art. "Elogiul omeniei" (despre creaţia lui A.Lupan) (~1966)

	~1966
art. "Elogiul omeniei" (despre creaţia lui A.Lupan) (~1966)
the original: (311KB)	Author : Meniuc George - scriitor
inserted: 2007-07-02 23:49:59

ELOGIUL OMENIEI

Ospitalitatea poetului e firească, doar nu pentru sine trăieşte. El vrea din capul locului şi până în zilele ce-l vor urma dincolo de orizontul mut să-i adaste pe cei destoinici cu «frumuseţe noduroasă», «cu răcoare şi lumină şi cu flori de pe colină», pe care le-a păstrat zgârcit, fir cu fir, împovărate de alarma gândului. Simbolul unei căni de lut «care aşteaptă s-o ridici în mâna dreaptă» are o adresă precisă: buzele curate şi inima de frate, aşa cum o are şi poezia întreagă: «dulceaţa ei cea bună nu se bea ca la cârciumă, în măscară şi minciună» («Legea găzduirii»). Dacă elementul acestui simbol e tradiţional, apoi tradiţionale sunt în genere legile găzduirii pentru oamenii însetaţi de bine şi frumos. Prin faimosul şi anticul «calocagaton» se definea aprecierea binelui şi frumosului ca o virtute supremă a omului. Valorile estetice îmbogăţesc interiorul nostru, dacă suntem vrednici să descoperim lumea în aspecte multicolore.
Andrei Lupan nu se desparte de natura înconjurătoare a lucrurilor nicicând. Şi atunci când se află în mijlocul oamenilor muncii la vetre cu rânduială nouă, şi atunci când îşi exprimă încântarea şi uimirea, urmărind magistralele cosmice, deschizătoare de grandioase perspective astrale. Înţelepciunea firii, în veşnică fecunditate şi frământare, îi prilejuieşte imaginea acelui har divin şi spontan, pe care îl numim cu toţii obişnuit inspiraţie. Izbucni-va, înflori-va, după o pregătire grea. Ceea ce a stat molcum, în străfund genetic, a mocnit, s-a adunat din ani şi ani, zvâcni-va într-o oră incadescentă, nezăgăzuită de nimic, «peste plaurul inerţiei», ca să apară în lumea noastră de toate zilele.
Căutând certitudini, nelămurindu-şi-le undeva şi iar găsindu-le în larma vieţii, poetul preface visele în imagini constante, profilate în realitatea contemporană, ca nişte fire de telegraf de la o răspântie la alta. Fiecare imagine se încheagă grav, armonios, puternic, dacă-i cu adevărat trăită, fie şi a doua sau a zecea oară. «Se înşeală cine crede, scrie M. Sadoveanu, că o privelişte e aceiaşi văzută în aceleaşi condiţiuni: că răsăriturile, amezile şi amurgurile se repetă; că clipele curg monoton. Cine e atent vede şi aude pururi altceva: fiecare fracţiune a vieţii îşi schimbă perspectivele necontenit - şi în sine, şi în raport cu noi. Noi înşine suntem alţii întruna până la clipa nesimţită când trecem în altă zonă, şi urmăm a fi şi atunci când nu mai avem conştiinţa celorlalte stări succesive ce ne sunt hărăzite». E nevoie a mobiliza acel «cuget inspirat, activ, deplin» la receptarea necontenită a primenirilor:

Şi iată-n plăsmuirea nevăzutelor modele,
pulsează cu precizie granitul;
în devenire viaţa se agită,
din hăuri virginale şi rebele.

Îndemnul la îndrăzneală şi atitudine cetăţenească, la poziţia demnă de a sfida «barajul mediocrităţii, atavicul tabu spre generoasele vocaţii», se face în numele stegarilor poeziei sovietice, a celor care trebuie să fie şi sunt «oricând prezenţii, făurarii, adevăraţii!». Da, se adevereşte acel zbucium ascuns şi neadormit, ca şi al apelor subpământene, pe care îl mărturiseşte poetul:

E aparentă în vaduri tăcerea.
Adânc tremurând sub ape,
îşi condensează energiile cerul,
cum se adună gândul sub pleoape.
(«Creaţie»).

Aşa e poetul cugetător. Şi «nu-s oboseli pentru ciudata-i fire, apare cu verbul sclipind de lumină, cu harul năstruşnic al înnoirii», şi mereu «e de faţă cu cei ce-l aşteaptă».
Ca şi alte dăţi, în «Pelin», de-o vorbă, poetul simte amarul trecerii anilor. Chiar dacă ne spune că «în tăcere mi-e drag a ronţăi merinde rustice din amintiri» («Dreaptă agonisire»), înţelege prea bine că drumul anilor nu este inepuizabil: «De nu m-ai bate, vreme, cu ruina!» («Grimasă»). În cele din urmă «trece îndârjit, ca pe grele talazuri, cu anii războindu-se, cu zilele - noian». («Bătrânul poet»). Iată de ce el se întoarce pe drumuri parcurse, încearcă doruri vechi şi puritatea lor îl înfioară. Cercetează de pe alte culmi şi din alte vârste chipul celor dragi şi descoperă, poate cu întârziere, noi candori şi noi alinturi suave. Clamarea poetului «prin timpul zăvorât ca un hotar» e ca un bucium îndepărtat, de la munte: «mai strigă-mi din urmă vre-o dată ecou din codrul tânăr de demult». Şi n-aş spune, deducând din metaforele năboite prin foile recentului volum, că spre acele meleaguri, «spre tărâmul în care te-ai dus, rătăceşte gândul arar». Doar rădăcinile omului pornesc din leagănul copilăriei şi din zvăpăiata tinereţe. Refrenul evocărilor nu-l părăseşte: «strigă-mi în fiece zare de zi, că inima ta undeva priveghează» («Din amintiri»). Amintirile servesc drept autoanaliză, prezintă o scrutare a faptelor proprii, şi deci departe de a fi o litanie sentimentală. Cunoscându-te pe tine, cunoşti lumea: «Din amintiri, prin aşteptări târzii, dar răzbucneşte dorul tânăr iară şi rosturile vieţii le măsoară cu mari şi neplătite datorii». E un examen de conştiinţă, evocarea şi nu o însemnare în album. Şi e bine că «dorul tânăr» nu rătăceşte arar, neliniştească-l pe poet «cu ochii năpădiţi de clar obscur», înfioare-l «cu părul peste vreme fluturând». Tot ce-i amplificare a emoţiilor, a nuanţelor meditative, a culorilor sorbite cu nesaţ, a preludiilor muzicale, a inspiraţiei însăşi, merită să fie evocat:

Mai cred că mâinile celea mă caută,
din nevăzut mă cercetează încă,
lăsându-mă cu inima-mpăcată,
făcându-mi poate viaţa mai adâncă.
(«Dor»).

Însă Andrei Lupan nu preface dragostea într-o nostalgie îndepărtată, în legendă livrească. Fiorul beatitudinii lirice nu-i deloc o fantasmă ireală, în oglinzi. E ca şi natura, pururi vie, ispititoare prin vrăjile ei nepotolite. E ca o zână despletită rătăcind prin păduri, virginală şi rebelă, născătoare de fulgere albastre. Firescul şi nefirescul ei covârşeşte, fiind enigma cea mai sublimă de pe pământ. Poetul scrie tulburat despre această zână a vieţii şi a creaţiei, aproape cu un diapazon uitmenian, auzind răsuflarea pădurii, a mărilor depărtate, a ierbilor înalte lângă obrazul său, şi urmărind ca vânătorul de la . pândă ciuta sălbatică, înstelată pe corniţe şi înrourată în ochii tainici. Ceea ce citim în «Geneză» e o pagină rară de antologie a poeziei noastre. Ţin să repet lectura ei:

Auzi-o rătăcind pe aproape,
vedenia zurbavă a pădurii,
O scaldă, căzând cu murmure,
din stânci dezbrăcatele ape.

Verdeaţa o mângâie crudă
cu salbe de amurg poleind-o,
stejari neclintiţi tac s-o prindă,
în cort de frunzari s-o ascundă.

Ca-n falduri de imensă haină,
o soarbe natura în cascade;
râvnită de pândele toate,
e-n certitudini copleşite de taină.

Cu rodii pe sâni, cu coapsele nude,
dănţuie prin bălării virgine;
din vechi dospitori, din tescuiri afunde,
o împroaşcă aguridele rubine.

Şi Pan dezmăţatul o zădără,
cu flaut hilar în cioturoase braţe,
cu barba din cârcei de ederă,
viril jinduieşte s-o înhaţe.

Dar, bubuind, cu beznele pe creste,
se prăvale vaierul furtunii;
e dezlănţuirea aşteptărilor terestre
în frenetică şi candidă minune.

Şi rostul tău irumpe hărăzit naturii,
lovindu-ţi în sânge cu fulgere treze.
Dispari în enigma genezei,
răsplămădit şi teluric.

Poezia lui Lupan tălmăceşte frumuseţile şi sorţile pământului nostru, răsfrânte cu tăria şi scânteile toate în atelierul său, unde arta e plămădită din comorile spirituale ale poporului şi din zbuciumul contemporaneităţii. Meşterul are dreptul să fie neogoit. Din ani îndepărtaţi a încercat să descifreze sensurile sociale şi filosofice, să zmulgă petecul de azur pentru sufletul său, să afle grăuntele de adevăr al vieţii. Dar totdeauna i-a părut că încă n-a coborât în făgaşele creaţiei lamura adevărului întreg, n-a scris încă «poezia aceia, din prima ta poruncă, gârbovitule pământ». Se simte îndatorat, munceşte mai departe, ca să-şi cuprindă pământul natal în imagini potrivite: «Înjgheb, dărâm şi iară te închipui, găsindu-ţi veşnicii necercetate» («Justificare»).
Alături de «Meşter faur» şi «Frate al pământului», apărute câţiva ani în urmă, volumul de stihuri «Legea găzduirii» e un mezin destoinic, gata să-şi ducă pretutindeni credinţa-n omenie.

Gheorghe MENIUC.