"Ulciorul cu pătăranii" ("Academicieni la telefon")

Săptămânalul "Literatura şi Arta", Chişinău	27.02.1997
"Ulciorul cu pătăranii" ("Academicieni la telefon")
the original: (133KB)	Author : Scobioală Aurel
updated: 2006-06-27 14:28:59

Aurel SCOBIOALĂ

Ulciorul cu pătărănii

ACADEMICIENI LA TELEFON

Anii "80. Andrei Lupan, academician şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, telefonează de acasă la Uniune. Receptorul îl ridică Mihai Cimpoi, viitor academician şi preşedinte, dar pe atunci doar critic literar... criticat de sus.
- Cine-i? bubuie Lupan.
- Un trecător, răspunde Cimpoi.
- Mie-mi trebuie cineva permanent, se înteţeşte Lupan.
- Dar nimeni nu-i permanent, nu se lasă Cimpoi.
- Cine se joacă acolo? prinde a se supăra Lupan.
Apoi, după o mică pauză, întreabă mai calm:
- Cimpoi, dumneata eşti?
- Da.
- Bănuiam eu. Te-am recunoscut după stil. Vorba latinului: ex pede Herculem*.
- Şi eu v-am recunoscut, Andrei Pavlovici, -zice Cimpoi. Ex ungue leonem**

* După picior îl recunoşti pe Hercule.
** După gheară recunoşti pe leu.

OCHELARII

Pe la începutul anilor "70 am intrat cu un manuscris la Alexandru Cosmescu - era consultant literar la Uniunea Scriitorilor. După ce mi-a răspuns la bineţe şi mi-a spus să iau loc, şi-a schimbat ochelarii (în afară de cei de pe nas mai avea o pereche pe masă), m-a privit atent şi a început să mă întrebe de una, de alta, răsfoind între timp manuscrisul. In cele zece-cincisprezece minute cât am stat noi de vorbă, el şi-a schimbat de câteva ori ochelarii. Pe atunci habar n-aveam de ochelari, de aceea mă uitam curios la schimbările acestea. Abia mai târziu l-am auzit glumind că îşi schimbă ochelarii în funcţie de persoana cu care discută, căci o pereche apropie omul, iar cealaltă îl îndepărtează.
Gluma-i glumă, dar eu intrasem la idee şi mă gândeam să-l întreb odată cu care pereche m-a privit mai mult atunci când m-a văzut pentru prima oară? Dar n-am mai avut ocazia.
Acum, când îmi pun şi eu ochelarii şi stau de vorbă cu cineva, îmi amintesc adeseori de Cosmescu şi mă gândesc că tare nu mi-ar strica să am şi eu încă o pereche, de schimb.

PREŢUIRE

Mai deunăzi a trecut pe la Uniunea Scriitorilor un bun prieten de-al meu şi fost coleg de studii - Ştefan Petelcă, profesor de şcoală la Ermoclia. Cum stăteam noi de vorbă, amintindu-ne de una-alta, intră Arcadie Suceveanu. Arcadie îl cunoştea pe colegul meu, căci acum câţiva ani, după o întâlnire cu elevii de la Ermoclia, am fost amândoi în ospeţie şi la Ştefan acasă.
- Îmi pare bine că vă văd împreună, zice Ştefan. Şi vreau să vă rog să veniţi numaidecât primăvara asta pe la noi. Nu de alta, dar nu pot face reparaţie în casă.
Eu cu Arcadie ne uităm nedumeriţi unul la altul.
- Vrei să ne angajezi ca meşteri? îl întreb eu pe Ştefan.
Nu, râde el, chestiunea-i că atunci când aţi fost la noi, Arcadie a citit o poezie care i-a plăcut atât de mult soţiei mele, încât a spus că nu văruieşte în casă până când nu ştie precis că vine iar Suceveanu să sfinţească pereţii cu poezia lui.
Arcadie a roşit până în vârful urechilor de mulţumire: mulţi i-au apreciat poezia, dar nimeni n-a făcut-o mai original şi mai sincer ca dna Vera Petelcă de la Ermoclia.

ŢI-AI GĂSIT OMUL..

Eram împreună cu Constantin Dragomir la o Casă de creaţie din Belarus - o clădire de forma unei cetăţi, cu nişte coridoare lungi şi întortocheate, de nu le mai dădeai de capăt. Uneori, sâmbăta şi duminica, scriitorii de la Mensk îşi aduceau şi odraslele acolo să mai respire aer de pădure. Acestea însă, în pădure se duceau - nu se duceau, dar pe culoare alergau de nu se înţelegea nici în cer, nici pe pământ.
În una din aceste zile, îi zic lui Dragomir:
- Bre, tu eşti scriitor pentru copii, du-te şi încearcă, poate îi vei potoli cumva.
Se duce Costea. Nu-i zece, nu-i douăzeci de minute, iar zarva, în loc să scadă, mai tare se înteţeşte.
Când ies, ce-mi văd ochii: hărmălaia de copii alerga val-vârtej dintr-o parte în alta - se jucau de-a mijoarca -- şi în mijlocul lor cel mai aprins jucător era... Dragomir.

OPTIMISMUL SALVATOR

Anton Uncuţă, un vechi şi bun redactor de la Televiziune, se întorcea odată dintr-o deplasare şi sa răsturnat cu maşina, la o cotitură.
- Nu ţin minte cum anume s-a întâmplat, îmi spune el, căci îmi pierdusem cunoştinţa, dar când mi-am revenit puţin, am început să mă întreb cu ochii închişi: mă aflu pe lumea asta sau deja sunt pe cealaltă? Deodată prind cu urechea o frântură de cântec, şi anume: «Ce frumoasă este viaţa» - radioul continua să funcţioneze. Am deschis ochii şi mi-a venit a râde de situaţie: maşina era cu roţile în sus, iar eu respectiv, cu capul în jos. Da, mi-am zis, fără doar şi poate că sunt pe lumea asta, căci pe cealaltă nu cred să mai cânte cineva «Ce frumoasă este viaţa».
De bună seamă, aici se potriveşte fraza biblică «Crede şi nu cerceta».

MATEMATICA LUI VASILE COROBAN

Ilustrul critic literar Vasile Coroban povestea odată cum îi învăţa el matematica pe copiii din străfundul Rusiei - nimerise acolo în anii războiului şi se vede că nu chiar de bună voie.
- În manualul pe care-l primisem de-acasă, din Moldova - acolo nu erau - spune el, majoritatea problemelor sunau cam în felul următor: «Nicuşor i-a dat lui Ionel cinci piersici, patru gutui şi şapte pere. Câte fructe i-a dat Nicuşor lui Ionel?». Când le-o traduceam, copiii rămâneau cu gurile căscate şi clipeau des din ochi - ei nu auziseră niciodată în viaţa lor de astfel de nume şi de astfel de fructe. Pentru dânşii ori Nicuşor, ori «pară» era totuna. Iar când le arătam pe ilustraţii cum arată aceste fructe, copiii înghiţeau în sec şi mă întrebau:
- Dar unde cresc aşa bunătăţuri, în care ţară?
- În Moldova, le spuneam eu mândru, şi le explicam cam pe unde-i ea.
- Când o să creştem mari, mă încredinţau ei, o să ne ducem numaidecât în Moldova.
Şi s-au ţinut de cuvânt, încheia Coroban, zâmbind trist, au venit. Atâta doar că au uitat să se mai ducă înapoi...

CONDIŢII

Nicolae Sulac căuta pentru fiică-sa o măsuţă de scris care ar corespunde tuturor condiţiilor înaintate de pretenţioasa şcolăriţă: să nu fie prea joasă, nici prea înaltă; să aibă multe sertare, dar nu prea multe; să nu fie îngustă, dar nici prea lată... Mai în scurt, taman ca în povestea ceea.
Colindă el toate magazinele de mobilă străină şi de-a noastră din oraş, dar nicăieri nu găseşte o astfel de masă minune.
Fetiţa se supără tare şi spune că până n-o să aibă masă, nu-şi poate face lecţiile.
Sulac se plimbă abătut prin odaie, apoi, înseninat de o idee, se întoarce către fată:
- Draga tatei, îi spune el duios, prietenul meu Grigore Vieru n-a avut niciodată masă de scris când era ca tine, îşi făcea lecţiile pe gurarul de la cuptor. Şi uite ce om a ajuns!
Fetiţa a căzut o clipă pe gânduri.
- Da, zice ea scâncind, dar noi nici gurar n-avem.
Sulac rămâne pironit în mijlocul odăii şi îşi zice:
- Toată pasărea pre limba ei piere: - de acum nu numai masă, dar şi gurar o să trebuiască să-i găsesc.