art. "Andrei Lupan "Cărţile şi răbojul anilor"" (despre apariţia noii cărţi)

	26.09.1970
art. "Andrei Lupan "Cărţile şi răbojul anilor"" (despre apariţia noii cărţi)
the original: (263KB)	Author : Bătrânu Nicolae
updated: 2006-06-27 16:27:52

Andrei LUPAN: "Cărţile şi răbojul anilor"

Apariţia acestor vibrante monologuri ale lui Andrei Lupan, adunate sub un titlu cuprinzător, răspunde pasiunii de cunoaştere şi de cultivare a cititorului, şi marchează un eveniment editorial binevenit şi aşteptat. Cu toate că nu prezintă o imagine integrală a publicisticii scriitorului, aşa cum aceasta s-a derulat pe ecranul timpului, are, indiscutabil, meritul de a ne îndemna să surprindem aspecte inedite din opera lupaniană.
Individualitatea literară a scriitorului se conturează în Basarabia anilor 30, un timpul studiilor ce şi le face la facultatea de agronomie din Chişinău, unde se afirmă, concomitent, drept unul din iniţiatorii luptei pentru întemeerea Frontului studenţesc democrat. În această calitate, Andrei Lupan semnează articole de polemică incisivă, de puternică revoltă împotriva tendinţei de fascizare a multor compartimente din sistemul învăţământului superior, împotriva profesorilor şi studenţilor reacţionari, cei dintâi dovedindu-se impasibili la doleanţele tineretului studios de origine socială modestă, ultimii încadrându-se în cohortele de înnăimiţi ai regimului burghezo-moşieresc.
Aceste articole în «Cărţile şi răbojul anilor» se impun prin câteva titluri («Apologia omului neutru», «Eroism şi laşitate», «Realităţi studenţeşti», «Facultatea şi studenţii ei») selectate dintr-o zestre publicistică mai mare, pe care, tânărul scriitor antifascist şi-a sporit-o pe parcursul anilor de grea încercare pentru militanţii progresului, dacă ne gândim, că anume acum spiritul primar, dezlănţuit de molima brună, ameninţa securitatea popoarelor, că luptătorii neînfricaţi pentru dreptate socială, pentru respectarea demnităţii umane, erau suspectaţi şi terorizaţi, că în pieţe luminate de ruguri preistorice ardeau cărţile lui Sadoveanu... Norii urii patologice, necontrolate, păreau să împânzească luciditatea multora, grandomaniile cele mai nesăbuite cuprinseră minţile ca într-un delir apocaliptic. Andrei Lupan a fost alături de cei mai reprezentativi scriitori basarabeni din anii 30, şi a susţinut cauza celor umiliţi, dezmoşteniţi de soartă şi de strâmbătăţile timpului.
Cum, însă, publicistica lui Andrei Lupan înregistrează o evoluţie continuă în durată şi timp, «Cărţile şi răbojul anilor» cuprind, fireşte, titluri ce consemnează luările de atitudine ale scriitorului pe fundalul întregii sale activităţi de artist şi cetăţean. Cititorul are, astfel, posibilitatea să se documenteze asupra multor aspecte şi probleme de prim ordin social şi literar din viaţa de după război a republicii. La această viaţă nouă de restabilire a valorilor materiale, de sporire a frumuseţilor şi avuţiilor plaiului nostru, scriitorul n-a fost şi nu este doar un martor distant, ci un participant, un constructor activ şi entuziast, care înţelege să-şi spună cuvântul autoritar, ori de câte ori ritmurile socialiste ale zilei i l-au solicitat, de câte ori probleme cruciale ale dezvoltării culturii şi literaturii noastre au fost dezbătute pe larg în presă, în foruri competente şi de resort.
Pentru Andrei Lupan literatura şi arta, în genere, se confundă neîndoios cu viaţa socială a poporului, pe care-l defineşte şi-l exprimă, şi nu este altceva decât manifestarea spiritualităţii acestuia, sublimată la cele mai mari altitudini ale cugetului şi sensibilităţii umane. Cu alte cuvinte, este o parte integrantă din contextul realităţilor determinate de dezvoltarea obiectivă a societăţii, şi, prin urmare, îşi revendică toate drepturile de a fi evaluată ca atare. Iar scriitorul, artistul cuvântului, este un exponent al năzuinţelor colective. Judecăţile lupaniene asupra moştenirii clasice a literaturii noastre, asupra locului acesteea în patrimoniul poporului rămân modele de exegeză critică şi ne oferă mărturia unei autentice erudiţii, ce dublează personalitatea scriitorului, complexă şi surprinzătoare.
Paginile, în care evocă imaginea mereu luminoasă a lui Creangă şi Eminescu sunt aşternute cu dragoste şi pietate şi denotă fiecare virtuozităţi eseistice, deşi sunt încredinţate tiparului, cum zice şi scriitorul, la aniversări. Viabilitatea operei lui Creangă este alimentată, după Andrei Lupan, de spiritul ei profund popular: «De la Homer încoace s-au dovedit nemuritoare acele opere de artă, care au cristalizat gusturile în adâncime, contopind culminările culturale cu cel mai sănătos şi mai firesc bun simţ al maselor. Pe Creangă l-au gustat în toată bogăţia şi frumuseţea sa neperitoare atât ţăranul zilelor sale din Humuleşti, cât şi colhoznicul din Orhei, precum şi rafinaţii cercetători de literatură, care şi-au păstrat simţul nealterat, chiar dacă tind a desface firul în patru, descoperind sensuri şi sclipiri nebănuite în fiecare virgulă».
Rar cuvinte mai inspirate să se fi scris la noi despre Eminescu, aşa cum scrie tot Andrei Lupan în «Destinul omenesc al Luceafărului». Comemorarea poetului, după 75 de ani de la trecerea sa în eternitate, marchează tot atâţia ani de nemurire pentru opera, ca şi pentru amintirea lui în conştiinţa poporului, pe care l-a reprezentat cu dragoste şi geniu neîntrecut.
Andrei Lupan desăvârşeşte o ipostază semnificativă a celui mai mare dintre precursori, conchizând: «Imaginea poetului a căpătat prin decenii contur de efigie şlefuită şi păstrată în conştiinţa colectivă. S-au întărit selectate la gradul ideal trăsăturile cele mai de temei, apropiate de stilul folcloric, prin care se tipizează eroii în legendă. Aşa a fost modelat de geniul anonim chipul lui Făt-Frumos, iar de către poet - nefericitul Hyperion ori sărmanul Dionis».
La aceeaşi temperatură a frazei pline de miez, concludente, scrie Andrei Lupan şi despre A. S. Puşkin («Cu lira nordică dând glas pustietăţii»), despre V. Alecsandri («Întâlnire cu clasica»), despre M. Sadoveanu («Cuvânt de cinstire»), despre Tudor Arghezi («Marginalii argheziene», «Vârsta nouă a poeziei»), despre Maxim Gorki («Gorki şi oamenii»), N. Tihonov («Cetăţean al poeziei»), V. Maiakovski («Tribun al clasei atacante»), Eduardas Miezelaitis («Cântarea omului», «În faţa unei tălmăciri»), despre G. Meniuc («Legământ de credinţă»), B. Istru («Cuvânt de cititor») ş. a.
Un loc aparte în «Cărţile şi răbojul anilor» îl ocupă câteva articole ale scriitorului privind modalităţile noi de creaţie solicitate de cadenţele tumultuoase ale prezentului, investigaţiile confraţilor întreprinse în această direcţie. Ideile enunţate de Andrei Lupan în această privinţă se impun prin obiectivitate, prin forţa convingerii şi înţelegerea superioară a lucrurilor, prin bucuria de a descoperi alte individualităţi artistice, alte nuanţe şi culori într-o pagină de manuscript, într-o plachetă de versuri, spre a se întreba apoi în audienţa tuturor cititorilor: «Cum să cultivăm un spirit de discernământ pentru promovarea talentelor autentice, care nu prin afisaj, ci prin vocaţie trainică sporesc literatura. Cum să facem, ca din masa apariţiilor amorfe să întrezărim izvoarele artei şi să le deschidem cale spre inima cititorului?». Remediile, afirmă scriitorul, pot fi concretizate prin eforturi şi sfaturi utile, temeinice, prin îndrumare dreaptă, partinică. Astfel, îndemnul primordial, de căpetenie al scriitorului este ca toţi confraţii de condei, tineri şi mai vârstnici (delimitare, iarăşi, cam nefondată remarcă Andrei Lupan, pentru că singurul criteriu valabil de apreciere a maturităţii operei oricărui artist e talentul, vocaţia) să se îndrepte «cu faţa spre ziua de azi a poporului», că unicul criteriu viabil al stabilirii raportului de valori este cel al calităţii scrisului, iar «inovaţia este, desigur, un lucru bun, dar nu e un apanaj al vârstei. Ea se plămădeşte cu sudoare, în unitate dialectică cu tradiţia».
Un corolar al volumului «Cărţile şi răbojul anilor» îl formează mănunchiul de titluri ce numesc câteva bucăţi de publicistică mai recentă a scriitorului. Andrei Lupan rămâne acelaşi militant neostoit, animat de idealurile Marelui Octombrie, de crezul luminos al pământenilor săi, pe care-i vede aducându-şi obolul de muncă şi cutezanţă la ritmurile construcţiei comuniste. Eroii publicisticii de azi a scriitorului sunt oamenii lanurilor, care cresc bob însutit, primenesc faţa plaiului, ajuns tot mai frumos prin vrednicie şi dârzenie («De ar grăi pământul», «Înaripatul adevăr leninist», «Când înnoim calendarul», «Frumos cu folos», «Hurta celor voinici»), prin abnegaţia colectivităţilor şi sporul tehnicii agricole, ştiinţei agrotehnice, zootehniei, viticulturii şi horticulturii. Scriitorul găseşte cuvinte calde pentru truditorii lanurilor şi podgoriilor, şi se pare că aceste cuvinte merg cu semnificaţia mai departe, decât am crede, întrucât sunt adresate concetăţenilor, contemporanilor săi, urmaşilor acelora, care-şi cunosc antecedenţii până la acele «zeci de generaţii cu tălpile crăpate», care «porneau cu noaptea-n cap, purtând pe umeri uneltele primitive, ciocănite cumva-cândva la foiul ţiganilor, ca să fie parcă anume şi pentru muncă şi pentru osândă...».
Dar în ambianţa stilului lui Andrei Lupan slovele prind viaţă şi farmec, se împletesc în armonii şi sonuri vrăjite, şi cititorul va avea bucuria să le redescopere, acum adunate între copertele îmbietoare la lectură din «Cărţile şi răbojul anilor», volum reprezentativ pentru activitatea publicistică a scriitorului, ca şi pentru conturarea mai întregitoare a individualităţii sale artistice complexe.

Nicolae BĂTRÂNU.