art. "Autoritatea lui Andrei Lupan" de I.C.Ciobanu, "La umbra cuvântului"(fragment) de I.Druţă

Ziarul "Moldova literară", Chişinău	12.02.1997
art. "Autoritatea lui Andrei Lupan" de I.C.Ciobanu, "La umbra cuvântului"(fragment) de I.Druţă
the original: (894KB)	Authors : Ciobanu Ion Constantin - scriitor Druţă Ion - scriitor, dramaturg
updated: 2007-07-03 00:06:37

AUTORITATEA LUI ANDREI LUPAN

Se spune că bogăţia e câine uşernic, azi e la unul, mâine la altul şi tot aşa se roteşte şi îţi mână veleatul. Şi numai cinstea e o pasăre sălbatică, dacă o scapi, n-o mai prinzi! Şi odată scăpată această pasăre sălbatică, ea înapoi nu se întoarce, nici o forţă din lume n-o poate prinde, să ţi-o dea în stăpânire. A zburat şi a dispărut pentru totdeauna.
La fel e şi cu autoritatea unui om. Ea nu poate fi decretată. Dacă nu e cucerită prin merite, dacă nu e păstrată în poziţie verticală, dacă nu e alimentată zi de zi şi an de an cu fapte concrete, autoritatea îl părăseşte pe om. Aşa e: slava şi gloria trec, aplauzele se mută în altă sală de concerte, chiar binele se uită mai repede decât răul. Numai autoritatea, personalitatea clădită temeinic rămâne pentru totdeauna, şi printre puţinii oameni care au stat o jumătate de veac la temeliile culturii basarabene, la temeliile literaturii, artei, prestigiului şi ţinutei omului de cultură în primul rând trebuie să-l numim pe Andrei Lupan. De numele lui sunt indisolubil legate consolidarea şi creşterea colectivului scriitoricesc, maturizarea multor talente, editarea clasicilor, instaurarea monumentelor de pe Aleea Clasicilor literaturii noastre din parcul central al capitalei. Chiar echilibrul moral şi prestigiul omului de creaţie era ocrotit în permanenţă de ochii lui veghetori şi necruţători.
În fruntea obştei scriitoriceşti el s-a impus chiar din primii ani de după război. Şi a avut să treacă prin vâltoarea grea a anilor de foc a dictaturii şi teroarei staliniste care spre sfârşitul declinului îngemănase cruzimea cu marasmul descompunerii. Şi scriitorii, şi oamenii de cultură trebuiau să fie apăraţi de această teroare, apăraţi şi ocrotiţi, uneori chiar de prostia şi defectele lor pur omeneşti care le puteau fi fatale în acei ani. Lucrul se mai complica la noi şi din cauza incompetenţei cadrelor de conducere din vârful piramidei diriguitoare, cadre improvizate, care au fost întotdeauna răuvoitoare şi ostile faţă de oamenii de creaţie, faţă de literatura şi arta naţională. Că nu era adunare la care să nu fie defăimat vreun scriitor sau vreun om de cultură. Emilian Bucov era învinuit că-i rus şi se dă drept moldovean. Că şi-a construit casă proprie cu materialele de construcţie ale guvernului. Dar învinuirea de rus nu prea trăgea la cântar, iar la materialul de construcţie avea chitanţe de cumpărare. Şi atunci la adunarea orăşenească a comuniştilor a fost învinuit că îşi ascunde câştigurile de ochii partidului, ca să nu plătească pe deplin cotizaţiile de partid pentru toate onorariile încasate. Şi când s-a văzut că nici aceste învinuiri nu-l pot doborâ din scaunul de viceprim-ministru pe problemele culturii, atunci la o plenară republicană a partidului scriitorul-politruc a adus la cunoştinţă adunării generale că acest Bucov, care în realitate e Bâcov, îşi trimite cotizaţiile de partid prin servitoare.
Pasărea care mănâncă baligă nu poate cânta frumos! i-a răspuns Bucov politrucului. Dar cu asta - basta! că îndată a fost detronat din vicepreşedinte al consiliului de miniştri.
Andrei Lupan bătea pragurile la Chişinău şi la Moscova, ca să fie editaţi Eminescu, Creangă, alţi clasici ai literaturii noastre. Să se mărească volumul şi periodicitatea revistei scriitoriceşti, să obţină alocaţii de la Fondul literar unional, ca să poată construi apartamente pentru scriitori, că mai toţi stăteau în case închiriate pe la particulari şi nici nu se vedea vreo perspectivă apropiată pentru ameliorarea situaţiei, fiindcă capitala republicii, Chişinăul, era distrusă aproape complet şi zăcea în zgură şi cenuşă. Iar în vremea asta colegii lui Lupan îşi făceau de cap.
Unul din cei mai bătrâni scriitori se ducea la secretarul comitetului central al partidului şi se jeluia că vecinul său, George Meniuc, pisează sticlă şi o aruncă noaptea pe cărarea pe care lui îi place să umble desculţ.
- Mie îmi place să merg desculţ, să simt pământul sub picioare. Da Meniuc îmi presoară noaptea sticlă pisată pe cărare!
Ţara arde, da baba se piaptănă! Baba se plimbă desculţă până la umblătoare. Şi despre această "epopee" trebuia să ştie numaidecât şi partidul, şi guvernul republicii.
La Moscova clocoteşte cazanul Tartărului. Stalin nu mai are nevoie de dolarii evreilor americani: s-a terminat războiul!!! Şi el s-a apucat iar de năravul său vechi din 1937. A dezlănţuit în toată puterea lupta cu cosmopolitismul. Şi ca prin minune cosmopoliţii erau numai oamenii de creaţie şi toţi ca unul evrei.
În republicile noi, "alipite de bună voie" la Uniunea Sovietică, se desfăşurase în aceeaşi vreme lichidarea chiaburilor ca clasă şi colectivizarea în masă a satelor. Mii, zeci de mii de familii ţărăneşti, dintre cei mai buni gospodari, erau deportate în pământurile de gheaţă ale Siberiei. Dar tot în vremea asta un gazetăraş tinerel, cu unele încercări de critic literar, se ţinea scai de Andrei Lupan.
- Andrei Pavlovici, toate republicile, toate oraşele - Moscova, Leningrad - şi-au demascat cosmopoliţii. Dar care sunt cosmopoliţii noştri?! se vorbeşte de Portnoi, de Balţan...
- Să piei din ochii mei, sătană! a răcnit Andrei Lupan. El, omul care ştia să se reţină, încleştat ca într-o menghină de fier, acest om, pe care orice nelegiuire îl făcea să se încrucească, să se schimonosească la faţă de durere, că aveai impresia că îl doboară la pământ o mare şi nesuferită durere de dinţi şi de măsele, el trebuia să reziste. Să îndure, dar să se stăpânească. Să-şi apere colectivul său de scriitori, să ocrotească onoarea oamenilor de cultură, să lupte împotriva clevetirilor şi a campaniilor de defăimare. Să-i apere şi pe cei păcătoşi, nu numai pe cei drepţi. Însă în aceşti doi-trei ani toate veneau ca o avalanşă.
Într-o zi vine George Meniuc la Uniunea scriitorilor şi-i spune preşedintelui:
- Lupan, nu e a bine. Toată noaptea, până în ziulica albă, a tuşit după perete! Toată noaptea a tuşit şi a gemut!
Generaţia lui Lupan - Istru, Bucov, Meniuc, Deleanu, Portnoi, Costenco şi alţii - se deprinseseră să se "tutuiască" înde ei unii pe alţii. Tu Istru, tu Lupan, tu Deleanu, tu Bucov... Aşa se adresau ei oriunde şi oricând la şedinţe, la adunări, când vorbeau la telefon.
Lupan ştia cine a tuşit şi a gemut toată noaptea. Că George Meniuc avea un singur scriitor vecin. Era acel cu jalba în proţap despre cărarea pe care i-o presoară acesta noapte de noapte cu sticlă fărâmiţată, ca marele iubitor de natură şi pământ să-şi calicească picioarele goale prin cioburile răufăcătorului. Da. Era prea neghioabă jalba despre diversiunea cu sticla. Dar nu era mai brează nici superstiţia şi aşteptarea unei nenorociri din cauza că un vecin nu doarme şi tuşeşte noaptea. O fi lucrând omul noaptea. Şi dacă mai e şi fumător...
Lupan era gata să-l pună la punct pe George Meniuc pentru nişte bănuieli ce se potriveau mai mult cu nişte frăsuieli băbeşti. Dar tocmai în clipa asta au intrat buluc pe uşă Bucov, Istru, Deleanu, Corneanu, Portnoi, Balţan fiecare cu câte o gazetă în mână. Era "Sovetscaia Moldavia" cu o pagină întreagă, o pagină semnată tocmai de acei care "tuşeau şi gemeau după perete".
La Moscova şi la Leningrad, zi la zi, erau arestaţi "cosmopoliţii", în republici la modă era "naţionalismul". La Kiev - "naţionalismul" lui Sosiura pentru poezia "Iubeşte-ţi Ucraina". La Riga "naţionalismul" lui Lacis pentru romanul "Spre un nou ţărm". La Vilnius era pus la dubală până şi traducătorul romanului şefului KGB-ului lituanian. Tradusese bătrânul Kaplanas romanul şeful KGB-ului, dar nu scăpase nici el de lagărele staliniste. Acuma venise nenorocirea şi la Chişinău. Un an greu, un an foarte greu. Sunt arestaţi Iacob Iachir şi Motl Sacţier. Erau amândoi scriitori începători. Iachir e mai mult un scriitor oral. Cărţi n-are, dar are succes la public. E un bun orator. Sacţier colaborează cu Sidi Tali de la Cernăuţi, îi mai compune uneori scenete, scheciuri, intermedii pentru estradă. Amândoi sunt scriitori evrei, scriitori fără cărţi, fără reviste. Şcolile evreieşti au fost de mult lichidate. Acuma a fost închis şi teatrul evreiesc. Cărţi în limba idiş nu se mai tipăresc. Pentru ce au fost arestaţi Iachir şi Sacţier nimeni nu ştie. Motivul arestării se prea poate că nu-l ştiau nici cei care au operat arestările. Erau la mijloc doar anii, anii antisemitismului lui Stalin. Anii care aveau să se "încununeze" cu arestările medicilor "otrăvitori" de la policlinica Kremlinului. Viaţa era neagră şi apăsătoare. Toţi dormeau cu torba de pesmeţi sub pernă. Apoi şi pagina de la "Sovetscaia Moldavia"! Asta de-acu nu mai era un joc cu nişte aşchii de sticlă semănate pe cărarea ce duce la o umblătoare înjghebată din nişte scânduri. Pagina era sorocită pentru "momentul zilei". Ea avea un singur scop: să decapiteze şi ceea ce mai rămăsese din literatura basarabeană. Şi salvarea era în activitatea lui Andrei Lupan. El a pus pe roate toate forţele sănătoase ale scriitorilor. El i-a pus pe drumuri şi iar pe drumuri. La Moscova, la conducerea de vârf, în organele de partid. Nu fără ajutorul lui Fadeev, nu fără ajutorul altor scriitori de vază. Au fost create comisii, s-au cercetat lucrurile şi faptele la faţa locului. Dar cât făcea chinuitoarea aşteptare. Răbdare şi aşteptare. Nervii întinşi ca strunele unei viori. Iosif Balţan vroia să se sinucidă. Locuia într-o casă cu Andrei Lupan. Nevasta lui Iosif, Ghiza, îi spunea soţului:
- Eşti un nebun! Cui ai să-i faci rău, dacă te sinucizi! Numai mie şi feciorului tău!
Totuşi îi şopteşte despre tragedia soţului său lui Andrei Lupan. Acum Lupan, care locuia la parter, bătea cu cociorva în tavan şi de la etaj cobora îndată pe scări Iosif, "cel mai hâtru dintre toţi", cum avea să-l numească Lupan într-o poezie de mai târziu, pe vecinul său. Familia lui Lupan era plecată la părinţi. În casă frig. În suflet şi mai frig. Dar Lupan era os de ţăran vânjos. Nu se da, nu se lăsa cu una, cu alta. Cumpărase un porc, îl cinătuise şi în doi cu Balţan, aşteptând hotărârea şi decizia comisiei de la Moscova, au dat gata porcul în lunile de iarnă. Iar în primăvară Lupan a plecat, cu îndemnul şi aprobarea Moscovei, în concediu de creaţie, pe câteva luni. A plecat la Ialta, la casa de creaţie "A. P. Cehov". Acolo a pus mâna pe o cazma şi a desţelenit, a defrişat aproape un hectar de loc înţelenit din jurul casei de creaţie. Lupan era de profesie agronom. Dar nu agronomia i-a pus în mână cazmaua, ci nervii care îl împinseseră la limita puterilor.
- Cazmaua m-a întors la viaţă. Că mi se făcuse scârbă de oameni, de tot şi de toate! Chiar de mine însumi.
Îşi amintea des Lupan de acei ani. Şi nici nu avea cum să-i uite. Că tot de atunci l-a apucat şi o insomnie cronică care nu putea fi înduplecată nici cu un fel de somnifere.
Iar comisia pe acei care "tuşeau şi gemeau peste perete", până la urmă, i-a scos basma curată, cu unele mici dojane. Şi au rămas aceşti oameni care îşi puseseră semnăturile pe sentinţa de moarte a colegilor, în colectivul scriitorilor, fără măcar să-şi ceară iertare de la confraţii lor. A fost scos din lucru numai redactorul gazetei şi mutat la o gazetă regională din oraşul Orlov. Se întorsese acest Batov acolo de unde venise. Vina lui a fost sancţionată mai aspru. El nu numai că tipărise pagina mincinoasă şi distrugătoare, ci îşi pusese şi semnătura alături de acei care "tuşeau peste perete".
Spunând adevărul despre Andrei Lupan, despre marile lui merite pentru propăşirea culturii noastre, despre anii tragici prin care a trecut, nu pot tăgădui şi unele deficienţe ale caracterului său ca om. Era uneori foarte îndărătnic. Şi când îndărătnicia şi ambiţia lui slujeau în interesul binelui i se ierta să calce şi pe alături cu drumul. Uneori izbutea prin anumite compromisuri să obţină rezultate pozitive. La un moment dat noi toţi care ţineam foarte mult la Andrei Lupan am rămas tablou când a fost adus şi primit în Uniunea Scriitorilor Iosif Varticean. Omul acesta n-avea nimic comun cu literatura. Nu tipărise în viaţa sa măcar un rând care să aibă tangenţe cu scriitura artistică. Şi abia după ce am citit că el este coautor la prefaţa cărţii lui Alexei Mateevici, am priceput diplomaţia lui Andrei Lupan. Nu am înţeles compromisul, dar de nevoie l-am acceptat: cu ajutorul acestui politruc literar mai fusese valorificat un scriitor scump pentru istoria noastră literară. Dar prietenia lui cu Jucenco a rămas pentru mulţi şi pentru mine o enigmă nedescifrată pe care el a luat-o cu dânsul în fundul mormântului.
- E un mare talent, dar scrie puţin, zicea despre Lupan Iosif Balţan.
- Acestui mare talent îi lipseşte opoziţia faţă de puterea oficială. Cu cât un talent e mai mare, cu atât e mai mare şi opoziţia sa faţă de puterea oficială, îşi dădeau părerea alţi scriitori care ţineau la Andrei Lupan.
Şi totuşi orice ciclu de versuri, orice carte a acestui autor era o sărbătoare pentru noi, tinerii scriitori.
- "Meşter Faur"?... Toată cartea am scris-o în tren. Dacă m-ar pune într-o celulă, la puşcărie, poate aş scrie mai mult, glumea Andrei Lupan.
- Dacă n-ar sta judecata, raţionalul, mintea sa deasupra nativului şi inspiraţiei stihiinice, rar cine ar putea să se măsoare la talent cu Andrei Lupan, - sfătuiau uneori poeţii. Că toate fântânile noastre poetice au izvorât din fântâna lui Pahoma! Şi cine mai are vreo poezie ca "Mea culpa"?!
Prin "Mea culpa" se dezise bătrânul poet de "Doina perceptorului". Mai ţinea însă la piesa sa de teatru - "Lumina". Dar cine nu plătise tribut timpului în acei ani?! Dacă până şi cel mai domestic, cel mai estet, cel mai "apolitic" poet de la noi, Paul Mihnea, în vremea proceselor medicilor "otrăvitori" de la spitalul Kremlinului ticluise în grabă şi publicase repede, de frică, poezia "Criminali în halate albe". A fost unica poezie în literatura noastră "dedicată" medicilor de la Kremlin, vina cărora era una singură: erau medici celebri, dar erau evrei!!!
Săracul Paul Mihnea! Ani de zile nimeni nu-l mai saluta în oraşul nostru de pe Bâc. Îl părăsiseră până şi cei mai apropiaţi prieteni. "Dar ce e scris cu peniţa, nu tai nici cu bărdiţa!", cum spunea uneori chiar Andrei Lupan.
Se întâmpla să ne ia gura pe dinainte. Şi mai scormoneam şi noi focul din sufletul bătrânului poet:
- Ehe-hei... în ziua asta frumoasă de primăvară... Să te vezi cu o covată de plăcinte cu poalele în brâu... Colea, pe o prispă... la faţa soarelui... în satul matale... la Mihuleni... Şi să nu lipsească de pe prispă şi nişte oale de lut... pline cu vin vechi, rece, să te taie la dinţi!...
Ne privea cu coada ochiului şi zâmbea timid şi mustrător:
- Apâi... vouă, tinerilor, numai la asta vă stă gândul... Lasă că vă ştiu eu!...
Gluma şi-o îngăduiau nu prea mulţi tineri. Numai cei mai apropiaţi. Dar după sfaturi şi ajutor veneau la el aproape toţi scriitorii. Uneori nici nu era nevoie să îndrăzneşti să-l deranjezi. Era destul să afle că e nedreptăţit vreun tânăr de talent şi el îndată îi sărea în ajutor. Scria articole, recenzii, prefeţe la toate cărţile buclucaşe, dar pline de talent.
La un congres al scriitorilor toată cuvântarea sa a fost închinată cărţii "Frunze de dor" de Ion Druţă. Şi a fost această cuvântare o analiză atât de omenească şi atât de profundă, că a redus la tăcere odată pentru totdeauna toate obiecţiile critice neghioabe la adresa acestei minunate cărţi, unice în literatura noastră, carte care trăgea prima şi cea mai duioasă brazdă în proza lirică de la noi.
Lung şi în adânc mocneau talentele Leonidei Lari şi ale Lidiei Istrati. Dar chiar la prima lor izbucnire s-au găsit oameni cu măciuca lor critică de-a gata! Lupan a intervenit imediat. Poate că nici nu le cunoştea prea bine pe aceste scriitoare. Pentru el era în pericol talentul lor neordinar, acea mare doză de noutate irepetabilă în peisajul literaturii noastre. Trebuia la timp să le fie sprijinită îndrăzneala. Să le fie ocrotite aripele, zborul de mai departe.
Odată, din întâmplare, mă aflam internat la spital împreună cu Andrei Lupan. În a doua jumătate a zilei nu mai aveam proceduri şi când ne simţeam mai bine, ne adunam în camera de odihnă a spitalului. Unii bolnavi discutau despre viaţă, despre boli. Alţii jucau şah sau citeau noutăţile de prin ziarele proaspete. Numai Andrei Lupan umbla toată vremea cu un caiet gros cu coperţile albastre.
Într-o zi se aproprie de mine şi mă face să fiu atent:
- Ian ascultă: "Viaţa-i pasăre ce-şi scoate într-un cuib cu moartea puii"... Ei, cum crezi? Cine a scris asta?
Nu aveam nici un răspuns. Am strâns din umeri: nu mă duce capul! O fi vreo filosofie de-a lui Lupan. Că îmi amintisem pe cine îl citea el odată în tren spre Moscova. Tot mormăia şi iar se apuca de citit. Ca până la urmă să-l aud: - Al dracului şi franţuzul ista... Nimănui nimic nu iartă! Dar a fost prieten cu feciorul lui Dimitrie Cantemir, cu Antioh!
După ce a pomenit de Dimitrie şi Antioh Cantemir m-am dumerit şi eu: îl citea pe Voltaire în original.
Ehe-hei! pe Voltaire îl ştiam noi destul de bine. Cu bustul lui mic, de bronz, cu un nas coroiat şi urât foc la înfăţişare, vecinul meu, scriitorul Alexandru Cosmescu, bătea toate cuiele şi ţintele din pereţii apartamentului său. Şi îl mai împrumuta şi altor vecini care nu aveau ciocan la gospodărie.
- Apui iaca... m-a readus Lupan la realitate. Un băiat de la o şcoală tocmai de la capătul republicii mi-a adus caietul. Citeşte-l şi dumneata şi pe urmă vom sta de vorbă.
Pe prima copertă a caietului era scris de mână, dar cu litere citeţe şi frumos caligrafiate:
Ion Bolduma. "Patima izvorului". Erau primele poezii ale lui Ion Bolduma, poezii care au stat la temelia cărţii de mai târziu şi care a rămas cu acelaşi titlu de pe coperta caietului: "Patima izvorului".
- Ei, ce zici? Aşa-i că are talent?... Are el şi influenţe... mai ales din Esenin... în traducerea lui George Lesnea... Dar o să-i treacă! Trebuie numaidecât să-l băgăm la vreo şcoală... Talentul fără carte se prăpădeşte!...
Mai târziu am aflat că Ion Bolduma a reuşit la examene şi a devenit student la Universitatea de Stat din Chişinău.
Lupan punea umărul şi-i ajuta nu numai pe scriitori. La el veneau după sfaturi şi alţi oameni din diferite medii de activitate. Şi el pe toţi îi ajuta când putea să-i ajute. Uneori însă puterile îi erau limitate. Şi ce-i mai rămânea de făcut? Se oţăra şi critica foarte aspru neghiobiile care prefăcuseră pământul Moldovei într-un poligon experimental. Că ba erau râmate toate dealurile şi costişele şi înnegrite cu terase. Se fărâmau tractoarele. Se distrugeau toloacele şi imaşurile. Iar după câţiva ani terasele erau lăsate de izbelişte. Gospodarii cu scaun la cap veneau la Lupan:
- Aşa nu se mai poate trăi! Prefac toate colhozurile în sovhozuri. Cele mai vechi şcoli agricole, de la Cucuruzeni, de la Botanica, îşi mută aşezările, sunt duse pe loc gol în alte localităţi ale republicii.
Banii din casele gospodăriilor agricole sunt luaţi toţi până la o leţcaie şi îngropaţi în livezile cu suprafeţe de zeci de kilometri, cu mii de hectare, cu rezervoare de apă, cu sisteme sofisticate de irigaţie, care îndată se defectează.
Raioanele care scăpaseră de livezile gigantice nu scăpaseră însă şi de mâna haină a experimentatorilor de la Chişinău şi de la Moscova. Academicianul şarlatan, Denis Lîsenco, devenise omul casei pentru diriguitorii de la Chişinău. Şi astfel creşteau din ciment şi beton armat complexele industriale pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor, a juncanilor. 20 de mii, 50 de mii, 100 mii de capete! Ca la noi la nimenea! Dar nutreţuri - ioc! Trebuiau aduse tocmai din Kazahstan sau cumpărate pe dolari de peste ocean!
Oamenii vin pe la Andrei Lupan. Vin gospodari, agronomi, şefi de gospodării. Toţi au câte o durere, câte o nedumerire. Se iau vacile de la oameni. Rămân în sate copii fără lapte. Se reduc loturile de pe lângă case. Se "luptă" cu alcoolismil şi se scot viile din ţarcurile oamenilor.
Andrei Lupan pe toate le lua la inimă. Şi nu tăcea! La adunările republicane lua cuvântul şi, ca un adevărat specialist în agricultură, argumenta daunele pe care le aduc pământului şi oamenilor aventurile experimentatorilor. Dar cine mai ţinea cont de părerea lui Andrei Lupan! Şefii republicii au planurile lor. Să facă raiul pe pământ. Şi din acest rai răsăreau coarnele iadului. Pământul e îmbibat şi otrăvit cu erbicide şi pesticide! Apa potabilă e dăunătoare pentru sănătatea oamenilor în majoritatea fântânilor din sate.
În halul ăsta de deprimare totală numai o dată l-am văzut vesel pe bătrânul poet. Mai că nu sărea în sus de bucurie:
- După urechi l-am cunoscut! Acolo ţi-i locul, printre cactuşii Mexicului!!!
La televizor se derulau ultimele ştiri din lume. Şi pe ecranul televizorului apăruse figura lui Ivan Ivanovici Bodiul. Figura i se arătase limitată de la spate. Dar Andrei Lupan l-a recunoscut pe oaspetele Mexicului după urechi.
Ivan Ivanovici devenise între timp al şaptesprezecelea locţiitor al lui Kosîghin. Cică, acest post fusese inventat ad-hoc de Brejnev anume pentru Bodiul. Să se ocupe de comerţ. Şi fiindcă Uniunea Sovietică avea relaţii comerciale şi cu Mexicul, al şaptesprezecelea locţiitor al lui Kosîghin sosise în această ţară să întărească legăturile de prietenie, comerciale!
Eu înţelegeam bucuria lui Andrei Lupan. Bodiul chinuise pământul Moldovei vreme de peste 20 de ani. Şi slava Domnului! Republica scăpase de un asemenea experimentator! Căci el, cu studii de veterinar, se amesteca în toate problemele. Şi peste tot călca în străchini. Ba încă ne mai făcea de râs în faţa lumii. Pe mine nu m-a uimit atât de mult bucuria lui Lupan la gândul că a scăpat republica de acest cinovnic ambiţios şi mărginit. M-a frapat spiritul de observaţie al bătrânului poet. Că într-adevăr natura nu se repetă. Natura îl decorase pe Ivan Ivanovici Bodiul cu o pereche de urechi mititele şi delicate, puteai să juri că-s nişte urechi femeieşti.
Spiritul de observaţie, dexteritatea şi felul de a descoperi talentele şi a le promova la Lupan erau fără egal. Dar şi ironia lui era neîntrecut de tăioasă. Şi când spun asta nu mă refer numai la poeziile lui satirice, la parodiile din ciclul "Pocloane la prieteni", ci şi la relaţiile cu oamenii. Era pentru toată viaţa devotat prietenilor săi. Nu putea însă trece nepăsător chiar şi pe lângă cele mai nevinovate gafe.
Odată a venit la Andrei Lupan compozitorul Ştefan Neaga. Şi era omul bine dispus, fusese nu demult ales deputat în parlamentul republicii. Radia de fericire şi vroia să-l fericească şi pe Andrei Lupan:
- Hai, Andrei Pavlovici, sa compunem hora deputaţilor. Eu melodia am cam dibuit-o, matale ai să scrii cuvintele... şi...
- Şi pe urmă? îl întreabă pe compozitor Lupan.
- Ce să fie pe urmă? nu prinde firul Ştefan Neaga.
- Păi ne oprim aici? La hora deputaţilor?! Ce, valţul miniştrilor nu-l compunem?!
- Ei, că tare mai esti rău de gură... dar... clar, clar... te-am înţeles.
Andrei Lupan ţinea mult la Ştefan Neaga. Îl considera cel mai de vază compozitor din republică. Înţelegea că oamenii de creaţie sunt prevestitori ai timpurilor noi, vrăjitori şi prezicători ai anilor ce vin şi totodată aceiaşi oameni de creaţie sunt naivi ca nişte copii mici.
Pe Meniuc se bosumfla că-i zice nevasta, scriitoarea Lidia Mişcenco, Jorj.
- Până la război pe toţi frizerii din Chişinău îi chema Jorj!
- Hai lasă-te, Lupan de lupanismele tale. Ţi-ai găsit de ce să te legi!... Tu nici nu-ţi închipui cât sunt de supăraţi acei de la "casa albă", pentru că din Gheorghe m-am prefăcut în George.
Aşa a fost Andrei Lupan: un om între oameni. Cu domnul - domn, cu omul - om. Şi oricât s-ar spune că el a fost scriitorul care a impus realismul socialist în literatura noastră, acei care spun acest lucru se tem şi de umbra lui Andrei Lupan. Căci de fiecare dată tot ei îşi pun întrebarea: dar cine sunt eu pe lângă acest om? Sunt eu la fel de cinstit? La fel de nelacom de bani? La fel de indiferent la slavă şi la glorie? La fel de săritor la nevoie? La fel de devotat familiei şi prietenilor? La fel de descoperitor şi ocrotitor al talentelor? La fel de apărător al cinstei şi onoarei organizaţiei scriitoriceşti? Sunt eu omul care a înălţat demnitatea talentului şi a colectivului de creaţie la treptele respectului unei întregi republici??
La şirul acestor întrebări în cele mai grele vremuri a răspuns Andrei Lupan cu toată autoritatea lui de om între oameni.

I. C. Ciobanu
1997