Autograful poetului (despre George Meniuc)


Autograful poetului (despre George Meniuc)		1988
updated: 2006-03-18 13:32:49

AUTOGRAFUL POETULUI

Se încheie primul an al marii sale tăceri. Gândul încă nu la desprins din fiinţarea comună, ca să-l treacă dincolo de cărţi şi de amintiri. Mai stăruie a păstra, în crâmpeie, câte ceva din rânduiala vechilor legături. Cei care l-au cunoscut mai de aproape îi pot aduna chipul şi purtarea în multe evocări pline de poezie şi de o nedezminţită vrajă a gândului. Era lumea lui, izvorâtă parcă dintr-o ţesătură năstruşnică a sufletului; era şi lumea noastră, a tuturor, descoperită mai din afund, în cuiburi de taină şi redată nouă prin caligrafia unui unic spirit artistic.
O definise încă de la începuturi prin titlul primei cărţulii - Interior cosmic. Cu tot ce scria, el rămânea legat de manifestările profunde ale acestui interior. Şi, lucru ciudat între ciudăţeniile lui, le întruchipa în modul cel mai firesc în realitatea mărginirii noastre.
Nici o fugă în abstracţii. Poartă cu el frământul vremii, neliniştea noilor orizonturi umane, găzduindu-le ca nimeni altul în propria-i biografie şi în condiţia ritmului cotidian. Eşti ca la un fantastic cules al diamantelor de prin locuri întinate. Rămâne în toate firesc şi nedisimulat, neaoş, poate chiar prototip, intelectual proletar basarabean din mahalaua Chişinăului. Socot că anume cu el, cu tânărul începător George Meniuc, spiritul acestui obscur meleag se ridică nealterat şi veridic în trăinicia gândirii artistice. Aşa a rămas până la sfârşit şi a evoluat, consecvent cu sine însuşi, în destinul nou al republicii. Cred că mulţi cercetători de înaltă chemare au a-l descoperi încă în noi şi noi ipostaze. Ale vieţii şi ale creaţiei...
Deocamdată bucură calificata înţelegere din monografia pe care i-o închină Eliza Botezatu - Cheile artei. Poetul e cercetat în specificul de taină al scrisului său şi al viziunii metaforice.
Dar, trebuie spus asta, mai mult decât oricine dintre scriitorii noştri, Meniuc - Poetul, în toate manifestările sale, deschide pentru cercetători orizonturi tot mai largi şi neaşteptate.
Era, într-un fel, parcă un spirit lipsit de combativitate şi chiar de vlagă vitală. Asta era doar aparenţa lucrurilor. Activa şi scria stăpânit de o natură proteică incomparabilă. Trăirea lui zilnică era copleşită de noianul preocupărilor elevate, de probleme umane, filozofice, sociale. Cununa fantezia năstruşnică, stihia, cu condiţia trăirii sociale, cu etica obştească şi cu elanul înfrigurat al înnoirii.
A susţinut cu devotament jertfelnic talentul cinstit, real.
A luat poziţie categorică în cele mai ascuţite ciocniri, înfruntând lichelele carierismului şi speculanţii de pseudopoezie. A luptat şi a plătit pentru asta foarte scump. Dar n-a cercat să se acomodeze.
Mai ales a fost un tip de om cu ciudăţenii poznatice, care de multe ori ne uimeau pe toţi. Mai în glumă, mai înadins, îl numeam "om sucit" şi el se bucura de poreclă. Pomenesc despre asta acum, pentru că vorbeam cu el întotdeauna, cum se spune, pe şleau. Îmi suna fără ceremonii, la orice oră din zi sau noapte. Zicea el, cum ziceam şi eu, că a mai scornit o "trăsnaie" sau o "ţicneală". Terminologia îl aranja, ştia că îi aştept noutăţile şi le accept ca pe nişte descoperiri cu râvnită prospeţime.
Era mai întotdeauna cheltuitor cu propria-i creaţie. A scris câteva monografii despre satele moldoveneşti, documentate ştiinţific, în anii grei de până la eliberare şi uitase pe unde le-a tipărit. La fel păţise cu multe poezii răspândite prin jurnalele progresiste ale vremii.
Ion Druţă pomenea mai an în jurnalul Moldova despre o întâmplare cu o piesă rătăcită printre hârţoagele de la Ministerul Culturii. Faptul e adevărat. Mi-am adus eu aminte după vreo zece ani, că acea lucrare a lui Meniuc fusese respinsă de "cunoscători". El, bineînţeles, a uitat detot, iar acasă nu mai avea nici un manuscris. Când i-am pomenit de asta, a dat din mâini a lehamite: nu era prima sa lucrare pierdută. Am insistat s-o căutăm. Degeaba. M-am afundat prin subsolurile rătăcite ale ministerului, dar fără nici un rezultat. Noroc de doi minunaţi oameni de treabă, activişti de cultură, care erau pe vremea aceea: Anatolie Corobceanu, ministru-adjunct, şi Vsevolod Anghel, lucrător la acelaşi minister. Să le fie amintirea binecuvântată. Ei s-au angajat şi au răscolit arhivele timp de vreo doi ani, până când, nu ştiu prin ce minune, au găsit piesa despre care autorul uitase.
Am citit toate foile fărâmiţate şi jalnic mucegăite şi m-am convins că lucrarea merită orice trudă.
Iată, mai apoi, mărturia lui Meniuc dintr-o gazetă:
"În 1959 m-a găsit Andrei Lupan, făcându-mi o vizită la spital. Spre marea mea uimire, mi-a adus manuscrisul unei piese din 1947, Doi ingineri, ale cărei exemplare cândva avusesem grijă să le distrug pe toate. După ce a plecat, am găsit intercalat un bileţel cu următorul conţinut:
"Meniuc! Sfatul meu! Dacă te apuci să dregi, stăruieşte să nu fii deloc mai înţelept decât ai fost la scrierea piesei. Nu poza în "nastaviteli". Rămâi mai bine mărginit, cu duhul humorului şi chiar prost ca noaptea. Aşa o să-ţi iasă. Nu introduce tirade. Nu strica ce-ai scris. A. L.".
Aşa a apărut varianta piesei Raţa şi răţuştele.
Avea un spirit mucalit, neegalat de nimeni. Era în el şi duhul lui Nastratin şi al lui Dănilă Prepeleac, şi al unui Haplea năbădăios de prin mahalaua Munceşti. Şi purta cu toate astea drama unui subtil cărturar, naufragiat în universala cosmogonie umană, veşnic nedezlegată. Feţele vii ale acestei răscruci de cataclism şi tragicomedie poartă în ele pe un hărţuit prototip al acestui meleag. Poate chiar că, în mare măsură, modelează duhul de zbucium al baştinei.
Tot mai mult îmi dau seama că pe George Meniuc l-am pierdut de două ori. Una a fost moartea poetului, care l-a răpit tot ca prin capriciu zănatic. A doua pierdere e aceea pe o viaţă întreagă: n-a avut parte de un martor înţelegător şi atent, care să-i înscrie prezenţa de fiece zi. O comoară de unică plasticitate artistică poate dispărea cu această lipsă.
Convorbiri nesfârşite la telefon sau la dispute colective pe cele mai arzătoare şi mai subtile probleme de cultură, de etică, de documentare din viaţa Chişinăului de ieri şi de azi. Vădea cu prisosinţă un bagaj neegalat nu numai de gândire şi informaţie, dar şi de uluitoare scorneli, glume, trăsnăi şi "ţicneli" de care el însuşi râdea.
Posed astăzi peste o jumătate de sută de scrisori, dedicaţii şi urări la anumite zile, trimise de el. Nici una din ele nu exprimă şabloanele consacrate. În fiecare străluminează răsfrângerea de strajă a talentului unic neadormit. Purta în el ca o valoare necheltuită prospeţimea şi veridicitatea artistică.
Fac un îndemn aici: toţi cei care au amintiri trăite, dedicaţii sau scrisori de la el, să le păstreze sau să le prezinte cumva în mâinile gospodarilor grijulii de la organizaţia scriitoricească.
George Meniuc a răspândit dărnicia uneia dintre cele mai frumoase rodii ale spiritului şi ale pământului nostru. Bogăţia aceasta trebuie adunată grăunte cu grăunte şi ferită de uitare.
Cândva, poate nu aşa de târziu, ne vom învrednici a o cuprinde în cărţi de întregire pentru a o reda cititorilor.

Published:

	Author	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	252

Printed:

Journal	Date
Ziarul "Tineretul Moldovei", Chişinău	07.02.1988