Marginalii argheziene (pe marginea operei lui Tudor Arghezi)


Marginalii argheziene (pe marginea operei lui Tudor Arghezi)		1967
updated: 2006-03-17 07:45:13

MARGINALII ARGHEZIENE

Semnificaţiile definitive ridică oarecum opera literară peste accidentul zilnic al confruntării cu cititorul. Durată din valori proprii, ea se impune în spirite ca o realitate obiectivă, trezindu-le setea de explorare. Dar există totuşi o condiţie omenească a geniului; el se întâlneşte cu nenumăraţii cititori concreţi, se adresează lor, împlinindu-şi rostul sub ochiul acestor conştiinţe obişnuite. Viaţa ştie a verifica măreţiile prin ciocnirea lor în cotidian. Opera adânc necesară, cu misiunea autentică, se împleteşte tot mai vie cu firea oamenilor, deschizându-le orizonturi, parcă de mult râvnite. Emoţiile rare, noţiunile inaccesibile se găsesc totuşi, prin filiaţii tainice, angajate în frământările mulţimii. Cititorul materializează imponderabilele poezii, ale cărei solie reală se relevă prin zdruncinarea etaloanelor vechi.
Aş îndrăzni, în acest plan, să confrunt câteva marginalii la lecturile mele din Tudor Arghezi.
Poezia sa te întâmpină, în primul rând, ca o sfidare a pravilelor, cu un duh străin normelor literare consacrate. Te primeşte nu aşa, cum se zice, cu uşile deschise, ci constrângându-te la un examen dur cu probări necruţătoare. Deprinderile cumpănite aici n-au ce căuta. Fraza e cioplită cu muchii incomode, dintr-un material scrâşnitor, nemaiîntâlnit. Nouă, improprie chiar, expresia vine cu puternicia izvorâtă dintr-un clocot agresiv al gândului. Agresiv faţă de măsura stâlcită a omului şi a vieţii.
E prezenţa neîmpăcată a unei conştiinţe tutelare, în ciocnire cu ambianţa socială mediocră în care domină inconştienţa şi platitudinea. Spiritul poetului judecă şi condamnă:

Dormiţi, dormiţi!
Hipnoza nopţii suflă boare
În muşchii voştri veşteziţi
Şi mâine veţi avea izvoare
Din spor, pământul să-l stropiţi
Cu bale călătoare...

Dormiţi, dormiţi,
În monarhia minerală,
Cu-obrajii sterpi şi gălbejiţi,
Lipiţi de carne triumfală,
Cu care, morţi, vă-nsufleţiţi
O zi şi-o viaţă goală...

Şi însumi la bine-vă-cuvânt.
Căci e nevoie pe pământ
Să vă-nmulţiţi,
Să ne-apăsaţi şi să ne-nlănţuiţi,
Şi veacuri oarbe să clădiţi,
Dormiţi, dormiţi!
(Binecuvântare)

Voinţa de înnoire angajată în problemele cele mai complicate, adesea nepătrunse, - ea generează patosul fundamental al poeziei lui Arghezi. Spirit vulcanic, de înaltă pregnanţă intelectuală, el nu cunoaşte izolare în abstract, rămâne împletit cu destinul zbuciumat al omului, cu prăbuşirile şi cu revolta naturii omeneşti.
Filozofia sa, căutările, dragostea şi ura afirmă o individualitate de excepţională vigoare umană. Explorator avid şi neîmpăcat, încearcă din voinţă proprie gustul biruinţelor, al rănilor şi al pierderilor inerente. Poezia devine universul în ciocnire şi închegare a omului arghezian. Chipurile se pot confunda, poetul se afirmă adesea în erou, dar acesta din urmă e condiţionat, în ipostaze, mult mai larg şi mai dialectic. Acelaşi stih din Testament se leagă în orizonturi şi durată cu revenirea sufletului colectiv, în ascensiune făuritoare:

Ca să schimbăm, acum, întâia oară,
Sapa-n condei şi brazda-n călimară,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite...

Cartea dă grai profundei şi anonimei drame a poporului, dar ea face asta în felul său, nu descifrând înlănţuiri de legi şi cauze, ci dinamizând bărbăţia, proclamând morala de trudă şi făurire ca o demnitate inaccesibilă stăpânilor. Sondările rebele, râvnind la descătuşarea omului şi la un sens limpezit al condiţiei umane, trag cu tenacitate brazdă proprie prin rosturile sociale încâlcite. Pornite din stihii subterane, izvoarele poeziei îşi colectează tendinţele în conştiinţa filozofică, răzbind cu lumini concentrate în istoric. Nu e de mirare că "Testamentul" ajunge real, peste ani, ca la un vad îndelung râvnit, la "1907", şi la "Cântare Omului".
Nu vom căuta firul roşu al continuităţii. Să ascultăm mai bine frenetica participare vitală şi desfăşurarea gândurilor către acest deznodământ. Există o condiţionare necesară, deşi profund individuală, de la prologul citat până la arcuirea în oţel ameninţător a durerii de aici:

Dreptatea, deocamdată, înfrântă, tot mai cere
Răsplata măsurată pe muncă şi durere...
Nu vreţi, nici astă dată nu vreţi? Atunci se schimbă.
S-a isprăvit tocmeala. Vorbim o altă limbă.
Aşa, pe neştiute, pe la un miez de noapte,
Răspunde din bordeie alt nouă sute şapte,
Mai chibzuit, mai crâncen, nu lânced ca o turmă.
Să nu cumva să fie, vedeţi, şi cel din urmă.
("1907", Epilog)

Odiosul moral devine plagă socială. Potentaţii, fariseii şi profitorii zilei sunt urmăriţi, divulgaţi din travestiul cuviinţei şi biciuiţi în public. E imposibil să defineşti revolta argheziană, care înhaţă cu voluptate obiectul odios pentru a-l stârpi cu dispreţul cel mai straşnic. Uneltele sale pedepsitoare au ceva din inventivitatea rafinată a arsenalului de tortură - de la brutalitatea ciomagului şi a invectivei până la scormonirea cu acul în osânza creierului pervertit.
Toate astea aduc un sentiment activ de purificare, pentru că întotdeauna ard nemernicia şi fărădelegea. Fierul roşu e aplicat de o mână demnă, nemiloasă, condusă de conştiinţa sigură a OMENIEI luptătoare. Anume acest sentiment contopeşte, cred, în pamfletul lui Arghezi, frământările sale de ordin etic cu imperativul social. E bărbăţia demnă şi conştientă, care poartă în ofensivă un ideal propriu de valoare umană.
Oricât de frenetice şi nestăvilite, elanurile sale nu izvorăsc din emoţia excesivă, ci dintr-o organică forţă morală care trăieşte îngemânată cu convingerea, undeva, parcă în zona inimii.
Un asemenea poet îşi croieşte, desigur, moduri de acţiune proprii. Fără umbră de precuget, e un răsturnător înnăscut al formelor consacrate. Limbajul şi viziunea poetică avansează în nou la fiecare pas, se descoperă pe sine însuşi, necunoscând revenirea şi nici aderenţa la rutină. De aici simţul acut de uimire, încercat de zeci de ori pe parcursul unui vers ori al unei noi tablete, în toate acele irepetabile cărţi care sunt: Cuvinte potrivite, La poarta neagră, Flori de mucigai, Icoane de lemn, Tablete din Ţara de Kuty şi altele. Nu numai metalul fulgerător al satirei, ci toate procedeele, toate uneltele sale de faur pătrund în viaţă cu geamăt, cu actul cunoaşterii inedite, fac ceea ce norodul numeşte, într-un sens mai restrâns, a tăia în carne vie.
Dar gingăşia sa, durerea sa omenească?
Participarea la drama celor din anonimat, la truda lor nevăzută, înrudirea la izvoare cu soarta albinei? E şi acesta o măsură înaltă şi demnă a trăirii. O carte apropiată, de valoare nouă, ajută pe oamenii adevăraţi, dornici a se smulge din platitudine şi fals.
Faţă de ea apar insuficiente mijloacele de apreciere literară. Se impune de la sine criteriul valorilor concrete omeneşti, poezia se cere confruntată mereu cu drama realităţii.
Cuvântul apasă în cumpăna trăirii cu ponderea cugetului activ, cu demnitate făuritoare de la geniul prometeic până la zilnica osteneală a omului robaci. Poziţia poetului creşte din conştiinţa de sine a creaţiei. Aici e cumpăna apelor, de aici se polarizează atitudinile şi sensul valorilor. Caligula, Vodă-Ţepeş, Potcovarii, Lumină lină, Plugul, mai tot 1907 şi multe altele afirmă tăria de fortăreaţă a crezului său. De la acest nivel a declanşat dispreţul ofensiv asupra laşităţii, meschinăriei, parazitismului. Viciul cu faţă vădită de cangrenă socială e stigmatizat în condiţia sa contemporană. Acest fapt dă verbului arghezian patosul luptei, îi stabileşte tangenţele revoluţionare. Ne amintim sfârşitul la Caligula:

În palatele aprinse, cu balcoane şi unghere,
Liturghia bogăţiei are şi-astă-seară loc.
Cine-a scris, în ce odaie, fără pat şi fără foc,
Imnul ăsta de izbândă, de iubire şi durere?
Folosiţi-vă de cântec, de lumină şi de taină,
Cupe omeneşti de goluri, pline-n viaţă câte-o clipă
Şi cenuşa prin văpaie se-nveşmântă cu o haină
Şi găseşte ca să cadă înapoi un fulg de-aripă.

Cântecul, lumina, taina, unda,-ntinsurile-albastre,
Noi le ţinem, noi le strângem, cei căzniţi, urâţi şi goi.
Temeliile veciei orice-aţi face-s ale noastre.
Voi, întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi.

Împărţeala destinelor pe verticală determină polii de comportare ai poetului, de pe plan real pe cel filozofic şi din legendă în zbuciumul contemporan. "Căzniţii", "urâţii"
şi "goii" rămân nu numai la temelia trudei, ci şi deţinătorii legiuiţi ai bunurilor nepieritoare. Conştiinţa şi valoarea geniului e printre ei, poetul e solidar cu ei în lupta pentru afirmarea superiorităţii reale. Faurul stigmatizează pe profitorii vremelnici.
Şi totuşi citeşti versul acesta cu un dureros sentiment de compasiune. Geniul expropriat protestează de unul singur. E înălţarea supremă peste condiţia umilinţei, într-un iluzoriu argument de consolare: cei care au acaparat totul rămân goi,- nu le aparţine nimic. Nu se prea acordă asta cu dârzenia autorului Cuvintelor potrivite, deşi îl vedem şi aici sfruntând mediocritatea oprimatoare. Dar în strigăt se aude geamătul. E demnitatea nedreptăţiţilor în reflexul lor de apărare: nu voi, cei tari, sunteţi biruitorii, voi deţineţi aparenţele, dar, orice aţi face, toate bunurile, toate izvoarele creaţiei sunt ale noastre. - "Voi, întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi".
Recunoaştem sfânta iluzie care opune hidoşeniei reale mândria nostalgică a geniului.
A mai răsunat acest geamăt în literatura noastră:

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

În aceeaşi evoluţie, pe linia unor tradiţii organice, întâlnim conştiinţa lor în neîmpăcată apărare. Atacă din înălţimi, proclamându-şi splendidul triumf, dar cu durerea neogoită a mândriei rănite.
Da, poate că marii poeţi, legaţi în concretul social cu revoluţia organizată, ar fi depăşit sentimentul izolării şi al tragediei. S-ar fi afirmat într-o ipostază mai realist combatantă. Dar e inutil a face presupuneri. Să nu cercăm a simplifica în scheme destinul unor mari şi foarte complexe individualităţi creatoare.
Cele mai exigente conştiinţe artistice, la fel ca şi cercurile largi cu adevărat populare, identifică apariţia poetului cu un moment cardinal al literaturii române. E vârsta nouă a acelei poezii, care a fost străluminată în lume de geniul lui Mihail Eminescu. Tudor Arghezi, astăzi faptul e evident, a săvârşit deznodământul drumurilor de mai departe.
Înnoirea este legată de afirmarea intelectuală a valorilor creatoare, într-o tensiune morală prevestitoare de răsturnări. Croieşte cale nu numai prin temă, ci prin tot duhul novaţiei. Scăpărătoarea duritate a limbii, materialitatea expresiei inedite, toate îl smulg pe cititor din conformism şi inerţie, altoindu-i durerosul efort al prefacerii.
Strigă de undeva marea credinţă în om. Ea angajează pe voluntarii ascensiunilor întrezărite, sugerându-le măsura descătuşată a cunoaşterii estetice. Nu enunţă teze sau concepte; declanşează, prin cuvântul potrivit, energia unui nucleu de gând sau de emoţie.
De aceea pentru traducător, atât poezia, cât şi proza argheziană devin o adevărată piatră de încercare. Echivalentul cuvintelor în alte graiuri nu poate fi scos din dicţionare, ci din intensitatea trăirii care condensează şi regenerează expresia.
E deosebit de puternică drama neîmpăcării pe plan gnoseologic. O conştiinţă încordată în sine, ca un potenţial profund de energie, îşi caută eliberarea în cunoaştere. Vroieşte marea dezlegare, sensul absolut al existenţei. Întrebările le strigă ultimativ sau le şopteşte în rugăciune, dar întotdeauna zgâlţâind uşile zăvorâte. Iară şi iară se apleacă peste hăul nepătruns, în care se pierd şi apostolii, şi gânditorii.
Cercetătorii operei sale descifrează cu deosebită stăruinţă semnificaţia acestui zbucium. Ce înseamnă durerea strigătului, cu revenirile umile sau sfruntătoare din Psalmi?
Se fac, desigur, apropieri între Psalmi şi dogma deistă. Nu putem nega căutările în simbolul acela care ar deţine cheia cunoaşterii. Setea de a şti râvneşte spre taina tainelor, spre începutul începuturilor, acolo unde credinţa l-a instalat pe creator. Dar să nu ne îndepărtăm de conţinutul concret al acestor căutări, de natura lor imperioasă. Răspunsul îl cere spiritul neîmpăcat al pământului, omul acestei vieţi, care nu îngăduie dubiul nici măcar în bezna supremă. E negat deci cu anticipaţie chipul divinizat de sihaştri şi anahoreţi. Cel care vrea să descuie enigma începuturilor, fie chiar cu preţul pierzaniei, e un spirit setos de certitudini:

Singuri, acum, în marea ta poveste
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor,
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este"!

Poziţia nu e deloc împăciuitoare. Voinţa de a "pipăi" răzbate spre altarul interzis. Nu e dogma, e blestemata erezie, începutul revoltei. Subliniem impietatea acestui "vreau" şi tonul poruncitor al întrebărilor. Psalmistul e atât de categoric şi ofensiv, încât întâlnirea cu obiectul căutărilor sale nu prevesteşte nimic.
Admiţând chiar fantasticul revelaţiei, putem prevedea totuşi că marea problemă a poetului rămâne deschisă. El e zbuciumat de rosturi umane, legate în legile materiale ale cunoaşterii. Nici un miracol, nici o simbolică religioasă nu l-ar împiedica. În faţa tronului biblic, sub sfinţii ochi nedumeriţi, el, răscolitorul tainelor, ciocănind cu bastonul în duşumeaua domnului, ar rosti cealaltă întrebare: "Cu ce te ocupi?"
E nedumerirea cu care începe detronarea idolilor. Nu, nodurile grele ale contradicţiilor atacate de poet nu pot găsi dezlegare în dogmă. Ele i-au ferecat şi mai mult vigurosul talent în viaţa oamenilor, pe pământul poporului său.
Aici, unde se ridică, grea şi durată în trăinicie, marea biruinţă a operei argheziene.

Published:

Author	Book name	Publisher	Year	Page
Andrei Lupan	Cărţile şi răbojul anilor	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	1969	242
Andrei Lupan	Scrieri v.3	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	1973	296
Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	214

Printed:

Journal	Date
revista "Nistru", Chişinău	1967