art. "Gând. Imagine. Stil" (despre creaţia lui A.Lupan)

Ziarul "Cultura Moldovei", Chişinău	28.08.1958
art. "Gând. Imagine. Stil" (despre creaţia lui A.Lupan)
the original: (265KB)	Author : Meniuc George - scriitor
updated: 2006-06-27 15:59:50

Gând, imagine, stil

De obicei autorii unor eseuri sau articole de critică literară n-au nimic împotriva discuţiei, preferând să facă în acelaşi timp afirmaţii indiscutabile. Cu alte cuvinte discutabilă e numai părerea altuia şi nu una proprie. Ca să nu cad în aceiaşi greşeală, ţin să-mi exprim câteva expresii fugare din lectura lui Andrei Lupan*, lectură fără avertismente şi vociferări, după cum e şi firesc să fie o lectură literară. E bine să citeşti poeziile poetului la vre-un cămin cultural, e bine să le citeşti acasă, între prieteni, e bine să le citeşti şi singur, la marginea mării ori în câmpul curat. Sunt multe chipuri şi icoane, pe care ni le propune poetul, date la iveală cu slove de-acătării, în amirozna câmpului de pelin, chipuri şi icoane moldoveneşti, încondeiate cu stropi de soare şi cu sineala cerului basarabean, de-ţi vine să meditezi asupra lor îndelung, undeva, pe înălţimea unui deal solitar, cercând aici să le prinzi pe deplin semnificaţia adânc umană. Aici se află adunate, în hambarele fiecărei poezii, roadele muncii poetului din ultimii ani, retrăiri şi cugetări de iznoavă, potrivit unor noi împrejurări, toate purtând însă amprenta unei bine definite continuităţi. Spusele se leagă una de alta, ca zilele unui an, ca părţile unui întreg. Truda asta poetică începu pe cărările «satului uitat» spre a-şi face loc pe şleahul animat al timpului nostru. Aici nu-s, ori nu mai sunt declaraţii de ocazie, nu-i «tribut plătit la nătărăi», ci pagini zbuciumate, versuri de mare tensiune sufletească. Oare nu impresionează scena din «Popas»? Cât adevăr cuprinde! Sorţile unor oameni sunt descrise cu mult meşteşug, folosindu-se din abundenţă detalii realiste. Faptele omeneşti îl preocupă pe zbuciumatul poet, faptele mai întâi de toate. Poetul caută să pătrundă în rostul acestor fapte, se bucură când află o atitudine cetăţenească adevărată şi protestează, se revoltă când n-o află. Aţi observat cum admiră poetul marea faptă a unui tânăr scriitor, plecat în Kazahstan, la ţelină. În plecarea asta pe câţiva ani de zile poetul vede o misiune înaltă, un drum atât de necesar artei literare, hotărât izvorâtă din vâltoarea vieţii.

«La ţelină
un tânăr scriitor
Pe care încă nimenea
nu-l ştie,
Cu noaptea'n cap
se urcă pe tractor
Şi c-un condei
de zece brazde scrie... »

Gândurile poetului binecuvântează această plecare. Ar fi greşit să credem, că poetul în cazul de faţă şi-a aflat o «temă», face declaraţii de dragoste plecărilor la ţelină, vrea să fie la modă. Andrei Lupan îşi dă seama, că în sufletul acestui tânăr se frământă «drumul» încă neîntrezărit al scriitorului de mâine. El nu stă acasă să-şi încălzească şezutul într-un scaun moale, dedicând psalmi familiei sale. El nu-şi pierde timpul de pomană în anturajul cavalerilor de boemă «şezând cu nasul în blidul cu şaşlâc şi într-un pahar cu trei sau patru stele». Drumul lui e al unui scriitor veritabil, deşi e încă prematur să-l atestezi ca atare.

«Va fi ori nu?
Eu nu fac gicitori,
Nici nu scornesc
morală de poveste,
Dar îl salut pe acest începător,
Cu mâni bătătorite şi modeste!»

Apropierea omului de brazda pământului natal, munca, acţiunea cinstită în făurirea societăţii comuniste formează marele sens al vieţii. Oare cum să nu-l dezvăluie arta, dacă-i în slujba poporului nostru muncitor? Nu există nimic mai nobil şi luminos decât sensul muncii creatoare. În credinţa asta, evitând banalităţile, ştampurile, Andrei Lupan până şi-n «temele» abordate de alţi poeţi, ştie să găsească imagini şi gânduri noi, ne dă o dezlegare nouă literară.
Chiar şi într-o fântână veche, pierdută în câmp, poetul vede urma unei isprăvi de muncă săvârşită în vremuri de demult. Aici a muncit un bătrân sărac, «a găsit apelor sfârcul», undeva «de la vale de drum». Au trecut zeci şi zeci de ani. «Colhoznicii vin astăzi încoace la munci şi beau osteniţi din apa rece». Truda bătrânului Pahoma, neştiută, anonimă, n-a rămas în van, trăieşte între oamenii acestor plaiuri. Aşa dar urmele faptelor muncii rămân pe o vreme îndelungată chiar dacă autorul lor e anonim.
Astfel munca celor bătrâni se leagă de truda celor tineri, îşi găseşte o continuare, e o verigă dintr-un lanţ de aur. Faptele muncii săvârşite cu dragoste de oameni, rămân nemuritoare, luminează istoria pământului nostru, întregul nostru neam. Gândul acesta persistă în creaţia lui Andrei Lupan şi dă naştere la o serie de imagini de poezie integrală.
Dar sunt şi chipuri de altă natură. Sunt şi netrebnici firoscoşi ce-ţi stau ca nişte bolovani în cale. Aici Lupan satirizează cu mare meşteşug. El ne dă portretul tipului respectiv. Şi când portretizează, distinge trăsăturile vremii, situează omul în împrejurări reale, îi vede locul şi atitudinea faţă de colectiv. Povestea lui Isop e caracteristică în privinţa asta. Isop nu mai e Ipate de altă dată. Satira lui Lupan suferă o evoluţie, devine mai gravă. Isop e un tip mai universal, chiar dacă domiciliază convenţional în satul Hârtop. Isop «mereu se scobeşte în nas şi socoate, de atâta l-au poreclit oamenii Isop, că prea ştie multe de toate». Pocitura asta de om vede «pricini şi bănuieli în toate cele». El visează «un lucru potrivit, un locuşor mai de cinste». Toată lumea îi zice: «Încurcă lume şi om de nimic». Alături de acest Isop stă şi altă secătură veritabilă, bine zugrăvită în poezia «Exemplarul», după cum şi pezevenchii birocraţi Ilarie şi Larie, din care fumegă numai ifosele şi spoiala. N-am să exemplific mai mult. Vreau să menţionez doar atât, că satira lui Andrei Lupan loveşte în trântori, în zevzeci, în ignoranţi. Împrejur oamenii muncii săvârşesc o mare faptă istorică, plămădesc o viaţă nouă, iar «Isop» visează de pe «lejanca» lui la un locuşor mai de cinste». Dispreţul colectivului e atâta de vădit, încât figura lui Isop devine simbolică. Poetul a sculptat portretul acestuia cu siguranţa unui artist adevărat.
Poeziile lui Andrei Lupan pot trezi largi discuţii în ce priveşte realizarea lor literară. Poetul Lupan e mai mult meditativ decât emotiv, esenţa lui e gândul şi apoi sentimentul. Gândul îi naşte imaginea, dar mai adesea chipul unui om real. Lupan portretizează ca nimeni altul dintre poeţii noştri. Acolo unde portretizează (aşa îmi pare) emotivitatea e mai puternică de cât în poeziile meditative. Prin ce se lămureşte asta? Lupan păstrează o linie a sa în creaţie; nota lui specifică se străvede bine în orice poezie. Deşi a scris până la asta numai «două cărţulii subţiri şi acelea pline de buclucuri», poezia lui Lupan e, originală, o distingi îndată de opera altor poeţi de la noi. Din tinereţe, de la primele începuturi şi până-n zilele noastre, poetul caută să-şi păstreze specificul său. El exagerează uneori în folosirea «localismelor», dar tocmai prin asta se apropie mult de tot de limba vie a norodului. Livrescul îi este străin, îl evită din răsputeri. Prin asta versul capătă o putere neobişnuită de convingere, sună mai firesc decât şlefuirea chinuită, forţată, decât aşa zisa stilizare în multe alte cazuri. E un fel de dialog cu noi şi cu sine însuşi, e un fel de a sta la vorbă despre oameni şi destine parcă nu în versuri, ci în graiul nostru obişnuit de toate zilele. Aşa se pare din «Isop», din «Ion Agache», din «Fântâna lui Pahoma». Avem însă poezii şi de alt caracter.

E de salutat că poetul Lupan îşi imbogăţeşte arta lui poetică din an în an, cu scene şi tipuri din viaţă, că nu admite invenţii livreşti împopoţonate pe vechi calapoduri. Şi totuşi în căutarea poetului de a fi propriu şi original răzbate o latură mai puţin izbutită. În poeziile meditative Lupan adesea devine abstract, lipsit de limpezime. Ca exemplu ne poate servi poezia «Pelin». Dragostea întârziată n-are ce aduce nou în viaţă, ca să treci «pragul» acesta trebuie eforturi neobişnuite şi atunci «cu zbuciumul nebun zmulgi chemarea inimii curată». În poezia asta sensul direct e voalat. Îmi pare că estomparea în cazuri meditative abstractizează sensul, şi, dimpotrivă, în cazuri de emoţie impresionistă, crează cel puţin o atmosferă anumită. Dacă în «Pelin» s-ar repeta nu cuvântul «prag», ci «târziu» ar fi mai nimerit. «Pragul» poate exista şi la o vârstă mai puţin înaintată, după cum şi «pelinul». În genere filosofia acestei poezii n-are limpezimea poeziilor filosofice eminesciene. «Pelin» e lipsită de imagini potrivite unei stări sufleteşti ceea ce nu obişnuieşte Lupan în alte cazuri, mai ales atunci, când zugrăveşte chipul şi atacă probleme sociale. Sentimentul dragostei, chiar şi la bătrâneţe, e urmărit de imagini. În «Pelin» puţinele imagini sunt şi acelea indecente: «mai fă un pas, că nu-i nici o minune, de va cădea în smârcuri de minciună, un mugur de otavă, întârziat». N-aş spune că poţi rămânea nepăsător la căderea mugurului în «smârcuri de minciună». N-aş spune, că dragostea întârziată nu poate răsări şi ea într-un adevăr, dacă e «singurul tău prag spre mai departe». N-aş spune că «aist ciudat pelin» merită să fie strivit fără milă.
Când se menţionează un «specific» în poeziile lui Lupan, mulţi îl pomenesc pe Necrasov ori pe Arghezi, vrând să sublinieze prin asta anumite «influenţe». Nu influenţele hotărăsc specificul unui poet original, nu asemănările ne interesează, ci factura nouă şi neîndoelnică a creaţiei sale. Andrei Lupan îmbogăţeşte poezia noastră de azi cu operele sale. Criticii noştri sârguincioşi s-ar cuveni să le analizeze atent. S-a făcut însă un obicei a se afirma cum că «poezia a rămas în urma prozei». De la o vreme criticii polemizează între ei spre a preciza dacă unul s-a exprimat mai corect decât altul, în loc să ne aducă cunoştinţe noi în toate laturile dezvoltării literare. Unii critici îşi aduc aminte de «spusa» altor critici încă trei-patru ani în urmă, şi bat apa în piuă, în loc «să observe» apariţiile noi în literatură. Între cele două congrese scriitoriceşti au apărut o mulţime de «plachete», «opere alese», «cicluri» de poezii. Aceasta merită o discuţie serioasă şi iniţiativa gazetei «Cultura Moldovei» e foarte preţioasă în acest sens. Dacă poezia «a rămas» în urma prozei, apoi critica rămâne în urmă de la amândouă. Critica, se vede, e o zeiţă cu nazuri. Vorba poetului: «Ai să-mi citeşti poezia, frumoaso? E pentru tine, citeşte, - eu în zgura gândului am ars-o singur, cu tot ce numesc nădejde»...

Gheorghe Meniuc.