Largul lumii de pe bolohan (despre Gheorghe Malarciuc)


Largul lumii de pe bolohan (despre Gheorghe Malarciuc)		1984
updated: 2006-03-17 08:13:29

LARGUL LUMII DE PE BOLOHAN

Acum, mai bine de vreo treizeci de ani, la o conferinţă a tinerilor scriitori din Moldova, mi-aduc aminte că printre cei care la începuturile lor ne-au făcut promisiuni de nădejde era unul destul de reţinut în vorbă, dar în care noi am descoperit ceva ce ne-a bucurat. Era ochiul treaz al unui tânăr îndrăgit de pământ şi legat cu varietatea aspră a vieţii noastre. Scriitorii tineri cu trecerea vremii capătă experienţă, îşi călesc oarecum puterile şi viziunea artistică, dar la începuturi suntem tentaţi de multe ori să afişăm fel de fel de manifestări de meşteşugire, pe care parcă le considerăm flori ale artei. La acest tânăr Gheorghe Malarciuc căutările erau sprijinite mai mult pe realităţi, în contextul vieţii, în coliziile lor, în aspectul de afirmare a oamenilor.
Am întrevăzut ceva din frământarea apropiată, care se cere oglindită stăruitor. O legătură cu normele reale demne de încredere, care te cheamă la convingere, te face parcă să tot cunoşti ceva nou din lumea înconjurătoare. Literatura a avut nevoie întotdeauna de asemenea viziuni, care te fac să pui bază pe ceea ce îţi spune scriitorul, care nu acceptă înfrumuseţarea goală, gratuită. Îşi face efectul artistic anume prin ponderea emotivă a fragmentului de viaţă, pe care ţi-l prezintă. Şi astăzi literatura noastră simte nevoie mare de asemenea talente.
Şi iată a trecut vreme. Ne întâlnim pe locul de popas, pe care trebuie să-l numim semicentenar al scriitorului. Mă uit la cărţile pe care din an în an le-a tot scos la lumină şi ne-a deprins să-i recunoaştem caracterul specific de creaţie. A fost îndreptăţită părerea noastră de început. Revedere, Din moşi strămoşi, pe urmă, mai târziu a venit La Piatra cucului, au venit legendele despre Serghei Lazo. Mergea scriitorul cu paşi din ce în ce mai siguri de întruchipare, venea descoperind adevăruri temeinice, în ţelina de bogăţii a vieţii poporului. Există o noţiune de creaţie, căreia noi îi zicem temă majoră. Nu o impunem în sens grandilocvent, legată de problemele cu rezonanţă istorică. Pur şi simplu e însetat cititorul să întâlnească în literatură punctele de reper ale devenirii sale, ale împlinirilor de însemnătate temeinică pentru viaţa fiecăruia. Să întâlnească momentele, care cu litere sau fără litere, dar s-au înscris în istorie, în conştiinţa maselor, în locurile prin care trăieşte omul muncitor al republicii noastre. Gheorghe Malarciuc ne-a adus o îndreptăţire reconfortantă anume a acestei teme. Ştie să găsească determinările faptice între temă şi sensul vieţii, între realitate şi emoţia scriitorului, emoţia cititorului, să-şi încarce sufletul de poezie şi de trăire afectivă, cu fapte care rămân înrădăcinate în pământ. O viaţă reală, legată în viaţa mare a ţării.
Deschid una din cărţile lui, să zicem aşa, generalizatoare, de prezentare în ansamblu, cartea Scrisori din casa părintească. Întâmpinată de cititori aproape fără distincţie de vârstă, de la cei bătrâni până la tineri şi copii, cartea realizează un fel de almanah, aş zice enciclopedic, al trăirii noastre umane şi sociale.
Se apropie scriitorul de satul său natal Bursuc, situat pe temelie înaltă de piatră pe malul Nistrului. Avea probabil amintiri din copilărie, legături cu vârstnicii, cu care a copilărit acolo, avea amintiri despre părinţi, despre drumurile pe care le-a bătut. Putea să scoată o carte ca multe altele despre reîntoarcerea pe locurile, de care toţi ne legăm în vârsta fragedă. El a făcut lucrul acesta. Dar l-a făcut iarăşi cu o viziune de realitate istorică a vieţii însăşi. A trecut prin albiile cele mai frământate ale vremurilor şi a ajuns la viaţa noastră de azi, în marea familie a popoarelor sovietice. Şi iată ne cheamă cu el acolo, în marginea satului, pe stânca aceea înaltă a copilăriei sale, pe care oamenii au numit-o stânca Bolohanului. Câte legături poate trezi el pe aceste locuri? Dar iată cum se leagă amintirile copilăriei sale. Citesc: "Azi, pe lângă ceea ce văd de aici, de pe stânca falnică, mă simt răvăşit de aduceri aminte sumbre, dramatice, un fel de "a doua vedere" îmi aduce-n memorie secvenţe documentare dintr-un film trăit aievea de mine, de părinţii mei, de strămoşii mei şi ai consătenilor mei".
Strămoşii şi bunii străbunilor legau stânca aceasta de paza la hotar a aşezărilor răzăşeşti. Stăteau străjeri, dădeau de ştire despre năvălirea turcilor, a tătarilor. Iată ce scrie mai departe.
"Cea dintâi obligaţie a străjerilor era "a da şfară în ţară" în caz de încălcare a hotarelor de către hoardele tătare sau turceşti, sau a altor lifte pofticioase de pradă bogată. "A da şfară în ţară" este denumirea cam greoaie, dar nu lipsită de pitoresc a telegrafiei fără fir de pe vremea strămoşilor noştri. "Sistemul" funcţiona simplu, fără greş: străjerul, care observa cel dintâi primejdia ce se abătea asupra ţării, dădea foc la "dohotniţă", adică la o cofă umplută cu păcură. Cofa începea să fumege gros, ridicând spre cer un caier negru, şerpuitor de şfară. De pe dealul apropiat un alt străjer observa semnalul şi, la rândul său, aprindea "dohotniţa". Apoi acelaşi lucru îl făceau, unul după altul, şi ceilalţi străjeri. De-a lungul graniţei se ridicau vâlvoi stâlpi de şfară, care vesteau norodului pericolul de moarte. Răsunau buciume şi coarne de vânătoare, în sate băteau a pojar clopotele bisericilor. Oştenii puneau mâna pe arcuri şi ghioage, grăbindu-se sub steaguri.".
Iată aşa iese de la primii paşi ai copilăriei toată cartea aceasta de apropiere a cunoaşterii în adâncile cotituri ale istoriei. Se leagă chipul unui sat şi amintirile unei copilării cu realitatea noastră din veacul veacurilor, pe care noi o împlinim ducându-ne paşii, munca, destinul între holmurile înalte ale Moldovei. Aflăm mult din această carte de amintiri. Tot orizontul mare, oamenii de departe şi din timpuri îndepărtate, îşi adună parcă rosturile şi intră în înţelegerea emotivă a cititorului. Intră ca un subpământ al trăirii sale în veacuri, al existenţei poporului. Ajungem în anii tulburi, de grea asuprire, în care mărturia vine tot aşa, odată cu istoria în casa fiecărui cetăţean ca o rezonanţă puternică a acelor evenimente.
Se trag înspre Bolohan, ca venind din adâncul vremurilor, răsunete de legendă, de baladă străveche, de spovedanie cronicărească. Fragmentate în episoade alese, se leagă cu prezentul, înarmându-ne cu conştiinţa istorică şi cetăţenească.
Descălecatul cu Dragoş Vodă, cu bourul şi cu Molda, cu Eţco, primul localnic întâlnit pe aceste meleaguri... Apoi luptele lui Ştefan împotriva cotropitorilor, legăturile cu Moscova şi cu Kievul, închegarea marii prietenii istorice... Cartea îşi dezvăluie tot mai plin rostul său de educaţie patriotică. Se apropie de ziua de azi prin frământări, care niciodată nu vor fi uitate. Ajunge la Bursuc zvon şi cutremur de uriaşe schimbări înnoitoare - e Marea revoluţie din Octombrie. Apare destinul oamenilor în furtună, cu luptători bolşevici, eroi ai luptelor revoluţionare. Apoi invazia hitleristă, Războiul pentru apărarea Patriei şi tot destinul satului, cuprins în marea tragedie. Şi iarăşi - în flăcări de pojar e încercată şi călită vrednicia oamenilor: comuniştii, comsomoliştii, sătenii, bărbaţi şi femei, eroi şi martiri ai luptei ilegaliste împotriva ocupanţilor. Oamenii luptă neînduplecaţi, lovind în duşman pe toate căile la Soroca, la Cahul, la Camenca, la Chişinău; sunt eroii noştri din viaţa reală, cu numele lor neuitat, cu măreţia eroică şi cu frumuseţea lor omenească. Firesc se orânduieşte viziunea scriitorului în misiunea sa educativă prin temele majore ale istoriei.
Malarciuc ridică în literatura noastră cu talent mereu iscoditor şi cu documentare de autoritate chipul lui Serghei Lazo, în filmul cu acelaşi nume, în drama, care merge pe scena teatrelor, - "Zile de foc, de apă şi de pământ".
Pe linia aceleeaşi teme eroice apare piesa lui la teatrul "Puşkin" "Eroica", apare romanul "Badea Cozma" şi alte lucrări, tot despre omul luptător, despre jertfa supremă în numele Revoluţiei. Există o înţelegere foarte preţuită în munca de creaţie, în literatură mai ales, pe care noi o numim îndrăzneala de creaţie. E un imperativ al creaţiei, dar trebuie înţeles în sensul său just. Mie îmi pare că îl înţelege bine Gheorghe Malarciuc. Îndrăzneala de creaţie înseamnă a-ţi pune ţie însuţi probleme dintre cele mai grele, dintre cele mai complicate, care cer lumina cuvântului. Şi Gheorghe Malarciuc pune asemenea probleme. Şi le pune anume sieşi pentru dezlegarea lor. De pildă piesa despre Serghei Lazo. Ni-l arată pe Lazo nu în acţiunile de efect şi de dinamică pe scenă, care pot fi dramatizate în modul cel mai palpitant. Ia momentul suprem al eroismului: Lazo în faţa morţii, prins în mâinile duşmanilor, a samurailor. Acolo, în cămăruţa aceea, limitată la patru pereţi, faţă în faţă cu duşmanul său de moarte, care este duşmanul de moarte al ţării şi al revoluţiei, acolo, în această mărginire extraordinară, se dezvăluie geniul eroic al lui Serghei Lazo. În această absolută închisoare, unde nu pătrunde nimic decât numai conştiinţa eroului, se dezvăluie puterea revoluţiei, se ridică veşnic tânărul Serghei ca un erou al conştiinţei noastre. Şi martiriul său, şi fapta nemuritoare, pe care o împlineşte, este anume de adâncire umană, de valoare morală şi filozofică. Acţionează conştiinţa, convingerea de comunist şi puritatea de cristal a cinstei, a devotamentului şi a jertfirii de sine a marelui nostru erou. Nu e uşor nici să povesteşti lucrurile acestea. Nu e uşor de loc mai ales să le dai însufleţire dinamică pe scenă. Şi îndrăzneala cea mare de creaţie a lui Malarciuc constă anume în aceasta: a putut prinde şi da cuvânt de ardere acestui inexprimabil moment. Pe aceeaşi linie merge autorul şi în piesa "Eroica", pusă de teatrul "Puşkin". Şi acolo eroina, comsomolista, e în ultimile ei zile, se poate spune că e în calvarul agoniei sale. Sunt zilele de grevă a foamei. Îşi istoveşte ultima fărâmă de viaţă anume pentru a afirma idealul său, pentru a da tărie luptei, pe care o duc tovarăşii ei în afară, în colectivele de muncitori, de revoluţionari. A găsit autorul mijloacele de a ridica adânca trăire a eroului. Acolo unde e greu de pătruns, el a făcut sondări înfrigurate, ne-a legat pe noi de trăirea eroului, de zguduitoarea dramă ce se petrece. Ne legăm prin ea cu lumea celor din afară, cu datele istoriei şi cu soarta fiecăruia. Nu simplă cunoaştere, ci anume ceea ce caută omul în opera de artă: emotivitate, simţul trăirii, prezenţa ta în evenimente. E una din laturile de valoare a talentului de creaţie a lui Malarciuc.
...Bineînţeles, temele mari şi complicate sunt legate de fel de fel de asperităţi, de greutăţi de înfăptuire. Ne-am putea opri să ridicăm pretenţii critice. Dar valoarea primă a acestui fapt constă anume în aceea că scriitorul reuşeşte să te convingă, să te prindă de inimă cu izvorul din adânc al dramei. Pentru noi toţi aceasta e o condiţie de viguroasă creaţie. Priviţi ce tezaur de viaţă, de tărie omenească eroică dăinuiesc în aceste subpământuri ale trăirii noastre. Poate fi descoperit şi altoit în sufletul omului, pentru conştiinţa sa, pentru legătura sa cu istoria, cu marea viaţă a poporului.
Această faţă a creaţiei lui Gheorghe Malarciuc cere o caracterizare sumară, necesară aici. E un talent militant de scriitor publicist, legat de marea temă a vieţii, cu viziunea rostului real al faptelor. Toate se cer cuprinse în emotivitatea adâncă a eu-lui nostru intelectual. Conştiinţa trăieşte şi izvorăşte de undeva din vecinătatea inimii. Este pentru noi, scriitorii de azi, o condiţie de afirmare nedezminţită a celor mai bune calităţi ale noastre. Să te vezi chemat cu fondurile trăirii tale intime acolo, în largul vieţii, să înţelegi sensul faptelor, să le cunoşti ponderea şi să le vezi angrenarea, cum se leagă unul cu altul, făcând marea viaţă a societăţii.
Noi uneori ne ferim de realitate, căutând poetizare undeva în alte sfere. Cea mai înaltă poezie, fără îndoială, a fost şi rămâne în trăirea oamenilor şi în puterea de afirmare a vieţii. Această calitate a publicistului, a gazetarului să spunem direct, rămâne o afirmaţie înaltă, cu o singură condiţie. Ca scriitorul să nu devină un cancelarist al faptelor întâmplătoare şi al înregistrărilor de statistică. Să-şi trăiască emoţia acolo unde se dobândeşte pâinea, unde se ciocnesc oamenii, unde se dă lupta. Malarciuc şi-a afirmat calităţi valoroase anume pe această linie. Mă gândesc şi la cartea lui, la însemnările de călătorie Patru paşi pe harta Americii, apoi numeroase schiţe, articole de polemică în literatură, teatru, cinematografie, apărarea naturii. Mă mai gândesc la un fel de muncă, pe care o cultivă în mod deosebit tot el, şi care capătă valoare de durată şi de contact activ cu oamenii. L-am văzut în pregătirea câtorva emisiuni la televiziune, din cele pe care le numim Dialog cu satul. Am urmărit de aproape cum le închega, cum alegea problemele, cum determina premisele semnificaţiilor umane şi sociale din ceea ce spunea. Cunosc emisiunea la care am participat şi eu , din satul Ciocâlteni, am privit "dialogul" de la Gura Galbenă, am văzut o emisiune de rezonanţă într-adevăr patetică, de legătură între satul său Bursuc şi Camenca. În general, emisiunea Dialog cu satul după părerea mea este de mult una din cele mai necesare şi mai bine înrădăcinate în practica noastră de publicistică televizată. Cele trei emisiuni pregătite şi conduse de Malarciuc îmi pare că aduc o contribuţie îmbucurătoare, un fel de indiciu la ceea ce se poate face cu înţelegere şi cu talent scriitoricesc.
De la un scriitor se cer multe şi de toate. De la un scriitor, jurnalist şi publicist, se cer şi mai multe. Se cere şi putinţa de a polemiza. Se cere şi capacitatea perseverenţei: a ieşi la confruntarea marilor probleme, necăutând la neplăceri, la piedici şi chiar la oprelişti. În acest sens publicistica lui Gheorghe Malarciuc apare iarăşi ca o viguroasă afirmare. Ne cheamă la participare. Noi ne recunoaştem emotiv în oamenii pe care-i întâlnim, ne vedem angajaţi în problematica lor. Nu e o înregistrare de întâmplări, e o trăire emotivă şi un act de conştiinţă, exprimate, încă o dată spun, cu viu talent de scriitor militant. Popularitatea sa largă între cititori se bazează pe interesul cunoaşterii, pe valoarea artistică educativă şi pe darul de a convinge al scrierilor sale.

1984

Published:

	Author	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	269

Printed:

Journal	Date
Săptămânalul "Literatura şi Arta", Chişinău	1984