Însemnări de lectură (despre George Meniuc)


Însemnări de lectură (despre George Meniuc)
completat: 2006-03-18 13:48:28

ÎNSEMNĂRI DE LECTURĂ

La început - o consideraţie preliminară, care e posibil că însoţeşte interesul multor cititori la prezenta lectură.
În contextul de azi al literaturii moldoveneşti, surprinde prin însăşi fondul său neobişnuit această evocare, menită a sugera condiţia vitregă a creaţiei la un simbolic vernisaj retrospectiv cu "floarea soarelui". Şi pe drept cuvânt... În noua sa lucrare George Meniuc ne face martori la evenimente cu mult ieşite din comun. "Vernisaj" e singura indicaţie în subtitlu, care tinde a ne înlesni cuprinderea în ansamblu a faptelor. Dar şi asta nu e decât o vagă aluzie metaforică. Limpezirea vine şi prinde chipul realităţii mai apoi.
Unul după altul ni se dezvăluie două episoade din două drame înrudite, s-ar putea spune îngemânate; sunt fragmentări biografice, mai mult sau mai puţin cunoscute, din devenirea modernă a artelor. E deznodământul la înaltă tensiune al unui zbucium, ce nu cunoaşte şi nici nu caută cruţare. Se succed în prăbuşire inevitabilă doi mari artişti, doi creatori, ce-şi împlinesc destinul cu frenezie, sub tortura propriului geniu şi duşmăniţi de inerţia mediului social. Pe cât de nepractici şi dezarmaţi în viaţa materială, pe atât de temerari şi neînduplecaţi, îşi urmăresc, fiecare în felul său, idealul himeric de creaţie. Sunt cei doi pictori-inovatori - olandezul Vincent van Gogh şi francezul Paul Gauguin. Poetul George Meniuc îi readuce în actualitate, făcându-i să vorbească despre condiţia lor de atunci, pentru înţelegerea istorică a oamenilor de astăzi.
Da, avem în faţă o realizare destul de neobişnuită pentru preocupările noastre de acasă, fie ele chiar scriitoriceşti. Cititorul, se prea poate, îşi va începe lectura ca un examen dificil de autocontrol: e nevoie de cunoştinţe în materie. Întâi cauţi să te dumireşti. Eşti solicitat să te mobilizezi cu o doză minimă de cunoaştere, pentru a participa, oarecum iniţiat, la zbaterea unei lumi stranii şi îndepărtate. Tindem şi noi, într-un anumit fel, deopotrivă cu autorul, la descoperiri accesibile într-un orizont făgăduit de fructuoasă explorare.
Şi, bineînţeles, ne gândim cu îngrijorare: ce poate să iasă din asta?
E realizată întruchiparea, e reîmprospătată viziunea artistică, ineditul e palpabil în noua zugrăvire?
Îngrijorarea e de bună credinţă şi n-o putem evita. Voim doar s-o vedem îndreptăţită această îndrăzneaţă transplantare de valori în climatul nostru local. Ne gândim mai ales la chipul răsplămădit al eroilor.
După ce au răscolit lumea în căutare şi în exaltat zbucium de creaţie, purtându-şi rostul până dincolo de rezistenţa firii omeneşti, după întârziata izbândă, care le-a confirmat viaţa şi opera, înscriindu-i în conştiinţa de geniu a artelor moderne, după ce muzee şi biblioteci de faimă mondială au colectat şi păstrează fiece mărturie legată de numele lor, după toate acestea în ce ipostază neaşteptată ar mai putea reînvia ei, acum şi aici, în graiul lui Ion Creangă şi al lui George Meniuc? Rezerva e cam prematură şi exagerată poate, dar nu e deloc gratuită. Cititorul o încearcă inevitabil şi e foarte îmbucurător faptul să o ştim până la sfârşit spulberată.
Există azi o imensă literatură şi studii de specialitate despre cei doi. Larg editate scrisorile şi mărturiile lor au devenit adevărate documente de epocă. Sunt îndeosebi cunoscute la noi două romane, în care e reconstituită beletristic biografia artiştilor: Irving Stone Bucuria vieţii (Van Gogh) şi Somerset Maugham Luna şi doi bani jumătate (Gauguin).
Amintim despre asta măcar în câteva cuvinte pentru a crea un foarte sumar spaţiu de încadrare scrierii lui Meniuc. Altfel e greu să vorbeşti despre ea cu intenţii oarecum de analiză; te simţi destul de dezarmat în mânuirea mijloacelor de discernământ. Cauţi a te dumeri ca un drumeţ căzut pe neaşteptate într-un meleag exotic, unde oamenii, obiceiurile, culorile şi vânturile, toate ţi se deschid cu semne de întrebare.
Meridionalul orăşel Arles, primarul Tarde, căsuţa galbenă, mistralul, Gaby, halucinanta "coridă" cu dedublarea şi automutilarea eroului - "Nebunul roşcovan"... În partea a doua: ţărmul de la tropice, coliba de sub cocotierii bătrâni, femeia Vahehóho, idoli de lemn şi de piatră, vietnamezul Nguyen, tâmplarul Tioca, jandarmul Clavery şi alţii...
Trebuie spus că mai toate aceste figuri şi apariţii ciudate vin dintr-o istorie reală; undeva, în diferite izvoare, li se identifică fiinţarea prin documente şi mărturii. Dar asta e în altă parte. Aici, în paginile lui Meniuc, tot fondul şi desfăşurarea evenimentelor se întemeiază pe biografia autentică, mai cunoscută nouă, a celor doi pictori. Ei organizează şi însufleţesc, pentru înţelegerea noastră, sensul ideatic şi valoarea artistică a scrierii.
Titlul Floarea soarelui, atât de domestic apropiat cititorului moldovean, are o istorie cu urmări şi cu semnificaţii memorabile. Evocă la propriu o pictură a lui Vincent, operă de exaltată viziune, care a devenit obiect de dispută şi chiar conflict între cei doi prieteni. Printr-o serie de revelaţii cromatice, spun ştiutorii, se anunţa, izbucnită din adânc, taina întunecată care îl consuma pe autor, pregătindu-i dezastrul.
Curând detot, într-un acces de grea depresie, pe un lan aurit de grâu, pictat de el nu o dată, urmează tragicul deznodământ: un glonte în inimă. Peste trei ani, la un alt capăt al lumii, pe o insulă pierdută în ocean, e doborât de boală şi de crâncenă mizerie Gauguin.
Episoadele scrise de Meniuc se petrec cu doi-trei ani mai înainte de aceasta. Eroii se afirmă încă în hărţuită activitate de neconformişti, împlinindu-şi planurile de viaţă şi de creaţie aşa cum le concep ei. Muncesc, discută cu prietenii şi cu neprietenii, ţin căsnicie cu femei stranii şi rătăcite, înfruntă vrajba şi minciuna; pe scurt, trăiesc antrenaţi în curgerea normală a vieţii lor.
Desigur, "normală" e foarte îndoielnic spus. Pentru înţelesul comun al lucrurilor ei se zbăteau fără scăpare, rătăciţi pe un tărâm predestinat, de pierzanie. Dar era drumul ales din propria lor voinţă; astfel înţelegeau ei să-şi împlinească chemarea. Căutau cheile artei, miracolul înnoirii, munceau cu înverşunare, posedaţi de halucinanta lor viziune.
Momentul încă nu e al prăbuşirii, dimpotrivă, e afirmarea dialectică, protestul antagonist faţă de norma burgheză rutinară. E un conflict cu manifestări dintre cele mai hâde, generat de însăşi structura obştii. Cititorul poate face aici o scurtă oprire cu nişte asociaţii intervenite din afară, din lumea pe care o cunoaştem cu toţii. Suntem solicitaţi să ne gândim la multe alte destine.
Poate, fără voia autorului, sensul acţiunii se extinde într-un cuprins parabolic cu chipuri neuitate şi cu reveniri de veche şi necurmată dramă. În orânduirea lumii de aproape sau de mai departe cunoaştem nenumăraţi făurari, deschizători de drumuri, căzuţi sub tăvălugul acestei legi.
Noi îl numim în primul rând pe Eminescu. Dar câţi sunt alţii?
Condiţia faurului proletarizat.
Sublimul creaţiei, confruntat cu civilizaţia lui Gobseck şi Harpagon.
Pentru cititor se ridică un patetic îndemn la meditaţie. E încă o dată procesul a două lumi cu dezlegarea şi cu verdictul înscrise în istorie. Acelaşi nod blestemat îi leagă pe cei doi la două capete ale lumii.
Nodul trebuie descâlcit, dar e posibil oare?
Într-un spaţiu literar destul de limitat se frământă ca sub tensiune maximă un conglomerat de patimi, de gânduri şi de contradicţii. Aparent acţiunea e parcă fragmentată, concentrată în câteva zugrăviri spontane, dar mesajul ei şi ardoarea emoţională pătrund în zone ample de conştiinţă.
Câteva chipuri sporadice de dezmoşteniţi, naufragiaţi ai vieţii, unii chiar total primitivi, izgoniţi din civilizaţie, se deschid în faţa noastră cu lumini din largă revelaţie umană. Aceştia sunt mai aproape de sensul adevărului şi de magia creaţiei decât reprezentanţii înţelepciunii oficiale. Poate că ei numai o bănuiesc, lumina din artişti, dar o ocrotesc şi o respectă cu evlavie, ca pe o mistuitoare ardere în necunoscut. Prin ei acţiunea se lărgeşte, devine intens dramatică şi împământenită în datele realităţii.
După înţelegerea mea, aceasta este virtutea cea mai valoroasă a lucrării. Puterea de sugestie e contopită cu naturaleţea scrierii şi cu amănuntul veridic. Iluzia firescului e aproape neştirbită. Istorisirea e maximal de reţinută, zgârcită chiar, ca o reconstituire a faptelor ştiute, ferită de născociri şi de procedee elaborate. Firescul ei te cucereşte, multă vreme nu te poţi despărţi de lectură. Iar laconismul compact al expunerii se dovedeşte a străjui mari zone de sondaj în condiţiile de existenţă şi de împlinire a spiritului creator. Cum obişnuim a spune, ai la ce te gândi.
Urmăreşti acţiunea cu înfrigurare, căutând a o desluşi până mai dincolo de limitele textului. Şi, la drept vorbind, mai că nu te-ai îndura a te opri la câteva praguri mai accidentate, pe care năravul critic nu vrea să le evite. De-o pildă, laconismul întregului e atât de excesiv, încât scrierea pare uneori sumară, neelucidată pe deplin. Înscrisul de specie literară poate fi numai arbitrar: fragmentări sau scene dramatice. Uneori, destul de nitam-nisam, intervin în dialog locuri comune migratoare, acoperite de formule sentenţioase.
Dar, lucru ciudat, în urzeala nemeşterită a stilului, acestea îşi îndreptăţesc rostul, accentuează parcă naturaleţea, sporesc impresia de scriere spontană. E o impresie, probabil, destul de subiectivă, dar nu vreau s-o ascund, recunosc, că pentru mine sinceritatea de participare a autorului este foarte dezarmantă.
Te întrebi: de unde vine încarnarea aceasta atât de vie şi de nesilită?
Nu vine din simplitatea neevoluată, ci din norma literară a maturităţii: a scrie fără jocuri de efect, a preţui cuvântul la justa sa valoare, a exprima necesarul în mod economic şi sugestiv.
Ştim bine că asemenea lucrări presupun neapărat o reală erudiţie, cercetări de izvoare, fapte, documente. Meniuc, cum se vede, le-a găsit şi le-a valorificat în mare măsură, altfel nici nu se poate. Dar ineditul plăsmuirii el l-a aflat într-un izvor deosebit, anume al său. A valorificat zăcăminte vii şi autentice din viaţa proprie. Anume faptul acesta îi îndreptăţeşte aventura şi, într-un anumit sens, o singularizează.
"Vernisajul" la care asistăm a crescut, putem spune, odată cu scriitorul, în simbioză intimă. S-au condiţionat chiar în devenire reciprocă - o îndelungă contopire între autor şi temă. Mărturia o aflăm în biografia de creaţie a lui Meniuc, e destul să-i răsfoim cărţile.
Ar fi o incursiune plină de interes şi revelatoare.
Maeştrii înaintaşi, evocaţi direct sau prin asociaţie metaforică, îl urmăresc, stăpânindu-i viziunea pe tot parcursul creaţiei. Bineînţeles că nu în scheme teziste, livreşti, ci obsesiv, în plămadă unică cu propria-i însufleţire. Chiar vatra părintească, Munceştii copilăriei, dragostea şi visele de adolescent, se întâmplă că uneori şi acestea se limpezesc, parcă sub lumini de artă înveşnicită. Sunt mulţi, prezenţi oricând şi înţelegători: Eminescu, Creangă, Puşkin, Blok, Gorki, Arghezi, Garcia Lorca şi câţi încă... Îi poartă în sine ca adevărate virtuţi ale inimii şi ale spiritului, bogăţii care nu-i pot fi amputate. Mai ales la greu, când trebuie să comunice inefabilul, să trezească adâncuri ascunse, să înfrângă inerţia de gândire, el recurge la atotputernicia magică a penaţilor săi. Nu citează, nu face referinţe de erudiţie; altoieşte pur şi simplu în atenţia noastră misterul descoperit, asimilat, netrecător. Pe poet îl preocupă evenimentele, oamenii cu frământările mari şi mici, cărora le caută sensul şi dezlegarea. Dar exprimă asta nu atât prin raţionamente, cât prin metafora vie a fiinţei sale, ca un vlăstar altoit pe arborele culturii.
Cât priveşte cei doi pictori, ei cu destinul lor constituie spovedania cea mai patetică a lui Meniuc. Cele spuse mai sus despre penaţi se referă în primul rând la ei. Începând cu anii debutului, îi întâlnim din carte în carte nelipsiţi. Iată numai câteva prezenţe:
"...aici e ceva din expresia lui Van Gogh, dar acela-i departe, iar acesta e cu mine... dezvăluie prezenţa poeziei";
"Până există cei vii trăi-vor şi cei morţi... îmi spune, dintr-o zare nevăzută, zbuciumatul Vincent...";
"Van Gogh a pictat noaptea pe malul Ronului şi în cafeneaua din Arles";
"...s-ar preface sau într-o stea tremurătoare sau în floarea soarelui... floarea soarelui dă din cap a neîncredere";
"Are nasul turtit... ca la primitivele femei de pe Tahiti...";
"...dacă veţi citi jurnalul lui, scrisorile către Teo, veţi fi uluiţi...".
Iată şi tema propriu-zisă, prevestită cu câteva decenii în urmă:
"Pe la sfârşitul cruntei sale vieţi... a plăsmuit un triptic din floarea soarelui, flacăra galbenă, viu aprinsă, exprimă arderea lăuntrică a meşterului însuşi, pe care nici mistralul aspru de la Arles n-a putut s-o stingă".
Sunt doar câteva spicuiri din cele multe şi edificatoare. Ar fi deajuns. Dar poetul revine halucinant în nişte variante de poeme care se cer pomenite: "Gauguin", "Noa-Noa".

"În Hiva Oa, pe ţărmu-i lăut în mirodenii,
Am o colibă-n care vopselele îmi ţin.
Te zămislesc, femeie, dospită din vedenii,
La margine de mare, pe pânza mea de in...

Te duci. Şi-n largul mării îţi fulguie barizul.
Mă-ntorc ca şi flamingo la cuibul părăsit.
De şevalet m-apropii înfiorat de briză
Şi îmi ridic penelul în lacrimi tăvălit."

Abia după acestea a venit la rând Floarea soarelui. Astfel ni se dezvăluie, cred, procesul de geneză a scrierii. Poate fi urmărit, cum am văzut, făcând drum întors până la începutul îndepărtatei tinereţi. Tema evoluează în atmosfera trăirii intime, pe o linie de consecvenţă uimitoare. A străjuit pe undeva ca un foc de credinţă, trecând prin zeci de cărţi, care au văzut lumina tiparului. Tindea spre împlinire odată cu alte năzuinţe generoase ale poetului. De aceea a păstrat în ea, în ciuda înăspririi de mai târziu, tremurul unei inimi fragede. Autorul acelei vârste nutreşte încrederea în visul neîntinat şi se ţine de el până astăzi cu amândouă mâinile. E ca un dar al copilăriei cu jocuri naive şi cu irizări de miraj, cuprinse în taina cuvântului.
Destul de bizar, - am putea spune, - şi cu un anumit exces de sentiment.
Personal sunt tentat să zic: fie şi aşa! Jocul e de absolută bună-credinţă.
Suntem la o întâlnire binevenită, asistăm la acest Vernisaj din antologia artelor, cu gândurile răscolite de o nelinişte rodnică. Lectura ne cheamă la confruntări majore,
pe un orizont lărgit al creaţiei, în zbaterea fără zăgaz a lumii contemporane.
Ştim toţi ce extindere, cu posibilităţi infinite, au astăzi formele de gândire metaforică, mai ales arta şi literatura. Pătrund în fiece ungher de viaţă, angajează oamenii şi le modelează înţelegerea. Aici argumentul linear, instructajul silogistic vorbesc slab, adesea ricoşează. Poziţia ideologică se cere invertebrată pe fondul viu al omului real. În această privinţă literatura sovietică face operă de adevărată şi profundă creaţie socială, plăsmuind în chipuri măiestrite luminile ideologiei noastre. Un asemenea limbaj ideologic pătrunde în zonele cele mai greu accesibile ale obştii şi ale fiinţei umane. Pătrunde împreună cu cititorul. Piesa lui George Meniuc realizează un asemenea efort necesar de creaţie şi de răspundere scriitoricească.

Published:

	Autor	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	240

Printed:

Journal	Date
Ziarul "Moldova Socialistă",Chişinău	1984