Meniuc în ţara bîlinelor


Meniuc în ţara bîlinelor		1978
updated: 2006-03-17 08:05:45

MENIUC ÎN ŢARA BÎLINELOR

În ţara bîlinelor, cu Sfetogor şi Ile Muromeţ, poetul obliceşte un nou har al cuvântului. Ai zice că anume ridică o tânără probă de virtute a talentului, la vârsta coaptă a anilor cărunţi.
Poate să fie şi anume. Adică, nu întâmplător şi nu pe încercate, ci din legea împlinirii sale fireşti. A ajuns aici, ca la o brazdă care-l aştepta şi spre care el tindea creator. Creator - acest cuvânt cam umflat de poză, se cere aici rostit simplu, în sensul lui viu şi primordial. Întâlnirea lui George Meniuc cu graiul orchestrat al bîlinelor apare în totul firească, se vede că e de departe şi de demult. Pentru cine-i cunoaşte scrisul mai pe deplin, urzirea poeziei sale din elemente de folclor şi din trăirea artistică rafinată, avansată în viziunea realistă modernă şi totodată transfigurată în fantastica populară, pentru acela poetul Meniuc era demult angajat în făgaşul acestei împliniri.
Contactul de viaţă şi înrudirea elementelor folclorice sunt fapte cunoscute în bogata creaţie populară. Prin duhul pământului, prin conţinutul uman al idealului de bine şi frumos, baladele noastre comunică în fond şi se înrudesc cu bîlinele. În general folclorul e un element de complex şi adânc contact cu istoria şi cu cultura popoarelor.
Un talent scormonitor, însetat de frumuseţe, înrădăcinat în trăinicia baştinei, va asimila întotdeauna aceste bunuri în modul său unic. Le va încadra în structura sa intimă într-o inedită expresie artistică, afirmându-şi astfel fructificată în mod creator, propria plasticitate.
Da, mult din ceea ce a scris până acum Meniuc vine nedeliberat din altoirea tradiţiilor pe o viziune nouă de spirit contemporan. Sau mai degrabă invers, e trăirea cu patimă a zbuciumului modern într-un mod de candoare a sufletului rustic, popular. Se logodeşte cuvântul şi înţelegerea avansată a vremii cu oglinzile vrăjite din baladă. Şi cuvântul rămâne parcă pentru totdeauna viu în devenire plastică, chemătoare. Poate că asta face trăsătura temeinică şi viabilă a scrisului lui Meniuc, trăsătură ce trece prin tainicul farmec al poeziei sale de tinereţe, apoi în baladă şi poveşti, în poeme, în povestiri şi în meditaţiile cărturăreşti din eseuri.
Nu mă îndoiesc că la tălmăcirea bîlinelor el a ajuns purtat de propriul său imperativ poetic, de palpitanta viaţă a cuvântului. Era un teren de fertilitate nouă pentru posibilităţile graiului. L-am auzit de multe ori divulgându-şi tainele. Porneşte de la cuvânt.
- Vreau să scriu o povestire; o să se numească "Caloian".
- Mă gândesc la o piesă, o comedie, titlul - Raţa şi răţuştele. După asta le-a scris.
Recent mi-a promis un nou roman - o să se numească Târgul moşilor. Nu ştiu când îl va termina şi dacă îl va termina, dar ştiu că slovele acestui titlu îl vor frământa mereu, răscolindu-i gândurile şi adunând chipuri neuitate din experienţa sa de viaţă. Vor cere mereu împlinirea lor artistică, nu-l vor ierta să le uite. E o ciudăţenie binecuvântată a talentului. În găoacea unui cuvânt cresc, tălăzuind, evenimentele şi oamenii şi determină plămădirea unei zbuciumate opere de proporţii. E minunea cuvântului şi a celui ce-l stăpâneşte.
O înţeleaptă zicală veche spune: "Dacă te ştii vrednic nu sta ca un netrebnic". Vrednicia poetului cheamă imperios la acţiune creatoare, la valorificarea zăcămintelor nestemate din limba maternă.
De data aceasta porunca a venit de sub stratificări de epoci, cu răsunet imperios şi magic. Cereau grai pe înţeles, străluminându-se reciproc, Toma Alimoş cu Ile Muromeţ, Greimea pământului cu Nuntirea supremă a păstorului din Mioriţa.

Sfetogor aşa grăit-a:
"Greimea de i-aş oblici,
Tot pământul l-aş urni".
...........................

Sfetogor coboară din şa,
Apucă desaga cu amândouă mâinile,
O ardică mai sus de genunchi -
Şi până-n genunchi se-nfundă în pământ.
Nu lacrimi de rouă îl podidesc,
Şiroaie de sânge i-acoperă faţa.
Unde pogorât-a în pământ,
Nu se mai scoală în picioare...

Dintre multele şi reuşitele traduceri obişnuite, echivalentul Meniuc al bîlinelor se distinge prin valorile noi dezgropate la izvoarele graiului, din arhaica cronicilor, a hrisoavelor. Mai ales cuvântul de baladă se acordă cu eposul bîlinelor. Face să insistăm asupra acestei întâlniri, chiar dacă nu am accepta-o (cum e şi de fapt) total, fără reticenţe. Esenţialul este că se valorifică o zonă întreagă a expresiei noastre populare. Nu se ajustează şi nu se stilizează cuvântul cu înfloriri idiomatice; se dezvăluie de sub sedimentări virtuţile lui latente. Înfloreşte expresia nu prin artificii şi dibăcii, ci prin sclipirea vie a cuvântului, din proprii cromatofori.
Ne-am deprins a lăuda vorba din norod, invocând câte o zicală de duh "ca la noi în sat". Asta satisface şi încântă uneori muzeele din ştiinţa literaro-filologică. E o simplificare sub semnul rutinei. Această "vorbă din norod" are şi ea norme de cristalizare şi chiar registre deosebite de cultură.
Există o cărturărie evoluată, de adâncă tradiţie creatoare, în orice grai popular. Există uzul amorf al graiului şi există ţinuta cultă, şlefuirea în diamant a expresiei arhaice. Şi aici se ramifică stiluri şi genuri. Mi se pare că un stil dintre cele mai firesc măiestrite dar totodată, dacă se poate spune astfel, şi cărturăreşte elaborat, este ţinuta literară a baladelor, a bîlinelor. Aicea creaţia devine fapt cristalizat şi selectat al talentului, al geniului real, deşi anonim. Dar e un nivel de, iarăşi dacă se poate spune aşa, adevărată cărturărie orală. Distinct în folclor, se impune expresia cultivată, putem zice intelectuală, a versului de baladă.

Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Păsări, lăutari,
Păsările mii,
Şi stele făclii!

De aici înspre Of leliţă, of, of, of! e cale de întoarcere vădită în primitivism.
O astfel de selecţie şi valorificare a expresiei folclorice se face în tălmăcirea bîlinelor. Se ridică vălul de pe o comoară unică a graiului, se înnoieşte o posibilitate de creaţie rămasă îndelung printre zăcămintele amorfe. Dar expresia tălmăcirii nu e de împrumut, nu e stilizată bîlina în genul nostru autohton; e tocmai răsplămădirea cuvintelor din zăcăminte inepuizabile şi modelarea lor adecvată, după legile genului original.

Aude-se, ce se aude?
Din târgul Muromului,
Din satul Karaciului -
sălaş de păunaş,
Umblă-ş Ile Muromeţ,
Dalbu de voinic, bătrânul cazac,
Colo-ncoace plimbă-mi-se
Din cea tinereţe toamna-n bătrâneţe.
Aude-se, ce se aude?
Iată că-mi venea la câmp departe,
Bour de hotar că-mi vedea
La răscrucea drumului,
Bour de piatră - şi ce era scris pe el?

Vorbesc bîlinele cu bogatîrii lor pe înţelesul cititorului moldovean, în limba lui maternă.
Şi se afirmă, în ipostază nouă, vrednicia făuritoare a poetului George Meniuc, talent adânc popular cu farmecul său firesc mereu cultivat şi nedezminţit.

Published:

	Author	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	248

Printed:

Journal	Date
Ziarul "Moldova Socialistă",Chişinău	1978