art. "Frate al pământului" (7.1986)

Revista "Femeia Moldovei", Chişinău	07.1986
art. "Frate al pământului" (7.1986)
the original: (536KB)	Author : Proca Ion
updated: 2006-06-29 07:50:07

FRATE AL PĂMÂNTULUI

Bunica de pe tată se numea în fetia dumisale Catinca Temciuc şi era originară din Mălăieşti. Când s-a făcut fată mare s-a măritat cu Ion Proca de la Budeşti, avându-i de feciori pe Vasile, Timofte, Miron, zis Firuşca, Mihail zis Miluţă, Toadere şi fiicele Ghiţa, Anica, Ştefanida. S-au trecut din viaţă bunica şi bunelul, mătuşa Ghiţa şi unchiul Timofte.
Îmi mai stăruie şi acum în memorie câteva zile de vară petrecute la Budeşti, când o rugam cu lacrimi în ochi pe mâca să mă ia cu dânsa la Mal. Aşa numea ea Mălăieştii de azi. Şi astfel continuă să le mai zică localnicii: la Mal sau la Coada Malului.
Treceam pe lângă Valea Satului, ajungeam la Vad, iar de acolo prin pădure nimeream pe malul Nistrului la Malul bunicii, unde îl mai avea pe fratele Toadere Temciuc.
Bunica era tânără şi atunci şi eu trebuia să ţin tot o fugă ca s-o ajung. Dar cea mai mare minune de pe faţa pământului, pe care o săvârşea dumneaei, era trecerea Nistrului înot. Mă lăsa în seama cuiva şi se arunca în apă, ca peste o habă de vreme să se întoarcă din livezile Pârâtei cu mere domneşti. Ce mai mere erau la Pârâta şi ce mai frică pe capul meu care nu cumva s-o ducă Nistru pe bunica la vale şi atunci ce mă fac? Dar ea de fiecare dată îmi alunga spaima, povestindu-mi că atunci pe când era copilă trecea Nistru de zece ori şi l-ar fi înfruntat şi de o sută, dar i se strepezeau dinţii de-atâtea mere.
Reveneam la Mal peste ani şi ani. De m-ar fi întrebat cineva pe unde o fi fost casa copilăriei bunicii, nu mi-aş fi amintit, pentru că uitarea macină adânc în noi, poate mai adânc decât alunecările de teren, de care n-a fost scutit nici Malul bunicii. Gospodari mulţi s-au trezit peste noapte cu tot cu case aproape-aproape de Nistru şi au fost nevoiţi să se mute în Mălăieştii-Noi. În acei vechi au rămas doar amintirile şi nişte pereţi dărâmaţi.
Aici, printre ruinele naturii şi printre casele încă neatinse de Malul cel mare, căutam un om, pe care îl cunoaşte o lume. Ne-am oprit în dreptul unei porţi vopsite în verde, lângă o căscioară obişnuită, cu straturi şi vetre reavăne, cu viţă de vie proaspăt tăiată şi cu un petec de iarbă verde ce sprijină parcă o cărăruie betonată. Veneam la cel mai frumos ţăran, poate mai ţăran decât toţi ţăranii, vorba lui Dumitru Matcovschi. Titlurile dumisale onorifice de academician, de poet şi de Erou al Muncii, de Laureat al Premiului de Stat, nu i-au ştirbit cu nimic vechea lui patimă de om al pământului, de agronom şi de plugar înrădăcinat nu numai în glie, ci şi în cuvânt. Pentru că Andrei LUPAN rămâne temerar ca un arbore să freamăte duios peste cuvântul scris sau rostit şi nu uită nici o clipă de unde vine, de cel "sat uitat" de odinioară, ca să se cutremure la un moment al discuţiei noastre şi să ne facă să tresărim şi noi. Dar despre aceasta am să vă spun mai târziu.
În casa cea de la oraş aparatul telefonic rămânea surd la toate insistenţele noastre. Şi atunci ne-am pornit spre Mălăieşti să-i solicităm maestrului un articol pentru revista noastră.
- Aş vrea să vă sugerez câteva teme, ce ţin anume de tematica unei reviste feminine. Dar, - făcu dumnealui o remarcă, - ştiu bine că n-o să scrieţi.
- De ce?
- Pentru că mulţi consideră aceste teme un fel de tabu.
- Aşa e, stimate Andrei Pavlovici, dar să ne amintim, cum dumneavoastră cu ani în urmă de la tribuna congresului scriitorilor din Moldova, v-aţi războit cu acei care pledau pentru nişte livezi pitice, dar gigante prin suprafeţele pe care le ocupau. Tocmai acum se fac simţite daunele. La Slobozia, bunăoară, în livada cea de meri va trebui să îmblânzim nişte păsări şi să aducem râme de aiurea, fiindcă am folosit din abundenţă chimicalele şi am nimicit paza cea bună a livezii. Dar păsări artificiale deocamdată nu avem, iar cu cele împăiate nu faci livada să înflorească şi să dăinuie cântecul în ea. Cât ar fi de trist, dar şi la cel de-al VII-lea congres al scriitorilor din republică, care a avut loc în luna mai anul curent, a trebuit să apelaţi la aceleaşi probleme.
- Marele nostru duşman, tinere, este rutina. Molia cea a rutinei, care germinează nişte lăcuste de stârpire a tot ce e bun şi omenesc. Îmi amintesc de livezile seculare de pe dealurile Moldovei, care atât de bine ţineau pământul ca în cleşte să nu se zdruncine, dar s-a coşit din străfunduri, cum s-a întâmplat aici la Mălăieşti şi în alte sate. Alunecările mai vin şi din cauza izvoarelor nevalorificate şi când se adună apă multă glia noastră se surpă.
Am pledat întotdeauna întru apărarea livezilor colhoznice, mai ales, ale celor de cireşi şi pruni, care ne-au dus faima în toată ţara. Pentru că o livadă e şcoala noastră morală, purificatoare ca o apă de fântână. Ceea ce dobândeşti cu un copac de pe lotul şcolii, nu vei obţine cu zece lecţii. Pentru că anume pomul ne înfrumuseţează copilăria. Şi consider o aventură criminală când îl lipsim pe copil de legătura pom-om, pentru că noi trebuie să ne adaptăm la legile pământului, nu pământul la lenevia noastră. Copilul se ţine de casă şi de pământ numai prin altoirea unei dragoste adevărate faţă de tot ce e verde şi viu, dar nu prin demagogie, prin orientare searbădă. Şi dacă am ajuns până aici, să vorbim deschis: ce vrea un tânăr absolvent de la gospodarul de frunte al satului, de la cârmaciul lui? O bibliotecă, o casă de cultură mereu plină de oameni şi o baie publică. Nu avem a ascunde că în forfota construcţiei baia este ultimul element şi cel mai neglijat. În unele sate lipsesc cu desăvârşire atât pe lângă case, cât şi în centrul localităţii. Şi încă ceva. Am observat de la un timp nişte cuiburi de năpârci, un fel de veselie cu cântec şi băutură, unde încep cu frumoase cântece populare şi termină cu încăierări şi înjurături. Arătaţi-mi vreun sat unde în plină vară se vând băuturi răcoritoare, puse la gheaţă sau vestitul cvas rusesc, ori mistreaţa noastră bragă fără alcool, pe care o preparau mamele noastre? Sunt cazuri excepţionale. Avem pretenţii şi faţă de apele noastre de tot soiul: de trandafir, de fructe citrice, de pere şi mere - toate au nişte mirosuri specifice, ca să nu le zicem altfel. Ar trebui o standardizare. Să avem două-trei feluri, dar bune, cum este, bunăoară, "Baical". Apele bune sunt primul pas în lichidarea alcoolismului.
Şi încă o problemă de care m-am lovit în scurta mea şedere la ţară, adică de cu primăvară până toamna. Se pierde roada pe câmpuri, tovarăşi, şi noi o îngropăm sub brazdă. Şi toate acestea le văd elevii, muncitorii de mâine, pe care-i angajăm la recoltare. Această debandadă a celor maturi îi răneşte moral şi politiceşte. Oare aşa-i de blestemată munca plugarului ca să se piardă? Vorbim şi scriem despre reforma şcolară. Deocamdată conducătorii atâta ştiu: să-i atragă pe elevi la munci agricole, să-i rupă de la învăţătură chiar şi în primul trimestru, în septembrie, şi o bună parte din octombrie, desigur, prin consimţământul Ministerului învăţământului. Dar când vine vorba ca şcoala să fie ajutată de gospodărie, nimeni nu se prea grăbeşte. Am avut ocazia să văd cum e organizată campania de recoltare în republicile Baltice şi în alte părţi. Acolo, în zilele de odihnă, vin autobuze speciale la oraş şi-i îndeamnă pe orăşeni să le ajute şi în acelaşi timp să-şi umple cămările cu mana pământului, care le este dată drept retribuire a muncii şi e adusă până la pragul celui care a muncit. De ce n-am proceda şi noi la fel? Pentru că iarăşi rutina ne macină. Noi nu ne încumetăm să deschidem nişte gherete pentru sămânţă de zarzavaturi. Într-o zi am numărat la ghereta din piaţa centrală 238 de ţărani şi ţărance, stând cuminţi în rând, ca să-şi cumpere câteva grame de seminţe. Zile pierdute în cel mai de vârf anotimp al anului. Ce-i drept la intervenţia mea din anul trecut s-a mai deschis o gheretă în piaţa din capitală. Dar când vor fi altele, anume la ţară, unde trăiesc şi muncesc oamenii?
- Mi-aţi vorbit la început de o temă şi văd că aţi ajuns să depănaţi un ghem întreg. Totuşi, despre care temă aveaţi temeri că nu vom scrie?
- Cea a tutunului. Pentru ca greşelile de altă dată să nu se mai repete, voi işti tineri, aţi fi în stare să vorbiţi odată sus şi tare, cum scriem, să zicem, despre beţie, că ne încurcă prea multele plantaţii de tutun, că sunt dăunătoare sănătăţii mamelor şi copiilor.
- Am scris, dragă Andrei Pavlovici. Am avut opiniile medicilor, ale specialiştilor, am întreprins raiduri, dar unii o fac pe savanţii şi vor să ne dovedească contrariul, că aproape toate muncile, legate de tutun, sunt mecanizate şi nu pricinuiesc mari daune. Într-un cuvânt, nepăsare totală şi iresponsabilitate.
- E prea puţin spus, zice veteranul scrisului nostru. Acum când de la tribuna forului comuniştilor s-a vorbit atât de concret despre factorul uman, la obiect şi fără fraze cazone, noi de ce am tăcea şi am căuta căi mai lesnicioase, constatând doar nişte fapte, bucurându-ne că am criticat pe cineva. Doar menirea gazetarilor şi a scriitorilor e cu totul alta: nu numai să biciuiască, dar şi să găsească rezolvarea problemei. Şi trebuie s-o găsim: să micşorăm plantaţiile de tutun, să interzicem categoric atragerea copiilor de către părinţi la cultivarea şi recoltarea tutunului, că banul cela câştigat e ca şi ochiul dracului. Tot a tutun miroase. Aflându-mă aici, printre ţărani, am descoperit că pe unii îi strică şi îi aruncă alături cu drumul bunăstarea. Da, da! Anume ea. Azi producem mai mult zahăr decât ne-ar da cerul zăpadă. În tinereţea mea un kilogram de zahăr preţuia cât două puduri de grâu. Nu-ţi mai venea să-l pui în vin. Acum ţăranii noştri s-au înrudit cu poşirca şi-şi destramă sănătatea. Faceţi un sondaj în câteva sate şi veţi vedea câte femei şi-au băut viaţa, minţile, şi-au pierdut familia. Comparaţia mea cu pudurile de grâu şi kilogramul de zahăr nu-i pentru a scumpi acest produs, ci pentru a-i feri pe oameni de năpastă.
Îi spun poetului că poemul dumisale "Ipate chiulangiul, frate cu rachiul", găzduit nu demult în paginile revistei noastre, a devenit un manifest al multor artişti amatori ce-l declamă pe scenele cluburilor. Dar să-mi fie iertată îndrăzneala, zic eu, văd că nici dumneavoastră nu v-aţi lăsat păgubaş, mai îngrijiţi încă viţa de vie. Şi trebuie să vă spun că e frumoasă.
- Mai ales plânsul ei. Vino să-ţi arăt câte lacrimi a picurat în două ore. Într-o sticlă de trei sferturi, legată la o viţă, se adunase plânsul viei. Limpede ca lacrima, la gust ca mustăreaţa de mesteacăn, poate ceva mai gustos. Şi am înţeles că cele 30 de tufe de viţă europeană de soiul Muscat Otonel, sunt păstrate nu pentru a face "preamău" atât de mult luat în ţăpuşa criticii de poet în decursul întregii vieţi, ci pentru a consuma struguri, aşa cum afirma şi Louis Paster: "Eu vinul îl consum în struguri".
În pivniţa poetului sucul de poamă stă pe rafturi la un loc de cinste, ca o carte bună. Şi cine va avea ocazia să-l guste se va dezice de vin, pentru că Muscatul Otonel este parfumul ce nu trebuie alcoolizat. E ca floarea de salcâm unde se grăbeşte la popas albina.
Acolo, la poartă, lângă postata cea de iarbă crudă şi verde ca buratecul, ne-am luat rămas bun de la Andrei Lupan, admirându-l că la vârsta-i înaintată e la fel de sfătos, îngăduitor şi bun, aşa cum l-am cunoscut în crestomaţiile şcolare, aşa cum l-am văzut la întruniri şi pe ecranul televizorului. Şi parcă am citit în ochii lui frumoasa destăinuire: - Cine vrea să aibă o bătrâneţe - soră cu tinereţea, să mai arunce din cele vicii lumeşti şi să lucreze pământul onest, chibzuit, fără a-i gusta otrava tutunului şi tulbureala vinului.
Îmi părea că stau de vorbă cu bunica. Şi parcă o vedeam cum îmi aduce mere domneşti de dincolo de râu.

Ion Proca