Simţul noului (pe marginea romanului «Frunze de dor» de Ion Druţă)


Simţul noului (pe marginea romanului «Frunze de dor» de Ion Druţă)
updated: 2007-07-02 22:38:05

SIMŢUL NOULUI

Recurgem destul de des la practica etichetărilor sumare în aprecierea literaturii. O facem mai mult, mi se pare, dintr-un duh inert al comodităţii. Şi teoretizări hazardate lansăm tot pentru a ne justifica anumite mărginiri practice.
Vorbim, de exemplu, despre valoarea temei vechi, despre necesitatea distanţării în vreme pentru sedimentarea evenimentelor. Asemenea raţionamente se clatină, dacă le confrunţi cu realitatea marii literaturi.
Adevărul se dovedeşte a fi altul. Prin argumentul distanţării, încercăm a ne împăca pe noi înşine, îndreptăţindu-ne timiditatea de creaţie. Ne complacem în sălaşul comod al deprinderii şi uităm că un scriitor poate înainta numai rupând în permanenţă comoditatea acestui culcuş. Nu, tema zilei noastre nu e săracă. Dimpotrivă, ea ne cheamă la avântate eforturi, pe cel mai activ front al ideilor, cerând o expresie literară mereu desăvârşită. Trebuie să biruim uneori un germene ascuns de îmbătrânire prematură, care alterează capacitatea de a sesiza noile pulsaţii. Se întâmplă că, agitând fraza contemporană, lovim nedrept în operele vii, născute dintr-o sinceră şi valoroasă viziune artistică. Au suferit din asta, cât ar părea de curios, mai ales lucrările valabile, despre oamenii zilelor noastre, adică tocmai operele cu suflu contemporan. Le-aş putea enumera pe acestea precum şi pe criticii care, mai bine sau mai rău intenţionaţi, le-au ridicat pe nedrept în suliţă. Dar am risca să ne angajăm într-o cercetare plină de buclucuri, care ar răscoli prea multe patimi. De aceea mă voi opri la un exemplu mai grăitor şi mai recent, pe care, în limita puterilor, aş vrea să-l limpezesc.
Până astăzi e ţinut la distanţă, sub ochiul învinuirilor, romanul lui Ion Druţă Frunze de dor. Mulţi critici i-au înscris, fiecare în rolul său, tot felul de păcate, între care mai ales apolitismul şi denaturarea sensului contemporan. La adunări cartea e citită de unii ca un fel de sperietoare, i se contestă mai ales valoarea socială.
Se face, fără îndoială, o greşeală şi o nedreptate.
Ştim toţi că Druţă e un talent viu, dar complicat, într-un fel chiar puţin obişnuit. Despre actualitate el scrie cu greu, se învârte în jurul ei ca în jurul unui arici, căutând chinuitor demult vrun mădular mai neted, pe care să-l apuce cu gest precaut. Povestirile sale despre trecut sunt scrise cu o excepţională pasiune a concretului, a brutalului chiar. Prezentul însă îl cerne îndelung, îi caută procedee de sublimări şi expresie simbolică, aşa cum a făcut în Sania, de-o pildă.
Înţeleg de unde vine asta.
Druţă are o adevărată fobie faţă de orice schemă primitivă, de procedeele rutinare. E un merit al său vădit. Dar a fugi de păcatul sociologic nu înseamnă a te păzi bolnăvicios de realitatea luptătoare a vieţii. Druţă-scriitorul gândeşte mult şi cu patimă, dar nu întotdeauna gândurile lui tind spre polul clarităţii esenţiale. Fondul ideologic oarecum amorf al lui Gheorghe, fiul vădanei, cumpăneşte parcă destul de sensibil şi în concepţia autorului. De aceea tendinţa romanului se cere descifrată parcă pe terenul realizării intuitive, sub imperiul unui talent exigent, sensibil la nuanţa adevărului artistic.
Dacă am ajuns aici, vreau să-mi limpezesc în înţelegerea mea această emoţionantă şi omenească povestire, controversată prea arbitrar de critică. Gheorghe a fost într-un fel lăsat de capul lui şi la voia întâmplărilor. Aceeaşi teamă de vulgarizare l-a făcut pe autor să-şi urmeze eroii prin viaţă, fără a le da el însuşi o conştientă relaţie cu lumea înconjurătoare. Într-un moment istoric de frântură, când şi cei mai obişnuiţi ţărani ai Moldovei aveau preocupări politice extrem de ascuţite, eroii Frunzelor de dor au fost în mod nefiresc uşuraţi de acest potenţial al conştiinţei active. Asta nu înseamnă însă că au rămas în afară de vreme. Zbuciumul lor e legat cu noduri nevăzute de complicaţiile profunde ale realităţii sociale. De aceea, după mine, Frunze de dor e o mărturisire unică despre viaţă, cu semnificaţie pozitivă şi progresistă. Şi e păcat că unii critici se stăruiesc a citi în această carte cu totul altceva decât aceea ce constituie mesajul ei real. Tovarăşii descopăr în ea numai o frumoasă şi gratuită povestire de dragoste. Nici nu încearcă a vedea, dacă drama lui Gheorghe nu este cumva izvorâtă din condiţiile noii vieţi în care el s-a pomenit.
E vorba de o încadrare intimă a eroului în realitate.
Cu toate calităţile care ni-l fac drag, fiul vădanei este totuşi un om de formaţie conservativă, are psihologia modelată pe măsura tradiţiilor ţărăneşti. Specifica sa mărginire e caracteristică pentru cei mai cinstiţi ţărani individuali. Nu încape îndoială însă că aşa cum îl cunoaştem, el are faţă de ordinea nouă o atitudine corectă. O acceptă cu încredere şi cu prietenie.
Peste un an-doi, când se vor organiza colhozurile, el va primi colectivizarea deschis şi energic, după cum îi este firea, poate după o anumită frământare, după o chibzuire coaptă asupra tuturor plusurilor şi minusurilor juruite de marea înnoire. Colhozul însă nu e la ordinea zilei, el va veni peste 4-5 ani.
Drama lui Gheorghe se petrece într-o vreme anterioară acestui moment de frântură. De aceea ea se dezvăluie pe un plan nu atât obştesc, cât mai ales moral, psihologic, afectiv. Dar oglindeşte veridic totuşi o ciocnire aspră şi foarte convingătoare între nou şi vechi prin soarta satului, dar mai cu seamă a celor doi eroi. Elementul înnoitor şi avansat ar fi tendinţa de a răzbi în noua viaţă prin valorile vremii, mai ales prin învăţătură, iar de altă parte, avem morala tradiţională cu tot complexul ei afectiv: dragostea şi demnitatea bărbătească a lui Gheorghe. Lumea interioară a acestuia se sprijină pe temelii înguste, dar foarte trainice, în hectarul de păpuşoi şi în ograda părintească. Acolo el se simte om deplin, iubit şi respectat de toată lumea. Poate că hectarul l-ar ceda, mânat de chibzuială şi de logică, dar plămada firii sale, idealul de armonie şi fericire casnică nu le poate jertfi atât de uşor. De fapt, e foarte rar omul care să poată accepta o normă de viaţă neobişnuită şi neîncercată aievea, mai ales în ce priveşte dragostea.
Drama a intervenit ca o ciocnire a acestei mărginiri ţărăneşti cu iniţiativa de eliberare şi înnoire, pe care o aduce Rusanda.
Caracterul ţăranului a fost prea simplificat în literatura noastră. Numim "tip de mijlocaş" pe acela, care a intrat cu două săptămâni mai târziu în colhoz sau a oftat când a dus boulenii în grajdul colectiv. Dar viaţa e mult mai complicată, tipicul social nu se naşte după schemă.
Nici alfabetizarea la noi nu s-a petrecut fără conflicte. Cu rezerva despre care am pomenit, eu văd în Gheorghe pe unul din cei mai convingători şi mai realizaţi eroi din literatura sovietică moldovenească, care rămân anume mărturie a complexităţii proceselor de cotitură şi renaştere sufletească în condiţiile vieţii noi.
Unii critici insistă cu întrebarea extrem de şablonizată: "De ce nu luptă Gheorghe?"
Acestora le-am răspunde cu o altă întrebare. Pentru ce să lupte? De pe ce poziţii să lupte? Ca s-o tragă pe Rusanda înapoi la nivelul înţelegerii lui, la mărginirea domestică a fericirii patriarhale? Asta ar fi dat mai mult sens cărţii? Doar altă luptă în direcţia cerută de critici el nu putea duce - ar fi fost nelogic pentru toată firea sa. Dacă autorul l-ar fi impus artificial să lupte cu orice preţ, trebuia să-i dea o mare încărcătură de psihologie culăcească şi să-l treacă, poate, în tabăra opusă. Dar Gheorghe nu putea face asta. El e un ţăran muncitor, tânăr, cinstit, care acceptă deschis viaţa nouă, chiar văzându-se cu dragostea rănită. Cred că e dialectic drept şi motivat cu adâncă intuiţie artistică faptul că durerea pricinuită lui Gheorghe vine de la acea, căreia el nu i-a fost şi nu-i va fi niciodată duşman. În felul acesta, el poate da o singură luptă. E lupta cu sine însuşi pentru a înfrânge mărginirea şi neînţelegerea proprie, pentru a asimila noile norme în trăirea sa intimă.
Autorul cuprinde viaţa adâncurilor cu care omul e legat de marea realitate. Putem înscrie asta ca o realizare de rară măiestrie în proza noastră. Numai repurtând o biruinţă unică asupra sa, cucerind un alt prag al conştiinţei, eroul lui Druţă va găsi elixirul căutat al marii sale dragoste. Nimeni din noi nu se îndoieşte de asta.
Fuga lui din faţa realităţii - plecarea în armată - are, fără îndoială, o doză de naivitate. Dar asta e o altă pricină, la care nu mă opresc acum. Totuşi, a pleca din faţa unei realităţi neînţelese, care te-a rănit, pentru a căuta un refugiu, fie chiar iluzoriu, e un act motivat şi de practica vieţii şi de cea literară. Să ne amintim de Nichita Morgunok sau de alţi eroi de felul acestuia.
Cred că face să ne bucurăm de apariţia Frunzelor de dor în literatura sovietică moldovenească. E o carte pozitivă de reală valoare artistică.
Singurul lucru, pe care-l regretăm, e că autorul într-o anumită privinţă cam prea seamănă cu eroul său. Cultivă parcă o concepţie de viaţă intuitivă, stăpânită de sentimente şi resentimente, aproape înrudită cu a lui Gheorghe. În orice caz, suntem în drept să aşteptăm de la Druţă mai puţină ezitare şi o mai directă afirmare a caracterului activ prin care oamenii noştri şi-au încadrat conştiinţa în viaţa contemporană.

Published:

Author	Book name	Publisher	Year	Page
Andrei Lupan	Cărţile şi răbojul anilor	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	1969	153
Andrei Lupan	Scrieri v.3	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	1973	190
Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	293