Căile rătăcirii (include: "Întoarcerea lui Sănduc", "Pe pârlog", "Străinul toamnei")		1932
completat: 2006-03-16 15:57:18

CĂILE RĂTĂCIRII ÎNTOARCEREA LUI SĂNDUC Mai rămăsese o stăruire vagă. Sănduc Piripici cerceta locul, căutând să-şi amintească ceva din cele văzute aici cu treizeci de ani în urmă. Mergea plecat, cu sumanul pe umăr, ciocănind pietrele şi murmurând înfundat. Părea că îl preocupă ceva dosit în ele. Uneori se oprea şi scobea câte un bulamac, îl întorcea pe altă parte, îl curăţea atent de râme şi de larve, cu vârful de fier al dârjălei, pe urmă se apleca şi le acoperea cu pământ umed. Îşi repara greşeala de a le fi scos din întuneric. "Hm, ptfu... nu-i nimic... n-am ştiut". Vorbea pentru el încet şi tipărea uşor pământul peste viermi. "Păcat... de ce să piară!... Hm, ptfu..." Avea un tic din copilărie, de care nu încercase să se lepede, cum n-a încercat niciodată să-şi ţină răsuflarea. Sufla uşor, aşa cum ai scuipa un fir de praf închipuit, de pe vârful limbii. Pentru cel mult trei cuvinte cu înţeles repeta automatismul acesta fără de rost. Se duse la izvor şi spintecă pârăul cu dârjăua îndărăt, privind atent la şipot. Apoi se plecă, muie degetul în apă şi bău un gât, aşa de încercare, fără sete. Privi pereţii de piatră ai fântânii, la trei paşi mai în urmă, acoperită cu o lespede mare. Mai spre vale trecea peste apă un pod îngust tot din piatră. Sănduc nu-şi putea aminti dacă izvorul era tot aşa şi pe vremea lui. Podeţul, bineînţeles, nu era, îl clădise cineva mai încoace. Şi casele ce se vedeau de o parte şi de alta i se păreau necunoscute. Nu putea să-şi reamintească nimic. Ştia numai că pe locul acesta viran se aduna şi pe atunci cireada satului. Treizeci de ani în urmă. De aici o lua şi pleca pe marginea scălilor înspre asfinţit, iar seara tot pe aici se întorcea în sat. Alt loc mai primitor n-ar fi găsit. Întâi se gândi să pornească spre casele din apropiere, se uită spre ele în sus, dar se răzgândi şi se aşeză pe ulucul de sub şipot, agitând apa cu dârjăua. Cum sta plecat, cu fruntea aproape de genunchi, ar fi părut un om trudit şi trist. De fapt, nu era trist de loc. Nici nu se gândea la nimic. Poate că era cam obosit, dar nici de asta nu-şi dădea seama. Drumuri ca cel de azi făcuse în viaţa lui multe şi nu le socotise pe urmă niciodată. Astăzi se pornise de cu noapte şi ajunsese aici înainte de răsăritul soarelui. Căuta un sat unde să se tocmească văcar peste vară. De când ţinea minte, altceva nu făcuse şi nici n-ar fi cercat altceva. Cireada cu vaci era o lume care-l primea întotdeauna blând şi fără zgomot, iar el mai mult nici nu dorea. Dacă ar fi şi oamenii la fel... Dar Sănduc nu s-a gândit niciodată la asta. El s-a despărţit de oameni de la vârsta de zece ani şi până acum a fost prieten cu toate cirezile satelor din jur. Cunoştea vaci şi tauri şi viţei, cum îşi cunosc alţii prietenii şi consătenii. Când povestea câte ceva, era vreo întâmplare cu un taur care împungea, cu o vacă neascultătoare care fugea prin semănături sau vreo bătaie între aceste dobitoace. Oamenii aveau un rost strein de al său şi o viaţă zbuciumată şi păcătoasă. Aproape în fiecare vară el rămânea neplătit sau plătit numai în parte şi se deprinsese că nici nu mai cerea datoriile. Numai că atunci i se otrăvea inima şi pleca în altă parte. Aşa venise şi acum, cale de trei ceasuri, până la satul acesta, pe care îl părăsise tot aşa cu vreo treizeci de ani înainte şi din care nu ştia cum şi când va pleca iară. Când venea iarna, îşi găsea un loc printr-un pod de grajd la cineva şi slujea pentru asta până în primăvară. Mâncarea şi-o câştiga citind pe la săteni într-o psaltire veche de care nu se despărţea niciodată. O căpătase de când era de vro cincisprezece ani, iar pentru ea şi pentru învăţătura cititului slujise la un preot anul încheiat. De atunci învăţase psalmii şi-i spunea pe de rost, uitând cartea deschisă la o pagină de început. Astfel trecea de obicei prin greutăţile iernii. Dar la necazurile sale Sănduc se gândea rar şi fără emoţie, aşa cum ţi-ai aduce aminte întâmplător despre ziua de ieri. Şi cine-l cunoştea, se deprinsese a-l şti neînsemnat şi nevorbăreţ. Nici un cuvânt tare n-ar fi sunat verosimil pe buzele lui şi nici o descripţie nu i se potrivea cu firea. Pentru oameni era destul că i se potriveşte, crescut parcă de dânsul, numele - Sănduc Piripici. *** PE PÂRLOG Se întâlneau aici în fiecare zi, unul mânând cireada satului printre mirişti, iar celălalt trăgând vaca de curmei pe marginea drumurilor. Lui Sănduc nu-i plăcea Pensca şi invers, iar amândoi nu-i plăceau lui Adam care astăzi nu venise. S-a întâlnit, se vede, cu cineva pe drum şi s-a întors îndărăt. Pentru că el n-are nici o răspundere şi vine încoace numai de urât. Sănduc şi Pensca însă vin nelipsiţi, zi la zi, cu vacile. Obligatoriu! Seara, când se pornesc spre sat, Pensca prinde vaca lui şi o duce de funie, ca să nu afle cumva stăpânu-său că o lasă ziua în cireadă. Atâta lucru mai ştie să facă, înăimit cu luna pentru hrană şi o porţie întâmplătoare de basamac. Mai multă osteneală n-ar fi arătat pentru nimic în lume, şi nici de la viaţă nu cerea bunuri mai multe. Dormita în sine, vânturând confuze istorii de prin zbuciumata sa tinereţe. Pe pârlog, când sunt tustrei cu Sănduc şi Adam, Pensca e mulţămit că are cui povesti sau are cu cine se ciondăni într-o leneşă sfadă fără urmări. Se contrazice cu Adam şi-i face cu ochiul lui Sănduc, care se miră: - Hm, ptfu... de ce spun ei atâtea minciuni? Şi-apoi îmi fac cu ochiul. De ce-mi fac ei mie cu ochiul? Ptfu... El s-a deprins, în zeci de ani de văcărit, cu altfel de istorii. Le-a spus şi lor una cu vaci şi cu viţei din viaţa lui, dar a văzut că nu-i interesează. L-au ascultat prefăcuţi, dar pe urmă s-a văzut că nu înţeleseseră nimic şi au tăcut încurcaţi, de atunci nu le mai spune despre păţaniile sale, iar ei îl cred prost. Acum Pensca povestea amintiri din bătăliile pe care le făcuse în tinereţe. - Odată am tăiat cincisprezece poleci. - Cum? Ce? - Iaca aşa... Eram în Peremâşl. Acolo-s numai poleci. Şi s-au apucat ei să facă revoluţie. Măi, zic eu, hai să văd pe a cui are să iasă. Mă duc la "rotnîi" şi-i zic: "Hai, domnu' rotnîi!" I-am smerit bine atunci pe poleci. - Hm, ptfu... Sănduc asculta distrat, scobind cu un beţişor în pământ. Uneori numai întorcea capul spre vorbitor şi se mira în felul său. - De ce spune el atâtea minciuni? Şi le crede pe toate. Hm, ptfu! Era căldura după amiezii. Pensca se descheiase la gât, de năduşeală. Sudoarea îi curgea în picături mari spre vârful nasului. Amândoi ţineau ochii abia crăpaţi şi faţa crispată, vacile şi ele se apărau de muşte, înfuriate. Una neagră ajunsese cu păscutul în capătul dinspre vii, lângă ovăz. Pensca i-o arătă lui Sănduc. - Iacă, haramul cela!... - Hm... la ovăz! - Dă-i una între coarne, să vezi, s-a mai duce? Sănduc luă dârjăua şi porni liniştit spre vacă. Soarele îl ardea în chelie ca printr-o lentilă. Se opri după câţiva paşi: - Pensca, zvârle-mi pălăria! - Hă-ă-ă... - n-o putea ajunge cu piciorul. - Ai să vii degrabă, ce-ţi trebuie? - Ţi-i lene? - Nu-u-u... - Bine, bine, văd eu că ţi-i lene. - Se întoarse de-şi luă singur pălăria şi-i făcu vânt cu ea lui Pensca în glumă. Acesta rânji măgulit, sprijinindu-şi capul pe mâini. O muscă zbârnâia în jur metalic ca o limbă de trâmbiţă, iar sunetul ei parcă sporea căldura. Sănduc nu ascultă de sfatul lui Pensca. Întoarse vaca încet, cu blândeţe, apoi se duse în celălalt capăt la umbră sub sălcii. Acolo era pârăul, pe malul căruia creştea iarbă mare şi rogoz. Se aşeză jos, chemându-şi tovarăşul, iar acesta se pricepu să ia traista şi sumanul. Nu era el chiar aşa de leneş. La umbră faţa li se descreţi şi ochii se deschiseră mai liberi. Pensca chiar se întinse de plăcere şi exclamă: - Aicea e altă vorbă. O vreme tăcură amândoi. Sănduc privi cum se zbuciumă vitele şi constată pentru el: - Nu le dă pace musca... - Musca-a-a... repetă celălalt, lungindu-se şi închizând ochii cu voluptate. După o scurtă pauză tresări. - Ştii cum e la nemţi? Fac omul din bucăţi. Îl aduc fără mâini ori fără picioare şi-n jumătate de ceas e gata. Au un fel de doftorie; prind nişte şoareci de-ai lor sălbatici şi-i fierb cu totul, întregi. Iese aşa un clei, când te unge cu el, îţi dă viaţă. Îi ungea de două-trei ori şi pe urmă, hait, înapoi la bătălie. Mai povesti cum a tăiat doi iaponţi la Port Artur. "Iaca, aşa săreau capetele de la pământ". Sănduc îl asculta ca întotdeauna, crucindu-se. - Iară spune minciuni. Şi le crede pe toate... doamne fereşte. Hm, ptfu!... Pensca nu făcea nici un gest, rămânea lungit şi povestea imobil ca un aparat de radio. - De-amu în Rusia nu-i Neculai. - Hm... - Nu-i. De amu acolo au pus împărat de iznoavă. Şi acela le-a poruncit burjuilor să nu cate pe dracul. Tăcu o vreme, parcă aţipind, apoi îşi urmă vorba pe neaşteptate. - Pe toţi împăraţii i-a chemat odată acasă la el. Zice: "Voi vreţi bătaie? Dacă vreţi bătaie, poftim! Doriţi unul, poftim unul, doriţi toţi - şi mai bine". - Şi ei ce-au zis? - Ce să zică? Au pus-o de mămăligă. E împărat bun aista, nu-i alde Neculai. E ales pe trei ani ca-n America! Umbra sălciilor alunecase pe furiş spre dreapta şi Sănduc îi simţea lipsa pe chelie. Celălalt strânsese iar ochii sub scoarţa pleoapelor şi-şi deformase faţa încă mai tare. Vaca cea neagră păştea în ovăz, iar alte două erau aproape. Sănduc se duse bucuros să le întoarcă la pârlog. Când reveni, Pensca dormea în soare cu gura căscată. Câteva muşte îi săltau pe faţă într-un balet caricatural. Barba roşcată ca o mirişte de ovăz părea că se răsuceşte de arsură. Nu vru să-l trezească, de aceea îşi alese singur un loc, mai departe la umbră. - Hm, slavă Domnului... Stăteau amândoi la locurile lor, dogorâţi deopotrivă şi osificaţi. În momente de imobilitate, când nu-i chinuiau muştele, rămâneau ca într-un aspect de anchilozare generală. Totuşi Pensca manifesta o agitaţie bucală ca un fel de mecanism hilar. Buzele i se strâmbau în grimase infinite. Pielea feţei zvâcnea uneori ca purtată de un curent electric. Atunci podoaba facială i se încrucişa ca nişte oţele cu scuturile diamantine ale dipterelor alarmate. Când acestea săltau cu zgomot de avioane minuscule, Sănduc avea impresia că-şi izbesc aripile de barba sonoră şi zburlită. În jurul ochilor pielea se zgârcise în falduri ca două guri de traistă legate cu sfoară. Nasul parcă pornea de sus, de sub părul capului, mărginit de două vârci paralele. În fundul gurii căscate clocotea respiraţia cu acustică subterană. Erau sunete de fluier stricat, aspirate pe nas, apoi altele de oale în clocot, de motor sub presiune sau game ratate de beţiv răguşit. La intervale întrerupea activitatea larinxului, printr-un clefăit lipicios. Pe Sănduc începu a-l cuprinde o ispită inofensivă. Dându-se aproape, ridică dârjăua cu amândouă mâinile şi precaut introduse un capăt în gura căscată a lui Pensca. Vroia să vadă cum va reacţiona, părea de necrezut să-şi întrerupă fanfarele somnului. Dar acesta dădu dovadă de o vivacitate subită. Scutură capul şi clipi din ochi alarmat, oprind printr-un horcăit scurt simfonia la jumătate. Se ridică într-un cot, căscând simultan gura şi ochii cu o trezire încruntată a sprâncenelor. - Ce-i? - Hm, ptfu!... - De ce nu-mi dai pace să mă odihnesc? Ai chef de bătaie? Sănduc se justifica timid. - Am glumit, dormeai cu gura deschisă... - Ce-ţi pasă ţie? Ori cauţi pe dracul? Că numai două ţi-oi da şi te culc la pământ!... Glumă!... nu dă pace la oameni să doarmă. Hî!... Căzu istovit de efort şi continuă rechizitorul într-un monolog mai mult interior. Era satisfăcut de efect şi-l augmenta în imaginaţie până-l consideră pe Sănduc vrednic de milă. Logica i se întuneca treptat, până deveni confuză şi se contopi cu visul într-un talmeş-balmeş fierbinte şi grandoman. Atunci căscă iar gura, clefăi, sforăi şi înghiţi câteva hapuri de atmosferă caniculară. Sănduc îl privea surprins şi contrariat de accident, care cădea strein şi neverosimil în apatia de baltă a lui Pensca. *** Seara, când au pornit vacile spre sat, Pensca îşi privi tovarăşul cu mărinimie. - Te-ai temut tare atunci? - Când? - Atunci când m-am supărat eu. - Când te-am trezit? Hm, ptfu... - Aşa-s eu iute la mânie, dar îmi trece repede. Nu-s rău la inimă. Îşi mai găsi câteva calităţi de stăpân, pe urmă schimbă tema fără tranziţie. - Trebuie să fie degrabă revoluţie, ori revoluţie ori război, din două una. Da nu ne spun nouă, se tem. Deocamdată o tăinuiesc numai miniştrii cu gazetele. Aşa a spus Adam. - El de unde ştie? - De la studenţi. Este unul la ei în sat, pe acela l-a prins aseară citind gazeta. Când l-a văzut pe Adam, a închis-o degrabă, se făcea niznai. Dar l-a priceput pe deasupra că-i vorba de război ori de revoluţie. Altceva nu poate să fie. STRĂINUL TOAMNEI În dimineaţa ceea Pensca nu venise. Pârlogul era de acum ruginit şi bătut de brumă. Sănduc stătu o vreme şi-l privi din drum înstrăinat. Vacile trecură cu botul prin păiuşul vestejit şi se opriră pe la mijloc, ridicând capul spre vii, de unde venea geamătul închis al copacilor. El cercetă puţin locul şi, găsind o surpătură în coasta viei mărginaşe, se înfăşură în suman şi se dosi acolo de vânt. Acum îi trecea, spulberată pe deasupra, ţărână măruntă şi câte o pănuşă uscată. Vacile păşteau îngrămădite, întoarse cu spatele în vânt, cu părul zburlit şi agitat. În faţă vuiau sălciile de la izvoraş, ciocnindu-şi vârfurile, iar iazul de sub ele tremura cu unde mici, pământii, care părea că răzbesc prin iezătură, curgând neîntrerupt la vale. În sălcii trosni uscat - căzură câteva vreascuri rupte din vârf. Sănduc Piripici le cuprindea în privire, cu iazul şi cu toate ogoarele de pe coastele dealului, până la alte sălcii îndepărtate din vale, care îi închideau orizontul. Şi acelea se aplecau bătute de vânt, ceva mai rar, dar cu poclon mai adânc şi parcă mai cucernic. Privindu-le, îşi aduse aminte de rugăciune. Ieşi din surpătură până la mijlocul pârlogului şi începu să se roage ca de obicei în picioare, plecându-şi genunchii numai din când în când. Simţea pe mâini şi pe frunte atingerea rece a brumei, întâi cu un fior de frig care se prefăcu într-o mângâietoare plăcere. Rugăciunea ţinu mult, ca întotdeauna, iar când sfârşi, era mai bucuros că-i singur acolo, numai el şi cireada, fără de Pensca şi fără Adam. Vacile se porniseră înapoi devale, şi el merse în urma lor până dincolo de iaz. Se opri la dos sub iezătură şi stătea auzind sălciile din spate apropiate şi privind la cele de dincolo, din vale, cum se plecau tot aşa de rar şi de cucernic. Acum pe deasupra lui spulberau picături luate de vânt de pe suprafaţa apei, care îi atingeau din când în când mâinile. Cum asta îl făcea să se zgârcească, dându-i o senzaţie neplăcută de frig, el se sculă şi-şi căută alt adăpost, în dosul unei colibe rămase în vii, pe coasta de răsărit. De acolo vedea bine vitele care păşteau dosite mai la vale într-o lăsătură. Viile se scuturau de-a binelea, dar încă mai rămăseseră multe foi care persistau pe butuci, dându-le un colorit pestriţ şi învechit. Dinaintea lui se întindeau câţiva curpeni părăsiţi cu rămăşiţe de tigve, şi el începu a bate în ei distrat cu dârjăua. Târziu îşi dădu seama ca de un lucru trist, că e singur pe deal toamna, cu vacile la păscut, şi că demult bate făr' de rost cu dârjăua în pământ. Auzi conştient şi vântul suflându-i împrejur şi avu o tresărire, parcă şi-ar fi adus aminte de un necaz mare. Norii treceau iute, mânaţi pe sus în fâşii destrămate, printre care se vedeau alţii mai compacţi şi mai puţin negri, dar mai afundaţi în tăcere mohorâtă. Se năştea în el ceva ca un fel de lipsă şi ca o încercare zădarnică de înţelegere cu sufletul său rustic şi blajin. Era ca o trezire la o viaţă mai păgânească şi mai grea, cu unele fapte nesocotite pe care le săvârşea cu uşurare, umplând parcă golurile iscate fără de veste undeva în fiinţa lui. Altădată, în anii săi tineri, acesta era timpul când lepăda vitele pe deal şi pleca învrăjmăşit în altă parte, ocolind satele în drum, până îşi revenea într-un târziu. Atunci se abătea pe la casele oamenilor, căutând lucru pentru iarnă. Pe urmă nu se mai gândea la asta. Faptul era justificat în conştiinţa sa demult, de toată nedreptatea oamenilor acumulată pasiv cu verile şi cu anii. Acum bătea mereu cu dârjăua în curpenii de tigvă, cum ar fi făcut cu de-a sila o muncă obositoare. Simţea ridicându-se în el o agitaţie amară, ca o pornire după ceva imediat trebuincios şi imposibil de găsit. O disperare pustie care-i coclea sufletul şi simţurile. Nu-şi amintea şi nici nu căuta să-şi lămurească ceva definit. Numai starea aceasta îl cuprindea tot mai mult, învăluindu-l parcă şi izolându-l de lume printr-un paravan opac, iar tot ce abia vedea, simţea şi auzea, se contopea într-un puternic simţământ de lipsă, nelinişte şi deznădejde. 1932

Published:

	Autor	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	1973	236
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	87

Printed:

Journal	Date
Ziarul "Viaţa Basarabiei", Chişinău	20.08.1933

---

See also:

-	Documente -> Diverse -> Manuscrise, schiţe -> Manuscris - "Întoarcerea lui Sănduc"...

---