Destinul omenesc al Luceafărului (Mihai Eminescu)


Destinul omenesc al Luceafărului (Mihai Eminescu)		1964
updated: 2007-07-02 08:46:50

DESTINUL OMENESC AL LUCEAFĂRULUI

1

Imaginea poetului a căpătat prin decenii contur de efigie şlefuită şi păstrată în conştiinţa colectivă. S-au întărit selectate la gradul ideal trăsăturile cele mai de temei, apropiate de stilul folcloric, prin care se tipizează eroii în legendă. Aşa a fost modelat de geniul anonim chipul lui Făt-Frumos, iar de către poet - nefericitul Hyperion ori sărmanul Dionis. Recunoscându-şi în el culmea cea mai sclipitoare, spiritul popular avea nevoie de a-l păstra nu în prolixitatea interpretărilor, ci în viaţa sa nemijlocită, în propria sa plasticitate. Şi l-a răsplămădit după pravilele sale. E un proces de contopire cu sufletul şi cu intelectul mulţimilor în virtutea unei necesităţi organice. Eminescu nu mai e un poet care poate fi citit sau nu. E ca un factor intrat în concepţia populară, simbolizând poezia şi gândul înaripat, cum sunt, de-o pildă, noţiunile personificate de cinste, dragoste, tinereţe, prietenie. E Luceafărul poeziei noastre. Nu mai poate fi despărţit de idealul nostru de frumuseţe. Chiar cei care citesc multe cărţi şi-i cunosc în amănunt complicata personalitate, descoperindu-i lumini contradictorii, nu-şi vor mai putea despărţi inima de această imagine esenţială, străjuită de adoraţia şi evlavia poporului. Anume în ea radiază acea mare biruinţă cu care poetul, răsplătit astăzi, depăşeşte al treilea pătrar de veac din omeneasca sa nemurire.
Apare azi într-o mărturie care ni-l face tuturor mai prezent şi mai apropiat. Am putea deschide fiece zi din zbuciumata-i biografie şi am descoperi-o nepreţuită pentru memoria vie a literaturii. De aceea nu e uşor a alege, pe care s-o priveşti în spaţiul limitat al câtorva pagini spre a evoca drumurile sale din viaţă în istorie!
Ca pe un meleag cunoscut intrăm în anii copilăriei, acolo unde au rămas Ipoteştii, părinţii Raluca şi Gheorghe Eminovici, codrii şi apele din marginea satului. Vom căuta apoi scurta mângâiere a naturii, ţăranii osteniţi venind de la coasă, turmele mânate de la păşune, buciumul sunând la stâni - au existat acestea aievea sau le-a zămislit fantezia lui nostalgică? A împărăţit cândva pe aproape, sau a fost numai dorită pacea transfigurată din versurile acelea târzii?

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

...Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

E transplantarea în vers a unui dor neîmplinit, mirajul unei fericiri simple, care i-a lipsit mai mult decât orice în viaţă.
La opt ani - plecarea de acasă la şcolile din Cernăuţi, cu bagajul vârstei de nepăsare, de năzbâtii şi de dor copilăresc. Apoi deschiderea cronicilor bătrâne şi a numeroaselor cărţi care i-au sugerat chinuitoarea taină a visului şi a gândului scris.
Pierderea dascălului iubit, nimbat de eroismul revoluţiei din 1848, şi tipărirea primului vers ca prinos îndurerat şi naiv: La moartea lui Aron Pumnul.
Apoi despărţirea de Cernăuţi, care însemna şi despărţirea de copilărie. Pribegia, intrată ca o patimă în firea sa, era de fapt o evadare timpurie din mărginirea cotidiană, care-i stingherea talentul şi setea de cunoaştere. Băieţandru de 14 ani, legat cu trupa ceea de teatru, el înconjoară ţara mai mult gol şi flămând. Era imperioasa nevoie de a cunoaşte, setea de a se contopi cu viaţa dorită, de a pătrunde la izvoarele istoriei, ale tradiţiilor populare. Pentru asta a împlinit toate muncile negre, a fost suflor, copist, curier, hamal, grăjdar. Călător apoi, de unul singur, străbătând provinciile pe jos, vreme nemăsurată culege graiul creaţiei folclorice. Unele mediocrităţi mai cumpănite au numit asta vagabondaj de boem înnăscut. A fost o muncă necruţătoare de salahor în numele marii sale misiuni. N-a trecut nici un drum în gol. Cu minuţiozitate de cercetător descoperea spiritul oamenilor, înscria varietatea expresiilor, sorbea neîntrecuta măreţie a munţilor şi a codrilor. În toată viaţa nu va mai uita nicicând divina desfătare a acestor străduite descoperiri.
Mai târziu s-a vădit că anii de peregrinări îi descuiaseră şi un alt izvor de cunoaştere: straşnicul răboj al nedreptăţilor care făceau din viaţa publică a României de atunci o monstruozitate, iar pentru cei sărmani - o ocnă de pierzanie. Gândurile s-au cristalizat treptat la temperatura înaltă a năzuinţelor şi a zbuciumului maselor. Dar nu era numai asta. El pătrunde în acea zonă a gândului, unde realităţile zilei se cer confruntate cu istoria civilizaţiilor. Îl solicitau zguduitoarele enigme ale vieţii şi ale universului. Tot ce gândiseră înţelepţii lumii adunase în cugetul său, ca să-l ajute a dezlega aceste taine. Era un avânt al naturii sale şi al duhului romantic, tinzând spre absolut. A vorbit mult despre asta cu Caragiale la Bucureşti, cu Slavici la Viena, cu sfătosul Creangă la Iaşi. Dar mai ales ardea de unul singur, încordându-şi toate fibrele inimii şi storcându-şi gândul cu supremă îndurerare. El n-a privit filozofia ca pe un exerciţiu intelectual gratuit. A înfruntat-o cu sete îndurerată, purtând-o la asaltul grelelor porţi zăvorâte şi păzite de himere. Căderile şi mărginirea inerentă cunoaşterii l-au dezamăgit, contradicţii grele i-au devastat bucuriile, storcându-i accente de pesimism. Dar niciodată asta n-a însemnat dezarmare, ajustare la meschinăriile realităţii. Chiar disperarea sa era strigăt de revoltă. Etica socială, relaţiile între oameni, dragostea şi dorul său transfigurat - pe toate le-a vroit desăvârşite, ridicate în sfere ideale de dăruire absolută. Pentru asta n-a cruţat pe nimeni, a trăit înfruntând ura, lipsurile şi umilinţele fără sfârşit.
Îl considerau slab, timid, lipsit de voinţă, măsurându-l cu etaloanele mediocrităţii filistine.
Iniţiativă pentru ce? Pentru căpătuire sub aripa potentaţilor? Dar asta era tocmai ceea ce dispreţuia el mai mult. Clasa parazitară a suprapuşilor degradase nu numai viaţa publică, ci şi valorile umane, ca: cinstea, prietenia, dragostea, patriotismul. Le scoborâseră la taraba gheşefturilor. Nu de oameni fugea. Se refugia în izolarea sa glacială, dezgustat de aceşti profitori, îşi ferea idealurile de rânjetul lor.

Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

În legătură cu asemenea versuri se vorbeşte adesea despre oboseala poetului, despre tendinţa de renunţare la luptă. Au izbucnit şi accente de acestea. Dar să nu le agravăm prin lipsa noastră de discernământ. Să ne lămurim, de ce anume foarte multe din asemenea versuri posedă o extraordinară energie de flagelare a canaliei politice, a aşa zisei lume bună!
Adresarea către trecut, fără îndoială, nu e un avânt spre viitor. Dar pentru ce ţi se zbate inima, când citeşti această adresare în Scrisoarea III? Pentru că nu e o invitaţie în arhaism, ci e un mijloc de stigmatizare a putregaiului politicianist, antipatriotic şi antipopular.

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Lovea de pe poziţiile maselor nedreptăţite, de aceea verbul său nimerea în ţintă. E cunoscut că Scrisoarea III, ca şi multe articole din Timpul vizau vârfurile fostului partid liberal. Dar citindu-le acum, aşa pur şi simplu, fără notiţe de identificare, cum determinăm poziţia de luptă a taberelor? E aceea a cluburilor electorale? Nu! De o parte stau valorile muncii, ale patriotismului curat, stă geniul schingiuit al poporului, iar în tabăra adversă e licheaua contemporană, în hidoşenia căreia se contopesc şi liberalul, şi conservatorul. Nu le mai rămâne nici măcar nuanţa demagogiilor. Amândoi se recunosc în prototipul înfierat: "Panglicari în ale ţării...", "Măşti... din comedia minciunii...". Poetul nu era omul calculelor prudente.
Nu era nici slab şi lipsit de voinţă, cum ni-l prezintă unele mărturii comune. În misiunea sa creatoare a găsit puteri pentru a face adevărate minuni. Cine ar mai fi putut înfăptui acea misiune demiurgică de a da viaţă unei opere la nivelul superior al culturii umane şi a crea o limbă care să dea poporului expresia sa contemporană? Şi asta într-o viaţă atât de scurtă şi hărţuită.
Nu mă pot opri de a nu aminti exclamarea lui Bernard Shaw la prima întâlnire cu unele traduceri din Eminescu.

"Am citit din nou Împărat şi proletar şi Strigoii şi celelalte poeme. Dacă aş fi unul din aceşti tineri editori... m-aş repezi pur şi simplu la cartea asta uluitoare".

Comparându-l pictural cu Delacroix şi muzical cu Berlioz, scriitorul englez se adresează traducătorului:

"Înştiinţează-mă, ce şanse ai avut cu acest moldovean care a scos sfârşitul secolului XIX din mormânt"?

A cules truda risipită în apostolat a vizionarilor, ridicând-o din veacuri în numele măreţiei poporului şi a cutremurat cu ea duhul sceptic al epigonilor.
Dar strigătul de răscoală al proletarului din tavernă?

Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!

Versul acesta devenise chemarea la luptă a ilegaliştilor din România burghezo-moşierească şi din Basarabia.
Salutăm azi prezenţa luptătoare a poetului. Dar ne dăm seama că am face o greşeală degradantă, dacă i-am înscrie o rectilinie de program. Spirit şi sensibilitate excepţională, el a răscolit omenescul epocii şi infinita cosmogonie a gândului cu cele mai zbuciumate căutări în absolut. Culmile luceferice sclipesc nu numai în răzvrătirea sa, ci mai mult chiar - în străfulgerările imaginaţiei şi ale fanteziei, în construcţiile filozofice, în sublimul vers al dragostei, al dorurilor şi al dezamăgirilor sale. În scânteierea de diamant a limbii! După aproape un veac Luceafărul, cuprinzând toate acestea, îşi ridică prospeţimea de veşnică taină şi de frumuseţe pe care îţi vine s-o numeşti supraomenească.

2

Eminescu ne e contemporan şi prin duhul concepţiilor sale de cultură, prin înţelegerea rolului social al literaturii. Valorificăm cu deosebită ardoare vederile sale în acest domeniu. Ele susţin cauza legăturii între popoare, prietenia şi apropierea între valorile de cultură. Trebuie să afirmăm insistent esenţa antiformalistă, democratică a operei eminesciene. El, romanticul, ridică cu energie glasul pentru o artă a vieţii, cu rădăcini în popor şi cu misiune educativă în sensul înalt al cuvântului. Militează pentru o cultură cu adevărat populară şi naţională.
"Literatura şi artele sunt chemate dar să sanifice inteligenţele de această boală psihologică a scepticismului... Dacă în autorii antichităţii plini de adevăr, de eleganţă, de idei nimerite şi care vor rămâne pururea tineri, găsim un remediu în contra regresului intelectual, nu vom uita că şi în timpurile noastre există un asemenea izvor pururea reîntineritor, poezia populară, atât cea de la noi, cât şi aceea a popoarelor ce ne înconjoară".
Citeşti şi te întorci cu gândul la versuri din Epigonii, unde răsună în dureroase izbucniri aceeaşi chemare adresată poeţilor de acasă. E credinţa nestinsă în mesajul poeziei.
Reamintim de articolul publicat în Curierul de Iaşi (1876) cu prilejul reprezentării Revizorului de Gogol. Iată câteva frânturi: "Piesa aceasta este, după cum uşor se poate prevede, mai mult epică decât dramatică, căci toţi scriitorii populari sunt mai mulţi epici, de la Homer începând şi până la Fritz Reuter... Ca toţi scriitorii care nu se silesc să ne spuie ceva pentru a ne procura petreceri, care au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr, Gogol nu vânează efectul, pentru că el n-a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie, cum simţea şi cum vedea el lucrurile. Şi după a noastră părere bine a făcut. Interesul febril pe care ni-l insuflă comediile franţuzeşti moderne, în care planul piesei se întemeiază sau pe adulterii, sau pe încercări de adulteriu, făcând din păcatele femeilor şi bărbaţilor picanterii dramatice, pipărate - cu expresii lunecoase şi situaţii şi mai lunecoase: toate acestea Gogol nu le cunoaşte".
Şi mai departe, despre eroii din Revizorul: "nu-i între ei nici o imitaţie în carton, nici un caracter afectat - răutatea şi înjosirea omenească se arată aşa cum sunt, şi râdem de ele. Râdem şi...,după opinia unora, adevărata comedie trebuie să te facă melancolic... ne întristăm. Acesta este efectul piesei lui Gogol, ca şi acela al adevărului şi naturii".
Remarcăm acest articol nu pentru a ilustra poziţia lui Eminescu, deşi şi asta are pentru noi o mare importanţă. Deosebit de reconfortant vorbeşte astăzi faptul că marele poet salută una din cele mai valoroase opere ale realismului critic rus. Şi o contrapune dexterităţilor ieftine ale dramaturgiei de salon. Creator şi gânditor genial, Eminescu rămâne şi în privinţa aceasta actual, combatant pentru principiile literare progresiste.
Ca toţi scriitorii geniali, Dante, Shakespeare, Hugo, Puşkin, el susţine şi adânceşte spiritul nou în cultură. Drama pe care a trăit-o şi înaltul zbucium al poeziei sale devin factori prezenţi în afirmarea noastră istorică. El ne luminează jertfa sufletelor eroice cu care ne-am plătit idealurile, iar sărbătoarea izbânzilor ne-o face sacră.

3

Anul acestei comemorări înseamnă o largă ieşire în lumină a căilor grele, frământate în viaţă de poet. Una din ele se cere evocată cu un sentiment de deosebită reculegere.
Ne întoarcem la o seară târzie de toamnă din Iaşii acelor vremi. O ulicioară întortocheată, cu hopuri, suie oarbă la marginea târgului înspre mahalaua Ţicăului. Felinarele nu împodobeau pe atunci nici măcar centrul fostei capitale, devenită urbe periferică.
Prin burniţa măruntă, concentrându-şi privirile în jos la hopurile caldarâmului, merg fără grabă doi oameni. Poate schimbă câte o vorbă rară, mai mult la nevoie, arătându-şi unul altuia băltoacele întâlnite sau făcând câte-o observaţie sceptică la adresa edililor ieşeni. Uneori vrun cântec răguşit, de pe la cramele vecine, stârneşte protestul dulăilor din mahala. Hărmălaia se întinde din ogradă în ogradă, dinamizând pentru câteva minute atmosfera asta de sat prăpădit. Apoi iar, un răstimp de tăcere cu burniţă. În sfârşit, cel care merge înainte, îndesând pasul mai sigur, rosteşte, parcă mângâindu-şi cu vorba însoţitorul:
- Am ajuns, bădiţă Mihai. Iată şi bojdeuca mea!
Îi face loc pe prispa scundă sub streaşina întinsă, ca un cozoroc pleoştit de şindrilă. El e cu doisprezece ani mai în vârstă decât bădiţa. Îi leagă o prietenie însingurată, împletită din gândurile şi din firea lor, pe care biografii ne-au păstrat-o în mărturii autentice.
S-au întâlnit pe drumurile slujbei, la şcoala din Păcurari. Revizorul şcolar Mihail Eminescu a remarcat îndată la învăţătorul acesta bondoc şi mucalit, cu apucături ţărăneşti, o minte cât o ţelină imensă, încărcată cu o nemaivăzută rodnicie. Cine pe cine a descoperit? Învăţătorul nu era deloc în bobi buni cu şefii şi nu-i întâmpina cu un suflet prea deschis. Avusese de furcă cu ei nu o dată. Cu inteligenţa-i colţuroasă, pitită în sclipirea ochilor, apărată parcă de ariciul neîngrijit al feţei, ştia să ţină distanţa între blazonul său de răzeş răspopit şi spoiala sinecuriştilor oficiali. Dar în Eminescu el a descoperit nu numai sclipirea creaţiei, pe care i-o ştia de acum, ci şi straşnica arsură a geniului însetat de omenie şi de vlaga sănătăţii populare. Răzeşul purta cu el neirosită toată stihia primară a acestor daruri. Gemea de greutatea marilor comori care tânjeau să răzbucnească la lumină. Bădia Mihai i-a dat cheia descătuşărilor. Aveau absolută nevoie unul de altul, nu se putea să nu se întâlnească. Poetul l-a descoperit aşa cum deschid meşterii cei mari zăcăminte de aur din măruntaiele pământului. L-a găsit la izvoarele acelea, a căror taină i-o încredinţase norodul anume lui. Creangă a fost parcă o împlinire a inspiraţiei sale, ca şi Sărmanul Dionis, ca şi graiul Codrului Măria sa, ca şi basmul pardosit cu argint al voinicului Călin.
În seara aceasta se întorceau dintr-o drumeţie, făcută pe jos prin satele vecine. Uşa de la bojdeucă s-a deschis cu o scrâşnitură pe care ei o ştiau pe de rost. Se întâlniră în tindă cu motanii nenumăraţi, printre care păşea, rostind mustrări supărate, o femeie. Era gospodina casei. Creangă, ştiindu-i bine năravul, îi pregătise vorbe de împăcare. A mângâiat-o blajin, rugându-l pe Dumnezeu ca să-i dea ei sănătate îndelungată şi o lăcată mare la gură. Văzând că intră şi poetul, ea s-a retras cuprinsă de un respect neaşteptat. Îl cunoştea şi-i intuia cu instinct matern nişte frământări îngrelate, care depăşeau înţelegerea ei.
Eminescu nu era prima dată aici. Acum însă venise pentru azil mai îndelungat. Rămăsese fără gazdă, fiind dat afară din revizorat şi, în plus, tras la judecată în urma unei vechi clevetiri. Era o răfuială juruită demult de lepădăturile şi guşaţii politici pe care nu-i cruţase nici el. S-au văzut în harabaua guvernamentală şi îşi scontau răzbunările. Poetul era înarmat cu un stoicism taciturn faţă de necazuri. Asemenea hărţuieli îi cam dubiseră pielea demult şi nu le prea punea la inimă. Sensibilitatea sa vibra într-o sferă cu mult superioară acestor mizerii. Acum, deoarece prietenii de la Junimea n-aveau vreme să-şi aducă aminte de el, l-a chemat Creangă în bojdeuca sa "ca să flămânzească împreună". Probabil, că tot Creangă rostea şi protestul cel mai vehement împotriva patrihoţilor de la guvern. Era ca o consolare cinstită, pe care acesta o prepara cu expresii humuleştene pipărate, bune de obrazul politicianismului autohton şi poate chiar pentru unele feţe de la Junimea.
În cămăruţa joasă a gazdei se aprindea un muc de lampă, sub ochiul căruia se deschideau mai sclipitoare ca oricând inima şi visurile lor. Frământau gânduri nedezlegate, continuau a limpezi ciocnirile babilonice de la şedinţele literare, dar mai ales îşi depănau, culegând-o de prin hăţişuri, viaţa lor omenească. Pentru dascălul Creangă aceasta era ca un cântec al duhului şi al sângelui său. Trăia în prezenţa imediată a unei lumi rustice şi năbădăioase cu hambarele pline de înţelepciune nativă şi de vitalitate. Erau amintirile din copilărie cu mitologia ţăranilor moldoveni, gata întipărită în cristalul memoriei sale, dar rostite acolo, cu haz şi cu uimire, pentru prima dată. Firea lui Eminescu era croită altfel. Asculta vrăjit pătăraniile năzdrăvane ale sfătosului. Nu se putea ca să nu povestească şi el. Anume acolo, în nopţile acelea, reînviau toate zilele şi răzvrătirile sale, în amintiri fragmentate, unele vechi mai resemnate, altele proaspete şi neogoite ca geamătul. Găsise acolo parcă o mare pace şi o mare dreptate omenească pentru drama sufletului său. Culegea din trecut rănile necicatrizate şi le aducea ca să le ogoiască la căldura dătătoare de viaţă ce radia venind de la vatra Humuleştilor?
Aşa s-a întâmplat că în noaptea acelei vieţi, la flacăra chioară a unei feştile, îşi încălzeau singurătatea două lumini nemuritoare ale geniului nostru popular.

4

Ne gândim la acele vremuri cuprinşi de tristeţe şi revoltă. Câte daruri creatoare au fost aruncate în pierzanie de lumea duşmană a căpătuirii şi a exploatării.
De câte ori ne uităm în urmă, la izvoarele culturii, descoperim numaidecât nedreptatea şi însângerările. Câţi oameni de geniu n-au intrat în istorie cu un epitet ca acel al lui Eminescu - nefericitul nostru poet! În anul de faţă marcăm o seamă de mari aniversări în cultura lumii. Iată soarta omagiaţilor: Galileo Galilei - schingiuit şi judecat de tribunalul inchiziţiei, William Shakespeare - îndură prigoană cea mai mare parte din viaţă, Taras Şevcenco - surghiunit şi torturat ca un mucenic, Mihail Lermontov - împuşcat cu premeditare la vârsta de douăzeci şi şapte de ani. În cea mai cruntă mizerie mor în acelaşi an - 1889 - doi prieteni: Mihail Eminescu şi Ion Creangă.
Cu toţi aceştia se mândreşte astăzi cultura omenirii. Venerarea lor de către popoare înseamnă şi o condamnare istorică a întunecatului trecut.
Umanitatea nouă îl primeşte pe Eminescu între luminile nestinse ale conştiinţei sale.
El trece astăzi pe drumul tot mai larg dezgrădit înspre inima popoarelor. Pătrunde în casele oamenilor muncitori, în şcolile şi bibliotecile visate de el; aduce opera sa triumfătoare, dându-le-o tuturora - carte de căpătâi.
Îl poartă cu mândrie în patrimoniul lor sacru oamenii muncii din România Socialistă şi Moldova Sovietică. Tradus în limba rusă, ucraineană, gruzină şi-n alte graiuri, vorbeşte cu milioane de cititori sovietici. E cetăţean al culturii noastre, cu drepturi şi cu glas recunoscut în patria socialistă.
Da, există o victorie şi o fericire supremă pentru geniile nedreptăţite. Ea se împlineşte în recunoştinţa veşnică a popoarelor.
Aducem astăzi omagiul nostru solemn, ca să-l închinăm marelui poet. Şi afirmăm cu neclintită îndreptăţire că între luminile purtate de poporul moldovenesc în comunism se ridică în strălucire nestinsă chipul tragic al Luceafărului şi toată opera sublimă a lui Mihail Eminescu.

1964

Published:

Author	Book name	Publisher	Year	Page
Andrei Lupan	Cărţile şi răbojul anilor	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	1969	227
Andrei Lupan	Scrieri v.3	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	1973	278
	Închinare la Luceafăr (antologie de texte despre şi pentru Eminescu)	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	1975	73
Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	187

Printed:

Journal	Date
-	1964