art. "Rândunelele lui Andrei Lupan" (despre cuibul de rândunici din podul casei din Mălăieşti)

Ziarul "Moldova literară", Chişinău	03.07.1996
art. "Rândunelele lui Andrei Lupan" (despre cuibul de rândunici din podul casei din Mălăieşti)
the original: (156KB)	Author : Ladaniuc Victor
updated: 2006-06-29 08:04:54

RÂNDUNELELE LUI ANDREI LUPAN

La vila sa de la Mălăieşti poetul Andrei Lupan mi-a spus odată, la un capăt de vară:
- Aş sticlui veranda aceasta şi, uite, nu pot.
Am căutat atent cu privirea prin verandă şi n-am putut pricepe de ce n-ar putea s-o sticluiască.
- Uite, nu pot şi gata.
Vocea lui joasă, susţinută de veşnica-i încruntare posacă a feţei, care abia de mai putea divulga şi prezenţa unui pic de zâmbet, mă făcea să-l cred tot atunci că, într-adevăr, există motive serioase ce-l împiedică să realizeze un lucru, de fapt, nu prea însemnat. Dar ce motive? M-am încumetat să-l întreb:
- De ce?
- Pai nu vezi?...
Mi-a arătat cu ochii spre ungherele de sub tavanul verandei - de la un ungher la altul se înşiruiau, unul lângă altul, mai multe cuiburi de rândunele.
- Primăvara n-am putut s-o sticluiesc, fiindcă rândunelele stăteau pe ouă, apoi au început să hrănească puii, apoi să-i înveţe a zbura... Făceau lucruri foarte importante, cum era să le încurc?
- Dar acum au plecat, nu mai vin pe la cuiburi.
Bătrânul poet n-a răspuns dintr-o dată, dar nici n-a căutat prea mult răspunsul. Mai degrabă pentru că aşa-i era firea - cam tărăgănat, cam morocănos.
- Bine, dar dacă la primăvară vin din nou?...
- Apoi mi-a povestit cum rândunelele îşi învăţau puişorii a zbura. Zburau mai mult pe aproape, prin împrejurimi. Puii se întorceau în cuiburi destul de des, să se odihnească, apoi iar o zbugheau în siniliul ameţitor al cerului. Vreo două săptămâni s-au tot zbenguit aşa. Desigur, au memorizat bine locul. Căci şi păsările, ca şi oamenii, cum li s-ar rândui viaţa, nu uită niciodată locul de baştină. Toate acestea, însă, trebuia să le intuiesc din puţinele cuvinte rostite de poet. Cu toate că în acea zi era, cum rar se întâmpla, deosebit de vorbăreţ şi avea o dispoziţie bună. Nu datorită acelui păhărel de vin cu salvie şi a celui cu pelin, şi apoi a celui cu nu mai ştiu care alte buruieni. Datorită bunei sale stări de spirit. Generată, poate, şi de vizita mea. Vizită, care simboliza, mai degrabă, prezenţa ziarului său preferat, care pe atunci se numea "Moldova Socialistă".
Dar atunci, la vila sa din Mălăieşti, poetul Andrei Lupan, într-adevăr, avea o stare de spirit deosebit de bună, căci mi-a mai arătat un lucru interesant. M-a poftit să urc cu el în pod, unde avea două mansarde nu prea mari, mobilate, la fel în conformitate cu caracterul său, cu câte o etajeră din scânduri groase, un pat vârtos din aceleaşi scânduri şi o măsuţă de scris lângă fereastră. Una din ele privea mereu spre sat şi dealurile viguroase ce încheiau peisajul măreţ, robust, impunător. Cealaltă mansardă, exact cu acelaşi mobilier, avea fereastra spre pitorescul Nistrului, cu lunca lui, cu hăţişurile lui, cu orizonturile lui albăstrui-alburii. Adică dacă ai dispoziţie lirică - stai şi scrie aici, dacă ai dispoziţie mai pamfletistă - stai dincolo.
Vorba, însă, e că odată bătrânul poet, plecând la Chişinău, a uitat fereastra de la mansarda dinspre Nistru deschisă. Când a revenit, peste o săptămână sau două, a găsit pe cuier un formidabil cuib de rândunică şi chiar pe stăpâna lui clocindu-şi deja ouăle.
Mult timp au stat ambii aşa, fără a se clinti din loc, cu ochii unul pe altul, bătrânul poet Andrei Lupan şi rândunica-cloşcă. Ce era de făcut? Doar nu putea poetul să lase mereu fereastra deschisă.
Soluţia găsită a fost bună, dar l-a costat cam scump. A alungat, totuşi, rândunica şi a început să care ouăle din cuibul de la mansardă şi să le împartă prin cuiburile din verandă. Le ducea, unul câte unul, în palmă, nemaipomenit de atent şi le tot dăscălea:
- D-apoi aşa ne-a fost vorba? Nu ştiaţi voi că la mine ferma de rândunici e la verandă? Vreţi să-mi faceţi toată casa fermă de rândunici?... Nu-u, aşa nu merge.
Dar tocmai la ultima rută a avut ghinion - a lunecat de pe un fuscel şi a căzut jos, strivind şi ouşorul firav din palmă. Şi-a năsădit un picior. Vreo lună de zile l-a tot durut. În schimb au ieşit din celelalte ouă vreo şase sau şapte puişori frumoşi de rândunică, care au crescut nestingherit, şi la fel de nestingherit şi-au luat zborul spre tăriile cerului.

Victor Ladaniuc