Cartea cea dintâi (prefaţă la cartea de debut a Lidei Istrati "Nica")


Cartea cea dintâi (prefaţă la cartea de debut a Lidei Istrati "Nica")		1978
updated: 2006-03-21 05:24:48

CARTEA CEA DINTÂI

Iată, în sfârşit, cartea cea dintâi a Lidiei Istrati. Vine ca de departe cu încetineală şi întârziere. Or fi zece ani de acum, de când povestirea sa Nemulţumitului i se ia darul a izbucnit ca un strigăt de uimire în atenţia cititorilor. Nu aducea nimic senzaţional, căutat sau scornit. Nimic din stridenţa setei de afirmare. Tema cea mai comună. Un sat obişnuit din Moldova, cu intelectualii săi în frământări neliterare oarecum ştiute de noi toţi pe de rost: şcoala, directorul, învăţătorii, colhozul, preşedintele, câţiva tineri specialişti... Ciocniri de tendinţe şi de caractere, uneori dramatice şi amplificate, alteori mărunte, rutinare, toate împletite în cea mai încurcată trăire omenească.
Scrisul, expresia literară se citeşte parcă nici n-ar exista. E o comunicare orală cu totul necăutată, desprinsă din fapte şi din factura eroilor întocmai ca respiraţia sau ca sudoarea de pe frunte, când vorbeşte de osteneală. În contextul literaturii noastre de azi, nu numai a tinerilor, stilul povestitor al Lidiei Istrati e de un firesc incomparabil. E grăit ţărăneşte totul, de la intriga cotidianului până la revelaţia frumuseţii râvnite, şi parcă nici nu e spus în grai, ci e pur şi simplu trăit. E scris literar fără a face literatură şi e spus neaoş fără nici o picătură de ţărănie stilizată. Cuvântul însuşi ne descoperă natura primară a unui talent rustic, refractar faţă de convenţionalul artistic. Povestirea a căzut între noi acum zece ani, ca o bucată de viaţă zvâcnită cu inima neogoită şi cu sânge tânăr pătimitor, pulsând în mădulare sănătoase. Firescul acesta, scrisul la mintea orişicui a fost o adevărată şi uimitoare noutate. Pentru că veneau dintr-o cultură literară stăpânită cu zgârcenie, fără compromis. Asta era noutatea care ne-a pus pe gânduri. Şi nepretenţiozitatea, chiar banalitatea temei era alarmant de neobişnuită. Ne dezobişnuisem de a căuta în carte evidentul, oglinda acea reală în care foarte des te bănuieşti sau chiar te întrevezi cumva şi pe tine. E efectul moralizator pe care îl poartă arta dintotdeauna. Eşti chemat a-ţi face examen pe o pagină întâmplătoare de carte, aducându-ţi faptele şi firea la judecata proprie. Care trebuie să fie cea mai necruţătoare.
De aici se vede că au şi pornit nedumeririle şi tăgada zgomotoasă cu care a fost învrednicită apariţia în literatură a Lidiei Istrati. Am început să ne vedem într-un ciob de oglindă, să ne pipăim nasul dacă nu e ascuţit ca al eroului, să ne răscolim tainiţele năravului dacă nu cumva ar avea tangenţe de prototip. Era, de fapt, recunoaşterea cea mai vehementă şi dezinteresată a veridicităţii artistice din povestire. Reacţia a fost determinată de specificitatea talentului debutant. Toată povestea decurgea în tonul unei spovedanii autobiografice. Se creează iluzia unui monolog al autorului.
Dar nu se spovedeşte un suflet pocăit. Povesteşte cu zbucium înveninat o scorpie de femeie tânără care îşi caută rosturile şi îşi adânceşte trăirea, necruţându-se nici pe sine, nici pe ceilalţi. Nu comentează, nu se jeluie, nu îndreptăţeşte; ridică cioburi sclipitoare de oglindă şi ni le pune în faţă. Alege numai momentul şi faptul care i-ar putea ajuta la înţepătură. Trebuie să recunoaştem că acul cu venin e îndreptat mai mult asupra propriei fiinţe şi suferinţa cea necruţătoare aparţine "scorpiei".
Nu fac nici o apropiere de tendinţe, dar descifrez în spovedania eroinei vechea dramă cunoscută a ursitei femeieşti. Parcă s-ar fi pomenit între noi cu cetăţenie sovietică, liberă şi egală în drepturi cu bărbatul, sărmănica Ema Bovary. Îşi revindecă şi îşi scontează toate iluziile înfrânte, cu voinţă şi cu drepturi noi, dar cu fire şi cu minte mereu rătăcitoare. Mai mult se răzbună pe toţi cei din jur, cu năravul neaoş, s-ar putea zice atavic, al cumătrelor rele de gură din satul Lidiei Istrati.
Pe lângă tabloul contemporan al satului povestirea zvâcneşte tot mai încordat şi mai patetic parcă anume încercarea asta aprigă de zbor cu aripe îndărătnice, dar neantrenate. E o problemă de psihologie femeiască în care nu risc să mă afund. Dar e o problemă pusă cu patimă şi cu o sensibilitate ascunsă, uluitor de cultivată. Un fel de recunoaştere în adânc şi un orizont larg de viaţă. Mi se pare că asta dă povestirii rezonanţă umană şi valoare artistică palpabilă.
Am vorbit de povestirea de debut a Lidiei Istrati, care constituie şi temeiul covârşitor al acestei cărţi.
Vin şi celelalte, mai scurte, în care autoarea pătrunde în experienţe zilnice necruţătoare, dar mereu afirmând trăirea, chiar voluptatea trăirii, pătrunde în adânc sufletul tânăr, cristalul de valoare al copilăriei în devenirea sa reală. Pătrunde fără literatură, ca un colte sănătos şi curat hărăzit luminii. E de o rară plasticitate şi vigoare chemarea aceasta spre condiţia neprecupeţită a vieţii.
Te gândeşti să rămână trainică şi să dureze în creştere neînduplecată. Şi să biruie desfăşurându-şi energiile primare necorupte.

1978

Published:

	Author	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Lida Istrati	Nica	Editura "Literatura artistică", Chişinău	1978	3
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	382