Dreptul la cântec


Dreptul la cântec
updated: 2007-01-21 09:44:24

DREPTUL LA CÂNTEC

Dator sunt a vorbi despre asta.
Mi-a cerut-o nu o dată prietenul meu, un om dintre cei mulţi, înzestrat cu duh iscoditor şi cu darul poeziei. Nu e un consacrat. Nu e nici măcar tânăr poet sau începător. Trăieşte în munca cea de toate zilele, deprins a descoperi în ea nenumărate farmece şi ispitiri. În poezie crede ca într-o sărbătoare cuvenită a vieţii. Frumuseţile, pe care le zămislesc cei aleşi, îi pătrund în structura cea mai intimă, ca un cântec al fiinţei sale. Prin asta s-a legat de mine. Mi-e dragă pornirea lui sănătoasă de a-şi împleti existenţa cu darul înţelegerilor măiestrite. Mă simt atras de echilibrul acelor factori adânci din care el parcă îşi soarbe propria vigoare. Acceptă viaţa în fapte şi în convingeri, dar ştie a preţui nemărginirea făuritoare din om, ca pe o podoabă unică a pământului.
Iată, l-am întâlnit ca de obicei pe bătătorita cărare a începutului de zi, preocupat şi aşteptat de multe treburi. A-u-u-u!... L-am strigat din deprindere, încercând din nou zvâcnetul unei întâlniri purtătoare de voie bună. Ştiam că-mi va răspunde cu mărturia bărbătească a încrederii.
E ziua cu noroc,- mi-am zis. Vom prinde în doi faptul dimineţii şi vom descoperi ca un dublu tezaur înţelesul valabil al acestui răsărit. Doar fiecare zi aduce o sclipire mai nouă, ca un grăunte nesesizat de aur, în palma sufletului. Care va fi darul acestei dimineţi?
Al acestei dimineţi, al acestei frăgezimi...
- Primeşte-mi bineţele, prietene, odată cu urarea la spornică muncă! Ce zici de tremurul îmbălsămat al ierbii, pe care o atingem, în cea mai prielnică limpezime înconjurătoare? Dacă ai încredere în mine, însoţeşte-mă într-o călătorie de răgaz odihnitor. N-o să-ţi pară rău. Vei descoperi graiuri nebănuite ale firii şi ale propriei tale fiinţe. Nu fac o făgăduială stearpă. Vom pătrunde într-un univers transfigurat în care frământările şi dramele oamenilor izbucnesc arzătoare, încununate de sensuri şi revelaţii, iar urâtul întâmplător şi frumuseţile se ciocnesc, descoperind însăşi esenţa umană. Haide!- am zis, să deschidem această uşă din ţara poeziei. Despre ea vorbeam.
Am făcut câţiva paşi, am ridicat mâna şi cu degetul cârlig am bătut la o uşă. Pe urmă am bătut la alta. Pe urmă... Erau cele mai noi plăsmuiri ale darului sublim de a cânta viaţa.
Ce mai la deal, la vale, amice?
Nu vroiam să mă declar învins, nici dezamăgit. Dar uşile aveau ţâţâni, undeva, într-un loc din ascuns, înţepenite. Le deschidea uneori nu ştiu cine, nu ştiu cum, prin cine ştie ce descântece. Poate... Dar nu prietenul meu căruia îi făgăduisem miracolul cunoaşterii poetice, ca un drept al sănătăţii sale fireşti. Vor mai fi rostind muzele pe undeva chemări slobode pentru nişte alde noi, oaspeţi ai dimineţii, naivi însufleţiţi de simpla fiinţare omenească. Dar nu le aflam chemările la acele uşi. Pe unde încercam, găseam pragul lunecos şi lumina în ferestre chinuită de un pâlpâit interior cenuşiu. Aerul era îmbâcsit de echivocuri şi pretenţiozităţi rudimentare, intimiste. Şi ce zicea un glas, plutea oarecum într-o agitaţie efemeră şi neatingând auzul altora, se stingea odată cu răsuflarea celui ce vorbise. Erau fel de fel de exclamaţii fără pricină parcă şi fără adresă. Sau indiferente pentru toate pricinile şi pentru toate adresele. Erau vrăjitori lipsiţi de magie, încurcaţi într-o hazardată cabalistică. Sublimări, nonsensuri, subtile invocaţii anacronice ne anulau pofta de a căuta frumosul. Mai ales ne buimăcea simularea infinitelor esenţe, esenţe, esenţe...
A cui era sărbătoarea şi ce aveam noi cu ea? Făgăduinţa, pe care tovarăşul meu o primise cu încrederea obişnuitei prietenii, revenea acum ca o amăgire. Se aştepta, bietul, la un cântec al său, despre tot ce-l zbuciumă şi-l înaripează şi iată că nu-şi găsea nici gândul, nici dorurile. Eu ştiam că în această babilonie trebuie căutat un sens valabil al darului înnoitor, neconformist. Dar unde era să-l descopăr? În marea uniformitate a subtilităţilor nu-i prea recunoşteai pe cei chemaţi dintre cei întâmplaţi doar pe acolo.
Gustul poeziei şi al frumosului trebuia căutat într-un cazan cu fierturi alterate în care metafora pierise răscitită şi mai ales răstălmăcită. Nimerisem parcă la un straniu local de petrecere, unde clienţii îşi pierdeau noaptea în fum de tutun, gustând numai droguri ameţitoare şi uitând cu desăvârşire că au undeva o casă obişnuit omenească în care îi aşteaptă datoriile şi necazurile existenţei.
Nu-şi mai aduc aminte de ea în această pervertire a noţiunilor.
Şi pentru că nu-i de înţeles nimic, ei numesc ciudata sindrofie "profunzime" sau chiar, Doamne iartă-mă, "problematică". E o epidemie a nonsensurilor scornite şi simulate. Din orice, cu orice preţ, în hazardate exerciţii înjgheabă cum le iese... Numai să nu semene a viaţă.
Ostilă, inventivitatea ne privea de sus şi pieziş pe amândoi. La prezenţa reală a prietenului meu făceau grimase de neplăcere: "prea aduce a fire de om".
El tăcea cu îngăduinţă şi cu resemnare, ridicând din umeri, chipurile: "Ce caut eu aici?"
S-a revoltat doar pentru un viciu de contrafacere. De ce, a zis, ostracizarea mea se face în numele meu, cu fariseică insistenţă asupra valorii omului, a personalităţii şi a intelectului? Nu e o pervertire aceasta? Şi s-a întors, căutând să plece de la buclucaşa sărbătoare. Eu, care-i făgăduisem marea cu sarea, tăceam stingherit şi nu-l puteam reţine. Omul avea drepturi fireşti la cântec şi la adevărata frumuseţe. Se ducea să le caute şi să le găsească pe la uşi mai primitoare.
Ne-am despărţit cu destulă nădejde, nu ne stricăm noi inima cu una, cu două. Ştiam că ne mai întâlnim de bună seamă.
În binecuvântata înflorire a poeziei moldave...

Published:

Author	Book name	Publisher	Year	Page
Andrei Lupan	Cărţile şi răbojul anilor	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	1969	252
Andrei Lupan	Scrieri v.3	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	1973	309
Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	395