supus genialul poet. Iar cei care huzureau erau patricienii Junimii, dintre care mulţi conduceau atelajele ministeriale sau chiar întreaga trăsură guvernamentală. Mi se pare că în lupta asta, care de multe ori capătă forme convertite, sublimate, se poate găsi o linie de analiză a operei lui Eminescu, a multor poezii, situate oarecum în afara constantei protestatoare a poetului.
Se poate spune că asemenea poezii ca Epigonii nu poartă numai mesajul unor polemici literare, fie chiar o replică de principii împotriva lui Maiorescu, cum scrie Portnoi. Patosul social aici e extrem de larg şi el trebuie interpretat în valoarea sa deplină.
Fac o întoarcere privitoare la începutul articolului de care vorbesc. Stăruindu-se a-l apăra pe Eminescu de schimonosirile criticii reacţionare idealiste, Portnoi se extinde exagerat de mult, chiar de la primele pagini, asupra afirmaţiilor respective. Patosul folosit în apărarea poetului e fără îndoială de bună credinţă, dar se face asta cu atâta insistenţă, se combat cu atâta ardoare păreri absolut absurde, încât asta apare, într-o măsură, naiv. Multe din afirmaţiile pe care comentatorul cearcă să le răstoarne, nu mai au acum nici o autoritate. De-o pildă, aceea că Eminescu ar fi fost un cântăreţ al morţii şi nimicniciei, artist cosmopolit, rupt de popor şi de epocă şi alte absurdităţi... Nu cred că face să reînviem asemenea aberaţii chiar nici cu scopul de a le combate, cu atât mai mult, că ele n-au avut o trăinicie câtuşi de puţin serioasă. Vorbesc anume despre schimonosirile citate. Pomenindu-le şi acordându-le un spaţiu prea mare şi un foc polemic atât de pasionat, putem isca presupuneri că totuşi ele au avut o trăinicie şi au pornit poate din vreo slăbiciune răstălmăcită a poetului. Cred că răsturnarea afirmaţiilor tendenţioase trebuie făcută mai cu seamă pe linia comentării pozitive a operei. Observaţia asta priveşte partea de la început a articolului.
Portnoi se opreşte asupra conflictului de neadaptare a geniului în societate, atitudinea de mândră izolare, manifestată în Luceafărul:

"Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece".

Pe drept cuvânt e spus: "Nu versurile astea sceptice predomină în minunatul poem...". Dar afirmaţia nu este argumentată îndeajuns, e prea sumară, mai ales aici, în înţelegerea Luceafărului. Încheierea genialului poem se adresează nu poporului, de ale cărui frământări şi suferinţe poetul nu s-a depărtat nicicând, izolarea înaltă şi rece e faţă de "societatea recunoscută", faţă de filisterii şi fariseii zilei, care ei înşişi, rupţi de norod, trăiesc o viaţă măruntă cvasianimală. Pe aceştia "îi petrece norocul în cercul lor strâmt". Asta trebuie spus lămurit.
Dispreţul geniului neînţeles are o adresă de factură socială concretă, ce mi se pare că e descifrată prea puţin în comentariu.

***

Pe lângă drama Luceafărului, în poem se dezvăluie chiar de la început, în unitate de conflict şi contrapusă destinului lui Hyperion, istoria transfigurată a preafrumoasei fete "din rude mari împărăteşti". E o problemă de fond a operei. Ar fi drept să o socotim ca cheia principală a filozofiei sociale din poem.
În căutarea dragostei sale, în nopţi şi săptămâni de visare tinerească, fata de împărat îşi alege idealul suprem, - prototipul frumuseţii, al bărbăţiei nobile şi genialităţii. E Luceafărul. Cu asta începe marele poem şi asta constituie firul principal şi de acţiune, şi ideatic.
Fecioara e îndrăgită de Luceafăr. El renunţă la nimbul veşniciei şi porneşte pe drumul zbuciumat al coborârii între oameni, jertfind totul, absolut totul, dragostei sale unice. E măsura de împlinire a geniului.
Pentru Cătălina, însă, e hărăzită o altă cale. După cele dintâi clipe de uitare, de elan înălţător spre razele de foc ale Luceafărului, ea descoperă în Cătălin un ideal cu mult mai mărunt, dar mai pe seama ei, apropiat şi accesibil. Iată cum redă poetul lupta slabă a unui suflet mărginit, care îşi pregăteşte de acum conştiinţa, acomodând-o la condiţia renunţării:

Şi-i zise-ncet: -Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizont nemărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul,
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Luceşte c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Cătălin cu argumentele cele mai obişnuite, socotite la naturile mediocre, reuşeşte să-i câştige fiinţa pentru o dragoste, ce va adormi pe veci visurile de luceferi.

- Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.

Şi asta e totul. S-a încheiat zborul sublim, au luat sfârşit suferinţele fetei de împărat. Îngânând o ieftină şi searbădă căinţă - justificare, preafrumoasa renunţă la geniul înălţimilor, spre care poţi merge prin zbucium şi credinţă o viaţă întreagă şi totuşi să nu-l ajungi.
E aceasta istoria de dragoste a unei fete oarecare? E drept să facem generalizări doar în privinţa Luceafărului şi să lăsăm pe al doilea plan sau chiar să uităm cu totul de semnificaţia filozofică socială a celeilalte figuri omeneşti centrale? Nu e caracterizată epoca de atunci şi cea de mai târziu prin apariţia acelui gen de visători, care intră în viaţă cuprinşi de înflăcărare, cu năzuinţe înalte şi nobile, pentru care e gata să-şi dea viaţa până la ultima suflare, dar la cel dintâi contact cu confortul imediat, îşi crează un nou ideal, mai comod şi mai domestic, potrivit pentru sufletele anemice, schilodite? Luceafărul, înălţimile de foc cutremurătoare, rămân uitate ca o rătăcire nevinovată a tinereţii.
Mai ales drumul de azi al intelectualităţii burgheze e presărat cu eroi de aceştia, cu asemenea "fete de împărat", care se desfată la marginea crângurilor, în braţele oportunismului şi ale concesiilor de conştiinţă. Să ne amintim câte tipuri de astea înfierează Gorki în operele sale, de acum într-o vreme mai apropiată nouă! Dar Belinski, Nekrasov? Fata din Luceafărul îndreptăţeşte în mare măsură o asemenea interpretare.
Trebuie lărgită tratarea poemului Luceafărul, care rămâne una din cele mai zguduitoare opere ale literaturii noastre atât prin adâncimea filozofică, cât şi prin geniala, aş zice, supraomeneasca ei putere poetică. Se pot ridica obiecţii, că dragostea lui Cătălin şi a Cătălinei este de asemenea curată şi poetică. Nu e adevărat. Să ne amintim că ea începe în dosul uşii. Poetul, fără îndoială, nu dezvăluie trivialitatea unei dragoste mărunte. El a tratat o idee social-filozofică, de pe poziţii nu atât realiste, cât într-o viziune romantică, cu confruntarea elementelor în supranatural, în afară de trăirea comună; dar acolo unde el descrie dragostea, poetul îi închină acele sentimente şi acea vrajă de retrăire, pe care le cunoaştem din minunatele sale poezii lirice. Apoi, în interpretarea unei opere literare cum este Luceafărul, unde omenescul se contopeşte cu fantasticul - la Eminescu asta se întâmplă destul de des - acolo ar fi absurd a traduce fiece element poetic în corespondentul său obligator din lumea reală, ba chiar din obştea înconjurătoare.

***

Mai fac un şir de observaţii privitoare la articol:
- Se vorbeşte despre înrâurirea folclorului asupra operei poetului, dar nu se pomeneşte că Eminescu a adunat un enorm material folcloristic. Trebuie spus.
- De ce lipseşte preţuirea, pe care Eminescu o dă operei lui Puşkin? Ar trebui nu numai reprodusă citata, dar şi de lămurit aflarea la Odesa la o vreme, în care poetul nu putea să nu se intereseze de creaţiile marilor scriitori ruşi.
-Mi se pare cu totul nelămurită şi neîndreptăţită afirmaţia că: "El (Eminescu) de fapt încheie şirul poeţilor clasici comuni amândurora literaturi". În ce măsură poate fi asta documentat? Nu văd şi nici nu înţeleg rostul afirmaţiei. Atunci după Eminescu care sunt scriitorii exclusiv moldoveni?
- Articolul e scris uneori greoi, formulările sunt încărcate cu perioade lungi, în care ideea centrală se pierde întunecată prin îngrămădirea de prisos a cuvintelor. Pildă: "În toiul fierbinte al creaţiei sale rodnice, frânat şi lovit necontenit de poetaşii zavistnici şi de critica formalistă...".
Vrea să spună prea multe deodată şi pare că se îneacă. Trebuie s-o ia pe îndelete, "ai puţintică răbdare", cum ar fi zis un contemporan de-al lui Eminescu. Apoi nu e potrivită deloc pentru creaţia eminesciană expresia "în toiul fierbinte". Încă o pildă: "Minte adâncă, genială, inimă mare, clocotitoare, imaginaţie bogată, prodigioasă, şi, mai presus de toate, suflet setos de adevăr, dreptate şi frumuseţe... ş. a. m. d., ş. a. m. d.".
Trebuie redactat din punct de vedere al limpezimii şi laconismului mai ales capitolul VIII, în care e vorba despre limba poetului, despre formele gramaticale. Prin numeroase afirmaţii se confundă parcă forme literare româneşti, pe care poetul le-a admis organic, se încurcă formele acestea vii cu înscrierile samovolnice, cu anumite "românisme", introduse postum. Chiar dacă există o discordanţă în ortografierea anumitor cuvinte de către însuşi poetul n-avem de ce-i face reproşuri, "valahismele" intrate aici nu trebuiesc puse alături de cele introduse samovolnic de alţii. Nu trebuie uitat că Eminescu este unul din marii creatori ai literaturii române, el n-a fugit în dialect şi nu s-a ferit de limba norodnică şi de scriitorii buni munteni. Acea parte a termenilor ce sunt ortografiaţi în mod felurit nu trebuie unificată, ci lămurită aparte ca trăsătură specifică poetului. Bineînţeles, în cazurile unde nu e greu de văzut că schimbările au caracter întâmplător şi neînsemnat, unificarea poate fi îngăduită. Ţin însă să afirm că, după părerea mea, asemenea cazuri sunt rare şi faţă de ele trebuie să ne purtăm cu atenţia maximă.
Nu înţeleg de ce nu se vorbeşte nimic despre proza lui Eminescu. Articolul e destinat pentru cartea de poezii, dar având în vedere că asta e ceea ce se cheamă prima rândunică în literatura noastră trebuie pomenită şi proza poetului măcar în stil monografic. Cititorul nostru are absolută nevoie de această elementară informaţie.
Unele observaţii le-am făcut pe marginea manuscrisului, aşa că nu le mai înscriu pentru a nu încărca prea mult recenzia.
Se simte nevoia unei lămuriri din partea editorului asupra criteriilor, de care s-a condus la alcătuirea cărţii. Deşi am mai pomenit, insist totuşi, că articolul, având un bun caracter de cercetare, uită în parte că trebuie să fie mai mult de prezentare şi de lămurire, deoarece noi edităm cartea pentru întâia dată. Trebuie spus anume că în afară de ceea ce s-a tipărit în ediţiile cunoscute, opera lui Eminescu cuprinde un uriaş număr de postume, care au fost ridicate de abia în Republica Populară Română şi care au o valoare colosală pentru cunoaşterea poetului.
Aşa cum e alcătuită, cartea nu corespunde în totul cerinţelor în mare parte specifice ale cititorului din Moldova sovietică. Asta în ce priveşte postumele. De-o pildă, sunt introduse două variante ale poeziei Ochiul tău iubit, care, cred, nu vor îmbogăţi pozitiv conţinutul cărţii. În general, postumele, luate aşa cum au fost incluse până acum în ediţiile din România populară, se mărginesc la lirică, atunci când ele pot fi complectate cu valoroase opere de caracter larg filozofic şi social. Bine au făcut alcătuitorii că au introdus Fata din grădina de aur şi Călin Nebunul. Totuşi eu atrag atenţia asupra unui şir de poezii minunate din noua ediţie a operelor complete. (Opere, vol. IV, Editura Academiei Republicii Populare Române. 1952). Socot, că trebuiesc cunoscute de către editor şi merită să fie măcar parţial introduse în carte: A fost odat-un cântăreţ, O lume zace, Din Berlin la Potsdam, Îmbătrânit e sufletul din mine..., Bismarqueuri de falsă marcă, Medicul săracilor, În zădar în colbul şcolii..., Eu sunt iubirea şi teamă n-am, Oricât de mult am suferit, La Quadrat, Romancero espaňol, Prin nopţi tăcute, Locul aripilor ş. a.
Fără îndoială că în articolul de prezentare trebuie lămurit că aceste postume n-au fost tipărite de poet în viaţă, iar noi le introducem din consideraţiile următoare ş. a. m. d.
Partea întâia a cărţii "antumele" trebuie să rămână aşa cum a fost concepută în temei de către poetul însuşi.

***

Se vorbeşte mult, la editarea clasicilor în Moldova, despre greutăţi mari, legate de transcrierea dreaptă a textelor, pentru a nu crea încurcături gramaticale. În parte cerinţa e justificată. Dar mie mi se pare că aici se cere, în primul rând, ca noi singuri să nu complicăm lucrurile şi să nu creăm încurcături artificiale. Să privim limpede la dificultăţile reale, care intervin şi să ne străduim a le dezlega cu răspundere şi competenţă. Ştiinţa şi experienţa clasiciştilor ruşi, autoritatea cărora nu e pusă la îndoială, constituie pentru noi un îndreptar bine verificat. La editarea lui Eminescu mi se pare necesară la sfârşit o listă lămuritoare a anumitor cuvinte şi figuri de stil, care astăzi pentru cititorul nostru par mai grele sau de domeniul trecutului. Am în vedere anumite expresii şi neologisme rare, ca: muri bizari, vergură, insolenter, inocenta ei junie, eremită, compendiu, angelic, pté creve blazat... pasiuni titanomahe, apoi din cele legate de mitologie: chinuit ca Nessus, ori ca Hercule, pasărea Phoenix şi altele. Fără a exagera, trebuie să ţinem seama totuşi că asemenea forme sunt legate de vreme şi de stilul specific, aşa că lămurindu-le vom uşura citirea în masele largi.
În ce priveşte aşa-zisele "muntenisme", folosite paralel cu expresiile moldoveneşti, ele ar trebui enunţate în partea introductivă ca specifice pentru vocabularul poetului. Am în vedere formele gramaticale ca: seară - sară, seamă - samă, jale - jele, stea - ste, mers - mărs, precum şi altele, care nu corespund normelor noastre de astăzi. Ar fi însă o greşeală şi o batjocură de neiertat, dacă ne-am apuca să-i corectăm limba poetului, înscriindu-i forme, pe care el le-a cunoscut prea bine, dar totuşi nu le-a folosit, bineînţeles, din motive adânci de creaţie. Asta ar duce la schimonosirea stilului, a imaginilor şi a muzicalităţii sale neîntrecute. Cu atât mai mult subliniez asta, cu cât poetul a folosit cu dragoste limba norodnică moldovenească şi a-l corecta cu "devalahizarea" ar fi o absurdă profanare. "Muntenismele" au intrat în expresie nu ca parazite, ci în unitate organică, asta trebuie să ne fie lămurit.
Cităm din anumite poezii, în care formele moldoveneşti domină, ceea ce arată, că fără corectarea de peste veacuri Eminescu putea să le folosească singur acolo, unde o cerea simţul său poetic: Nime, / dar şi nimeni, nimenea /, Lin prin iarbă scotoceşte, mâinile, vorba sacă/ totodată-seacă /, traista în spete / totodată-spate /, sama, petic, numa, sara, băiet, ponoară, izvoară, prepuituri, şaptesprece şi multe altele.
Cred că, în cazul nostru, se cere în primul rând să ne lămurim atitudinea faţă de normele existente ale gramaticii. Păzim limba de forme străine sau vrem să apărăm greşelile şi schimonosirile din manualul de gramatică? Cu toată seriozitatea, pentru mulţi oameni de bună credinţă se ridică întrebarea de a nu confunda aceste două lucruri. Doar e fapt ştiut că manualul cu pricina e prima piedică în calea editării moştenirii noastre clasice, el a fost creat în ruptură totală faţă de limba literară în general, ba chiar tinde la aceea de a rupe limba literară de literatura noastră clasică şi sovietică, de a-i substitui o limbă "de proizvol", închipuită. În primele ediţii nu era nici o exemplificare din texte scriitoriceşti, erau numai traduceri şi forme create de autorul manualului.
Afirm asta din interesul de a lămuri, că dacă vrem să edităm clasicii nu trebuie să le impunem schimonosirile făcute de noi. Să folosim editarea clasicilor pentru a îndrepta serios greşelile şi analfabetismul din manualul de astăzi. Forme schimonosite, care nu au nimic comun nici cu limba literară, nici cu cea vorbită, eu le socot: imperativul verbului reflecsiv "gândiţ-vă" în loc de gândiţi-vă, "dovdesc" în loc de dovedesc, "dău, stău" în loc de dau, stau. Acestea şi multe altele ridică la gradul de normă literară nu pronunţarea din popor, ci bâlbâiala defectuoasă care o putem întâlni uneori.
Dacă vom folosi limba literaturii noastre, cu tradiţiile sale bogate, cultura ei, care s-a ridicat mereu în decurs de veacuri, dacă vom folosi formele corecte, cristalizate, pentru a îndrepta gramatica din manualele noastre, atunci putem nădăjdui la ridicarea serioasă a cărturăriei în republică. Vor fi mai puţine aventuri amatoriste, se vor împuţina proiectele improvizate de limbi "literare", în schimb vom avea pravile fireşti, care vor consolida cultura limbii, făurită de popor în decursul zbuciumatei sale istorii. Asta înseamnă a edita clasica şi a restabili în toate drepturile sale limba bogată, elastică, melodioasă şi nespus de puternică a marelui Eminescu.

1954

Published:

	Author	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	171

Printed:

Journal	Date
Ziarul "Moldova Socialistă",Chişinău	13.01.1989