|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
| Alexei Mateevici |
1988 |  |
|
ALEXEI MATEEVICI Deosebit de darnic s-a arătat a fi anul acesta bisect în evenimente sărbătoreşti de domeniul istoriei noastre culturale. Una după alta se rânduiesc în calendarul 1988, la soroace anumite, zile de popas şi reculegere, îmbogăţite cu izvoare de gând şi spirit creator. Ne caută şi ne cheamă pe noi la întâlniri solemne. E glasul marilor înaintaşi, al ctitorilor de şcoală, de artă şi literatură, sosit după tradiţie, ca să facem cu ei popas la masa luminilor şi înţelepciunii. Cronologia şi calendarul zilelor obişnuite şi-au desprimăvărat curgerea pe înălţimi aniversare. Gheorghe Asachi - 200 de ani din ziua naşterii (18.III.1788). Bogdan-Petriceicu Haşdeu - 150 de ani (28.III.1838). Alexei Mateevici, sărbătoritul de azi, iată ne întâmpină pe noi aici şi adună din larguri Moldova toată la centenarul naşterii sale (28.III.1888). Putem spune că asistam la o întâlnire istorică pentru noi şi pentru memoria poetului. Suntem mai mult ca oricând aproape de el, aici în Chişinăul său, pământul pe care l-a bătătorit şi în care odihneşte, în casa cea mare a idealului şi a visurilor neîntinate. Însemnăm solemnitatea atotnorodnică a centenarului, ca o împlinire de semnificaţie crucială, pentru tradiţiile literaturii moldoveneşti. Da, oriunde ne-am găsi, rostim fiecare cuvintele imnice răsădite în noi de poet: Limba noastră. Într-adevăr, cu apariţia înălţătoarei poezii, graiul matern al meleagului basarabean se vede chemat la examenul istoriei, cu toate bogăţiile sale neexplorate, la deznodământul imperios al renaşterii şi al depăşirii. E semnal de răscruce în epocă nouă, în devenirea spiritelor. Valorile culturii se rânduiesc ca la delimitarea autenticităţii: modelul de "până la" şi "după aceea". Poezia ne-a cuprins şi a rămas să dureze ca prima pagină a memoriei noastre despre poet, când îi rostim numele, îl culegem parcă din corola strofelor înveşnicite. Putem spune că au devenit un fel de parolă poetică a Moldovei. Toate generaţiile o cinstesc şi o aduc astăzi la aniversare, ca pe un "Bună dimineaţa" al tradiţiilor noastre naţionale. De fapt o asemenea înălţare a poeziei intră în firea lucrurilor. E destul să privim cu înţelegere în literatura altor noroade. Anumite poezii se imprimă în conştiinţa maselor ca străluminări unice, fără seamăn. Numele poetului, opera sa şi destinul poporului se contopesc într-o expresie tutelară, măreţ dominantă. Devine mărturie a supremei arderi, simbol şi emblemă a geniului popular. E destul o simplă enunţare. Să citim de exemplu la Alexandr Sergheevici Puşkin: Ia pameatnic sebe vozdvig nerucotvornîi, C nemu ne zarastiot narodnaia tropa... Sau versul marelui cobzar al Ucrainei: Iac umru, to pohovaită Mănă na mogîli, Sărăd stăpu şîrocogo, Na Vcraini mîlii... În vremi mai noi, pe meleaguri bieloruse scrie Ianka Kupala: A hto tam idze, a hto tam idze? U agromnistai tacoi gramadze? - Belarusî. Poezii ca acestea devin ruguri nestinse, în durată istorică, pe înălţimile de strajă ale patriei. Din profunde, imperioase predestinări s-au cerut plăsmuite şi date luminii. Versurile lui Alexei Mateevici vin din asemenea izvoare, cu limpezimile ascunse sub pământ. Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată... Limba noastră-i graiul pâinii, Când de vânt se mişcă vara; În rostirea ei bătrânii Cu sudori sfinţit-au ţara... Soarta a hotărât aşa, că Imnul preaînalt al limbii materne să ne rămână şi ca Testament al nedreptăţitului poet. A trebuit să cadă victimă a jocului de forţe oarbe, în absurdul necontrolat al întâmplării. Fără îndoială a fost ruptă în plină înflorire nădejdea cea mare a poeziei noastre. Ştim că numai la două luni de la citirea poeziei, la Congresul învăţătorilor din Chişinău, Alexei Mateevici moare, răpus de tifos exantematic, la vârsta de 29 de ani. Şi sfârşitul i-a fost parcă înscris ca o grimasă a stihiilor, o mare nedreptate în jocul infernal al tuturor nedreptăţilor. Era mobilizat în armată, în calitate de preot militar. Cu unitatea sa a participat pe front în Galiţia, apoi în România, în sângeroasele lupte de la Mărăşeşti. Luptau acolo foarte mulţi soldaţi basarabeni în rândurile armatei ruse. Ne putem închipui slujba sa duhovnicească în această încleştare de pierzanie. Ce putea face un preot soldat alături de soldaţii ceilalţi? Îşi împlinea probabil misiunea hărăzită, alături de marii mutilaţi, primindu-le ultima spovedanie în ceasul morţii. Îi petrecea din viaţă, iertându-le păcatele. Ca om şi poet îşi verifica conştiinţa în straşnicul dezmăţ de abator imperialist în care erau mânaţi feciorii satelor şi ai oraşelor Rusiei. I-a fost dat ca moartea să-i fie tot de o molimă care însoţea dezastrul soldăţesc - tifos exantematic. Face poate să spunem aici că în acelaşi an moare de aceeaşi boală un alt remarcabil scriitor al nostru - doctorul Victor Crăsescu (Basarabeanu), revoluţionar norodnic, prieten cu Haşdeu şi cu Korolenko, şi cu Zamfir Arbore. Toate aceste împrejurări îl leagă total de viaţa şi de zbuciumul oamenilor, cu care îşi împarte rostul. În asta se afirmă vie şi neştirbită credinţa poeziei sale. A fost ca o întoarcere pe drumul angajării sale de la început, acolo unde se verifică credinţa. Asta ni-l apropie tot mai mult de înţelegerea noastră de astăzi şi ni-l ridică în istorica sa valoare omenească. Poezia înflăcăratelor jurăminte şi chemări de înaltă slujire socială se ridică prin însuşi destinul său ca să răsune cu puritatea primului său zvon. Eu cânt pe-acei ce-n jug şi chin Pe-a lor spinare ţara ţin, Cari în robie şi necaz Voinici, puternici au rămas! Vânjoşi, înalţi, ca fierul tari, De soare arşi, bătuţi de vânt, Brăzdează harnicii plugari Al ţării lor mănos pământ... Da, el a fost poetul acestora şi, pentru toată durata lor, rămâne ca să-i lumineze şi să-i însufleţească. Poet al ţăranilor basarabeni şi al spiritualităţii basarabene străluminate de el, purta în caracter firea pământenilor, obiceiurile şi tiparele sufleteşti închegate în zbucium şi în dor de viaţă omenească. A căutat şi a găsit în ei zăcămintele în adânc, plămada unică de înrudire a tuturor - conştiinţa de neam şi de frăţie muncitoare. Le cunoştea zbuciumul şi suferinţele tot aşa cum le vedea faţa şi leagănul din vatra părintească. Versurile înflăcărate erau nu numai scrise pentru aceşti oameni, erau pătrunse de materialitatea trudei lor, de năzuinţe şi de rostirea lor zilnică. Îi cunoştea pe nume şi bătea la uşa fiecăruia, la Căuşeni şi la Zaim, în Bugeac, pe Botna şi în sus pe Nistru, prin toată Basarabia. Purta cu el credinţa neştirbită că nu se înşeală, că e aşteptat ca să le intre în bătătură cu vestiri şi cu chemare nouă. Hai să căutăm dreptate, Voie şi pământ. Aducea răsuflarea largă, vântul sirep al înnoirilor care bântuia în Rusia întreagă. Crezul său se căuta răsădit în pământul Basarabiei, dar el venea din lupta cea mare care se înteţea în clocote, în toate depărtările imperiului ţarist. A intrat în luptă cu viziunea unui luminat şi generos ostaş al marilor idealuri, care tindea să elibereze şi să înfrăţească noroadele. Credea în viitorul înnobilat al muncii. Ca student, alături de mulţi tineri basarabeni, însufleţiţi de aceeaşi năzuinţă se dedă propagării noilor idei în Basarabia anilor 1906-1907. Cei mai avansaţi ca tendinţă şi poziţie socială se grupează în jurul gazetei Basarabia. Linia de program e trasată pe baza problemelor sociale şi naţionale de pe meleagul nostru, citim în unul din primele numere. "Noi nu putem avea alt scop decât munca ţăranilor pe câmp şi interesele lor sunt înainte de toate - interesele adevărate ale neamului nostru întreg. Noi vom vorbi de nevoile plugarului de astăzi, vom povesti de grijile lui, dar tot să nu uităm, că în Basarabia ideea democratică, lipsită de ideea naţională, nu va da de făcut nici un pas înainte". Aici, la Chişinău, poetul scrie, lansându-şi înaltele avânturi ale talentului generos trezit la tumultul marilor frământări revoluţionare din Rusia. Vorbind despre perioada aceasta, cercetătorii au grijă să sublinieze gradaţiile de participare şi nuanţele moderate care survin mai apoi în patosul magistral al poeziei sale. Deşi a scris extrem de puţin, într-o viaţă atât de scurtă şi neconsolidată profesional, totuşi e urmărit în evoluţii discutabile. I se atribuie ezitări de la anii de avânt ai răscoalelor ţărăneşti (1905-1907) la perioada reacţiei când intervin parcă motive elegiace şi chiar defetiste. I se înscrie şi tema religioasă cu studii de exegeză bisericească, în anii de studiu la Academia teologică din Kiev. Evoluţia evenimentelor parcă ar fi într-un fel similară cu starea generală din toată Rusia, cu apariţia în anii reacţiei a descurajării şi a căutărilor mistice (bogoiscatelistvo). A fost un proces similar, e posibil, dar mi se pare că Mateevici nu trebuie încadrat în fluctuaţiile acestea. În primul rând el nu avea de ce să devină bogoiscateli, pentru că era student la teologie, se pregătea să fie preot şi credea sincer în existenţa creatorului divin. Ar trebui subliniat poate că el, cu toate acestea, nu s-a înstrăinat de idealurile tinereţii, le urmărea lovite de forţa covârşitoare a reacţiei, îndepărtate în ceaţă. Adevărul doar acesta era: În zarea anilor trecuţi Eu văd în flăcări asfinţituri, Eu văd albastre amurgituri În zarea anilor trecuţi... Ş-atunci salcâmii gânditori Stau înfloriţi în zori de foc; În umbra crengilor cu flori Visam eu visuri de noroc... Dar anii ceea sînt pierduţi În zarea anilor trecuţi. Ca şi atunci văd şi acum Lucirea zorilor pe drum, Salcâmi în floare, gânditori... Dar unde-s visele cu flori? E nobilă tristeţea asta a tânărului poet. Sub regimul de teroare obscurantistă el recheamă întruchiparea visurilor generoase: Ca şi atunci, văd şi acum Lucirea zorilor pe drum... El avea conştiinţa că a semănat adevărul. În zarea anilor trecuţi rămâneau multe începuturi răsădite în inima oamenilor ca să-i sprijine şi să le adape credinţa. Rămâneau nepătate, neatinse de renegare versurile instigatoare ale poetului: Hai, măi frate, hai, măi frate, Zorile s-aprind, Hai să căutăm dreptate, Voie şi pământ... Scoală, frate! Căci ne cheamă Zorile ce vin. Scoală, frate, şi ia-ţi seamă, Singur ţi-eşti stăpân. Poezia aceasta e foarte adânc înfrăţită cu realitatea pământului, a plugarului şi a cinstei bărbăteşti luptătoare. Ea rămânea la locul hărăzit ei de la început, avea să străjuiască trezirea conştiinţei eliberatoare. Dar iată, de-odată s-aude: - Un glas de flăcău din ţărani se desparte, Puternic - se duce departe, Deşteaptă câmpiele, văile mute... (Ţăranii) Zicem că un poet e cu atât mai împlinit şi mai universal, cu cât exprimă adânc duhul poporului său. Mateevici răscoleşte şi întruchipează valorile umane trezite la chemarea înnoirilor revoluţionare, aici în oamenii satelor basarabene. E poetul spiritului nostru naţional, străluminat de chemările renaşterii sociale. Cu această unică şi esenţială virtute specifică el sondează necunoscutul, desprinde căi şi viziuni temerare de viitor. Cheamă zorile spre care râvneau toate noroadele mici şi mari. Caracterul său local şi expresia de Măi frate nu sunt nicidecum mărginiri regionale. Cele mai trudnice noduri ale căutărilor sociale de până la el intră în expresia sa literară. Poezia Limba noastră cuprinde în sine nu numai valoarea de imn al graiului matern. Ea concentrează şi leagă una cu alta toate jertfele trecutului cu lupta şi cu elanul de creaţie, purtate în suflet de oamenii meleagului nostru. Să-i căutăm numai cu efort de pătrundere şi-i vom descoperi porniţi la istorica operă a răsplămădirii. El se înalţă ca poet al trăirii intense din adânc, al realităţii cinstei şi al devotamentului social... Rămână cu noi ca îndemn la consolidare, spirit creator popular, promotorul culturii, al conştiinţei şi al făuririi pentru binele oamenilor şi pentru măreţia patriei. 1988 |
Published:
| Author | Book name | Publisher | Year | Page | Remark | |
|---|---|---|---|---|---|---|
 |
Andrei Lupan | Scrieri v.2 | Editura "Cartea moldovenească", Chişinău | 2002 | 204 |