art. "Viaţa şi moartea la moldoveni"

Ziarul "Moldova Suverană", Chişinău	18.02.1995
art. "Viaţa şi moartea la moldoveni"
the original: (850KB)	Author : Druţă Ion - scriitor, dramaturg
updated: 2006-06-27 17:13:55

Viaţa şi moartea la moldoveni

Duşmanii omului sunt chiar cei din casa lui
(Vechiul Testament)

Avem noi în dulcea noastră limbă, o noţiune delicată căreia i se zice obraz. În înţelegerea populară, obraz înseamnă un şir de norme morale, absolut necesare pentru o convieţuire paşnică. Cu toate nuanţele ce diferă de la sat la sat, acest cod de bună purtare este determinat de morala creştină, mai bine zis de cele zece porunci ale Domnului, dat fiind că am fost şi mai rămânem o parte integrantă a civilizaţiei creştine. Necesitatea respectării acestui cod moral este atât de adânc înrădăcinată în conştiinţa neamului, încât a zice despre cineva că nu are obraz, înseamnă a zice că este un om de nimica.
Poruncile Domnului şi morala creştină au pus temeliile familiei, temeliile acelei celule ce duce pe umerii săi tot greul vieţii. Suferinţele familiei în secolul nostru sunt cu adevărat de nedescris. La fiece prag, la fiece răscruce, la fiece masă poţi auzi un şir de istorisiri că-ţi îngheaţă sângele în vine.
Totuşi. Duhul Domnului a fost mai puternic decât uneltirile demonilor şi, cu toate suferinţele şi înstrăinările, cu toată sărăcia şi degradarea, în ciuda lacrimilor amestecate cu sânge, familia ca atare a supravieţuit. E una din puţinele veşti bune ce ne face să fim optimişti. Dacă, trecând prin atâtea nu am părăsit vatra, nu ne-am transformat într-o turmă fără glas şi fără Dumnezeu, înseamnă că ne vom descurca şi de acum încolo.
Familie, însă, se numeşte nu numai structura iniţială a societăţii, compusă din tată, mamă şi copii. Satul este şi el o familie. Nordul şi sudul, oraşele şi orăşelele, însuşi neamul ca atare nu este decât o familie. Şi dacă normele morale ale unui individ se numesc obraz, normele morale ale unui popor ţin de conştiinţa lui de neam.
Ar fi poate cazul să ne oprim pe-o clipă din această goană nebună a secolului pentru a ne întreba - pe unde o mai fi ea, conştiinţa noastră de neam, ce s-o mai fi petrecând acolo în împărăţia ceea misterioasă, care de produs în direct nu produce, dar fără de care, cu siguranţă că nu se face nimic. Se simte bine neamul nostru sau o fi având niscaiva mustrări de conştiinţă, care îi tulbură din când în când liniştea? Şi dacă aşa este, de unde o fi venit, ce vânt ne-o fi adus aceste mustrări de conştiinţă?
Ar fi poate cazul să ne oprim odată pentru a discuta mai pe larg despre sănătatea spirituală a neamului nostru. E poate problema cea mai arzătoare, cea mai importantă pentru supravieţuirea unui neam şi a unui stat. Fireşte, păcătuim cu toţii puţin câte puţin. Păcătuieşte omul, păcătuieşte neamul. Mulţimea păcătuirilor, după cum se ştie, distruge coloana spirituală. Atâta doar că, dacă coloana spirituală a individului mai poate fi tratată cu medicamente, purtată pe la doctori, dusă în cel mai rău caz şi în străinătate, degenerarea coloanei spirituale a unui neam e în majoritatea cazurilor un proces ireversibil.
Bunii gospodari ar trebui să se îngrijească de sănătatea neamului poate mai mult decât de sănătatea lor proprie, dat fiind că ambele depind una de alta. Mustrările de conştiinţă ale neamului nu sunt nici pe departe semn de boală; ele, dimpotrivă, dovedesc un potenţial sănătos. Un început de purificare. Dacă însă paralel cu mustrările de conştiinţă, neamul continuă să păcătuiască şi tot o ţine aşa, una caldă, alta rece, atunci normele morale degenerează, neamul părăseşte matca creştină, începând a se sălbătăci.
Nu cred că e cazul să ne oprim aici în mod special pentru a vedea cam la ce nivel o fi ea azi, conştiinţa neamului nostru. E o problemă atât de chinuitoare, atât de dureroasă, atât de vitală, încât poate ar fi bine de convocat un congres, cu participarea tuturor forţelor sănătoase, a tuturor păturilor sociale, pentru a pune în discuţie sănătatea spirituală şi viitorul neamului ca atare.
Totuşi, m-am încumetat să mă ating de această pagină dureroasă a istoriei noastre moderne, pentru a vorbi despre un şir de păcate ce apasă de la o vreme conştiinţa neamului. O vom începe cu multregretatul Andrei Lupan. Azi nimeni nu mai pune la îndoială că în istoria culturii Republicii Moldova, poetul academician Andrei Lupan era una din figurile determinante. Cu toate păcatele şi ciudăţeniile pe care le-a avut, dacă nu ne-am stins ca neam, dacă a existat pe acest pământ o mişcare de rezistenţă asimilărilor forţate, dacă a avut această mişcare un lider, un tribun neînfricoşat, un luptător neostenit pentru limba vechilor cazanii, acesta a fost Andrei Lupan.
Ştim cu toţii că în enormul cazan al fostului imperiu, popoarele îşi puteau afirma identitatea numai prin cultură şi ştiinţă, în rest, de la Carpaţi şi până la insulele Kurile, totul era uniformizat. Colhoznicul era peste tot colhoznic, "readovoiul" era "readovoi", "stopca" era "stopcă", prin toate regiunile acelaşi "tvoiu mati", şi numai prin librării, pe scenele teatrelor, pe la olimpiade, se iţea, din când în când, timid şi nesigur, sufletul neamului.
Poetul Andrei Lupan a fost acela care a pus temeliile Uniunii Scriitorilor, a crescut cu fărâmituri pe lângă fondul literar câteva generaţii de scriitori, şi-a pus capul la bătaie pentru opera lui Eminescu şi Creangă, a apărat pe unde a putut, cuvântul viu, crud, necioplit, acea mare minune care mai dădea semne de viaţă, în care mai licărea, din când în când, conştiinţa noastră de neam.
Lupan, împreună cu Iliaşenco şi Dubinovschi, au înfiinţat Aleea clasicilor care s-a dovedit a fi un junghi în coasta vechiului regim, un junghi de care vechiul regim nu a mai putut scăpa. Şi atunci când deşteptarea naţională, în mare parte urzită şi înfăptuită de scriitori şi oameni de cultură, a biruit, ducând la formarea statului suveran şi independent, atunci toţi cei care au prins glas sub aripile lui Lupan, s-au adunat la uniune, la una din şedinţele sale, pentru a-şi bate joc de bătrânul poet, scuipând obrazul în care ani şi ani de zile a fost pecetluită demnitatea şi spiritul de rezistenţă al întregului nostru neam.
Biblia tălmăcită pre limba neamului nostru, are două porunci peste care moldovenii sar fără a le citi. Una din cele mai necitite porunci este cea care cere iubirea aproapelui ca pe tine însuţi. Pentru că, îşi zic moldovenii, dacă eu mă iubesc pe mine însumi, şi tu te iubeşti pe tine însuţi, la ce ne-ar mai trebui să ne iubim şi unul pe altul?! Dar şi mai necitită este porunca cu cinstirea tatălui şi mamei. Uneori îţi vine a crede că la noi fii şi fiice mai că nu există. Toţi vor să fie părinţi din capul locului, să fie cinstiţi ei înşişi, fără a fi obligaţi să poarte de cinste altora.
Ignoranţa generaţiilor premergătoare şi a meritelor pe care le-au avut, a dus la tristul fapt că noi am rămas în fond fără istorie. Tot ce facem, tot ce avem, începe cu noi. Pe vremea Comitetului Central totul începea cu ziarul "Iskra" şi sabia lui Kotovski. După proclamarea suveranităţii, totul începea cu liderii de la teatrul de vară de pe malul Lacului Comsomolist. După biruinţa agrarienilor la alegerile trecute, totul începe la poarta Institutului Agricol din Chişinău.
Astfel stând lucrurile, ponegrirea poetului academician Andrei Lupan la Uniunea Scriitorilor, nu a produs cine ştie ce impresie asupra capitalei moldoveneşti. - Ce-o fost, măi, pe-acolo, pe la scriitorii ceia? Se zice, un mare scandal? - Ei, mare scandal... S-au mai batjocorit oleacă ei înde ei. Vieru l-a dat la pământ pe Lupan. Lovea în bătrân de parcă ar fi despicat lemne în creştetul omului. - Şi Lupan? S-a ţinut bine? - Foarte bine. Atunci când Vieru, părăsind tribuna, nervos cum era, a risipit nişte foi pe jos, Lupan îi strigă din sală - ia şi le ridică, poate o mai rămas ceva necitit... - Ca să vezi... Totuşi, de la Râm ne tragem.
Pe dracul ne tragem noi de la Râm. Că, dacă ne-am trage de la Râm, ar fi trebuit să ştim că în bătrâna Romă autoritatea paternă era absolută asupra fiului, indiferent de vârsta şi starea socială. Chiar şi când părintele avea o sută de ani, iar fiul optzeci, tatăl era tată, fiul era fiu şi dacă fiul se răzvrătea împotriva părintelui, părintele avea dreptul de viaţă şi moarte asupra fiului. Vorba ceea - frica păzeşte harbujii.
Atâta vreme cât Lupan era la putere, şedinţele pe care le prezida sau la care participa, aveau un cadru civilizat, nimeni nu îndrăznea să iasă cu nişte bâhlituri de mlaştină la tribună, căci Lupan avea într-adevăr ceva din zodia lupilor. Distrugătorilor de autorităţi le-a trebuit să aştepte până va îmbătrâni, până va fi ieşit de la putere Lupan, pentru ca să-i sară în cap.
Auzi tu, cu ce se bucura Chişinăul în seara ceea, că ne tragem de la Râm... Faptul că întors acasă bătrânul poet a plâns amar mai toată noaptea, asta o ştiu numai rudele apropiate, şi poate medicii ce s-au îngrijit de el atunci, înainte de-a se fi stins. Oricum, după adunarea ceea, bătrânul n-a mai călcat pragul organizaţiei pe care o fondase şi căreia i-a închinat viaţa. Nici mort nu a mai vrut să-i treacă pragul, drept care a fost petrecut în ultima sa cale de Academie.
Vinovat însă poate fi nu numai omul. Vinovat poate fi şi neamul. Apoi, vorbind de vina neamului nostru faţă de destinul lui Andrei Lupan, eu nu atât îl am în vedere pe Grigore Vieru, şi sus-pomenita şedinţă a Uniunii Scriitorilor, cât indiferenţa cu care a tratat acest caz societatea culturală din Moldova, indiferenţa cu care a fost tratat cazul de către conducerea tânărului nostru stat. Un stat ce nu este în stare să-şi apere poporul, teritoriul, valorile sale spirituale, nu se poate numi stat, şi prin urmare nu văd la ce i-ar mai trebui stemă, imn şi drapel. Figurile de vârf ale culturii sunt valorile spirituale ale neamului, şi într-o lume civilizată nimeni nu-şi poate permite să dea cu piciorul în mândria neamului, fără a fi pedepsit. Fireşte, oamenii de cultură nu produc bunuri materiale, nu au bănci şi întreprinderi mixte, dar, odată ce a venit vorba, încă nu se ştie cine a contribuit mai mult la fondarea statului moldav - Hidrocentrala de la Dubăsari sau demnitatea lui Andrei Lupan...
Fireşte, ca fiece om avea şi Lupan slăbiciuni, păcate, se dădea la conjuncturi de tot felul. Multe dintre operele susţinute de el mureau în clipa când înceta să le susţină; mulţi dintre cei pe care îi avansa, îl vindeau când cu hurta, când cu bucata. Pana lui Lupan a scris versuri de frumuseţe rară, a scris şi poezii slabe, ocazionale, dar, doamnelor şi domnilor! ca să fim obiectivi găsiţi mijloace, editaţi un volum de versuri ocazionale ale poeţilor foşti comunişti şi o să vedeţi câte surprize vă aşteaptă acolo.
Oricum Lupan rămâne figura cea mai fundamentală, cea mai pitorească în istoria Republicii Moldova. Am pomenit de pitorescul lui Lupan pentru că, precum între formă şi conţinut există un sistem autonom de perfecţionare şi completare, tot aşa între personalitatea unui bărbat de stat şi aura lui omenească există o anumită interdependenţă.
Să ne ferească Dumnezeu de conducători lipsiţi de simţul umorului, care le iau pe toate în serios şi nu văd latura caraghioasă a activităţii lor. Lupan avea un ochi necruţător ce observa trăsăturile comice şi in grădina altora, şi la el acasă. Era un om de teatru nu în sens de mare dramaturg sau în sens de spectator rafinat, ci era un personaj teatral aparte, uneori lăsa impresia că face teatrul unui singur actor, alimentând folclorul chişinăuian ani la rând.
Apoi, vorba ceea, modestia, doamnelor şi domnilor... Ocupând posturi de răspundere ani la rând, Lupan nu-şi schimba apartamentele când venea rândul reparaţiilor, ci a preferat să rămână în aceleaşi trei camere în care a trăit toată viaţa. Fiind agronom şi el, având sumedenii de rude şi cunoscuţi la conducerea colhozurilor, nu s-a folosit de lăzile ce veneau zi la zi să alimenteze conducerea republicii şi chişinăuienii, pe semne o mai ţin minte pe sărmana Raia, soţia poetului, venind cu două plase de cartofi de la piaţă, pentru că poeţii academicieni, precum şi cititorii lor, obişnuiesc a lua masa de cel puţin trei ori pe zi.
Îmi închipui furia adversarilor mei de la "Capra răsfăţată". Hai, domnule, a fost acolo o mică ciondăneală la uniune, un caz absolut izolat, şi te apuci dumneata pe marginea acestui caz izolat să faci mare filosofie despre moralul neamului şi felul nostru de a fi!!.
Bine, stimaţilor domni, să-l lăsăm pe Andrei Lupan în lumea celor drepţi, să vorbim puţin de acea mare minune, admirată şi de Andrei Lupan, şi de o lume întreagă, căreia i se zicea Tamara Ciobanu. Uniunea Sovietică era un imperiu enorm, şi pentru a supravieţui, Moldova avea nevoie de susţinere, de prieteni, de colaboratori. Şi acolo unde nu ajungeau strugurii şi merele, acolo unde nu ajungeau scrierile noastre, acolo ajungeau cântecele Tamarei Ciobanu, acele nemaipomenite cântece populare, ce-l făcuse să lăcrămeze până că şi pe bătrânul Mihail Sadoveanu.
Din păcate toate sunt trecătoare pe lume, trecătoare cum nu se mai poate e şi viaţa omului. Şi atunci când Tamara Ciobanu nu a mai putut cânta, nu a mai apărut pe scenă, toţi cei care o adorase mai ieri-alaltăieri au părăsit-o, lăsând-o să se stingă într-o sărăcie şi singurătate, asupra căreia nu vom stărui, pentru a nu ne face de râs în faţa lumii.
Dar să lăsăm arta şi să trecem la gospodarii neamului nostru. - În anii când în Moldova, vorba cronicarului, se mânca ghini şi se bea ghini, când poporul istovit de muncă grea dănţăluia în jurul meselor, închinând pahar după pahar, căci aşa era moda, dacă nu bei, nu ai tovarăşi, dar fără tovarăşi gata caput. În anii ceea, doi bărbaţi de stat, Anatolie Corobceanu şi Nicolae Testemiţanu, s-au gândit că moldovenii nu prea ţin la băutură şi în timpul apropiat fără o asistenţă medicală neamul nu va supravieţui. Corobceanu şi Testemiţanu au pus temeliile şcolii noastre medicale, mai bine zis, temeliile Academiei medicale.
Gospodăria lor a fost una din cele mai bune, oamenii în halate albe devenise o forţă politică cu idei proprii, cu atitudine proprie, iar aşa ceva regimul totalitar nu poate suporta. Organele au început a promova trădători, printre medici, denunţuri, comisie după comisie, şedinţele biroului Comitetului Central tăiau în carne vie, fără anestezie, fără nimic.
După ce au fost destituiţi din posturile pe care le ocupau, au nimerit, şi Testemiţanu şi Corobceanu, într-un vacuum asigurat de dispreţul indiferent al celor pe care i-au avansat. Aş fi înclinat chiar a crede că nu atât destituirea ca atare, cât indiferenţa neamului pentru care au muncit, singurătatea în care s-au pomenit, i-a distrus pe amândoi. Corobceanu a murit la balconul casei sale, în urma unei crize cardiace, o veche boală a noastră, ţineţi minte cântecul - inima mea, inima mea, iar începe a mă durea... Testemiţanu a murit la o serată prietenească după un dans cu o doamnă, pentru că, vorba cântecului cela cu inima.
Îmi închipui furia celor de la "Capra răsfăţată". Hai, domnule, nu ne pune să jelim nişte demnitari ai regimului comunist. Las-că ştim noi bine istoria. Lupan, când deputat, când preşedinte al Parlamentului. Corobceanu viceprim-ministru decând lumea, Testemiţanu, ministrul sănătăţii. De bine de rău e şi asta ceva. Mă rog, au boierit cât au boierit, au păcătuit cât au păcătuit, după care, vorba ceea... De ce nu vrei dumneata să vorbim şi de cei ce nu au ocupat cine ştie ce posturi?..
Mă rog, putem vorbi, de ce nu... Am putea vorbi de Eugeniu Russev, un savant de talie europeană, care a fost şi el într-un fel mândria ştiinţei noastre, şi pe care l-am tot mâncat şi mâncat, aşa cum ştim numai noi a mânca, până nu l-am făcut să-şi dea seama. Putem vorbi de Vladimir Russu, de Petru Zadnipru, care a murit în floarea vârstei, într-un taxi în drum spre casă... Ce-a fost cu Zadnipru, de ce a murit aşa subit? Ce-aş putea să vă spun? Citiţi mai bine versurile poetului.

Moldovenii când se strâng,
Şi-n petreceri se avântă,
La un colţ de masă plâng,
La alt colţ de masă cântă...

Ce tăceţi, domnilor, ce aţi amuţit acolo la "Capra răsfăţată"? Poate aţi fi vrut cumva să vorbim puţin de Valeriu Cupcea, de Domnica Darienco, tăcuta şi multrăbdătoarea noastră actriţă, de acea pleadă de actori mari, cunoscuţi în toată ţara, ce se sting acuma într-o neagră sărăcie? Îi fac să sufere poate nu atât sărăcia, cât indiferenţa, pentru că inima, după câte înţeleg eu, e mai mult o boală a sufletului, decât a trupului...

Nu vă place şi nu v-a plăcut nicicând teatrul "Puşkin" de pe vremuri? Aţi bătut din palme şi aţi scandat bravo la "Luceafărul"? Vai de mine, să vorbim puţin de "Luceafărul", de ce nu. De Ecaterina Malcoci şi Dumitru Caraciobanu, de-o pildă, - doi mari actori, despre care Moscova, zicea că sunt talente cum nu a mai văzut renumita şcoală "Şciukin". Poate ştiţi cumva pe unde sunt, care a fost soarta lor? Altceva v-a plăcut în teatrul cela? Valentina Izbeşciuc, Nina Mocreac, Ion Ungureanu, Sandri Ion Şcurea? Mă rog, toţi oameni de talent, de cultură, care au pus cinstit pe altarul neamului tot ce au avut, dăruirea, sufletul, tinereţea. Şi cu ce s-au ales? Răciţi prin cluburile unde nu se făcea focul, mai mult în autobus decât acasă, azi suferă mai cu toţii. I-aţi văzut cumva trecând strada, v-aţi oprit din treburile voastre pentru a le da bună ziua, pentru a le spune un cuvânt bun în amintirea spectacolelor celea nemaipomenite pe care vi le-au dăruit? Pentru că nu de dragul capicelor celea studenţeşti ieşeau ei seară de seară pe scenă...
Am vorbit despre sfârşitul tragic al unui şir de personalităţi marcante care au trăit în văzul lumii şi, deci, nenorocirea lor nu putea fi trecută sub tăcere. Dar, dacă ar fi să coborâm ceva mai jos, şi chiar jos de tot, odată ce suntem creştini, am vedea cât amar de lume nedreptăţită, după o viaţă lungă şi grea, ţesută din muncă şi griji, se stinge acum în singurătate prin spitaluri, pe drumuri, prin streini, pe o muchie de vatră răcită. Să trecem orice sat dintr-un capăt în altul, şi nu satul întreg, o mahala, o uliţă s-o trecem, şi ne vom umplea inima de jale. Dar câţi din părinţii, rudele şi fraţii noştri s-au stins batjocoriţi, cu inima îndurerată, luând nedreptatea ce li s-a făcut cu ei în sicriu? De unde vine acest potop de cuvinte grele, urâte, hidoase? De unde aceste suspiciuni, înjurături, blesteme, porcării găunoase de tot felul?
Culmea culmilor, dar marea majoritate a acestor revărsări de zoi vin de la aceiaşi oameni simpli, de la rude şi vecini, de la cei ce ne sunt apropiaţi şi dragi. Ţineţi minte înaripata zicală din Vechiul Testament, care a fost la un moment dat repetată şi de Mântuitorul Isus Hristos - duşmanii omului sunt chiar cei din casa lui.
Ce microb de descreierare o fi fost zidit la temelia caracterului nostru naţional? Cine ne-a băgat în cap că afirmarea se poate face numai prin înjosirea aproapelui? De ce ne bucurăm atât de mult de nenorocul altuia? De ce limba noastră atât de uşor prinde tot ce e urât şi ţepos şi nu mai vrea să rostească ce-a fost moştenit din bătrâni? De când poeţii au părăsit grădina cuvintelor frumoase şi umblă ca nişte babe zălude de la o adunare la alta cu afurisenii de tot felul? Şi dacă aşa le place lor să fie, de ce i-am mai numi poeţi?
Lucrez de aproape o jumătate de secol în literatură, am scris cinci volume preamărind în fel şi chip semenii, dar munca mea nu e completă pentru că nu am scris nici un rând despre josnicia neamului nostru. Un fost ofiţer rus mi-a destăinuit odată că în timpul războiului, în regimentul lor de infanterie, au nimerit, nu se ştie prin ce fel, doi moldoveni, doi verişori dintr-un sat. Se sfădeau ziua întreagă ei înde ei. Şi la masă, şi la instrucţii, uneori se trezeau unul pe altul din somn să se mai sfădească. Alţi moldoveni nu erau în regiment şi necunoscând nimeni limba, nu se puteau dumeri despre ce e vorba, nu puteau să-i împace.
Odată, când ne întorceam de la câmpul de instrucţii, îmi povestea fostul ofiţer, şi moldovenii se tot ciondăneau ei între ei, polcovnicul şi-a ieşit din fire. A oprit regimentul. Era toamnă târzie, un câmp gol, cu buruiene uscate. I-a scos din coloană, le-a dat câte un magazin cu cartuşe, şi le-a ordonat să iasă în câmp si s-o termine odată cu răfuiala aceea a lor. Ce crezi că fac ei? Se duc la vreo sută de paşi, pun armele jos, şi iar încep a ţipa unul la altul. Apoi, văzând că sunt urmăriţi de un regiment întreg, s-au luat de piept, au prins a-şi căra palme unul altuia, şi cum a pornit a curge sângele din cele două nasuri, şi-au luat armele şi au venit repejor de şi-au ocupat locul în coloană. -Şi, gata, zic, au terminat-o cu sfada? - Ei, de unde, zice rusul. Am trecut cu frontul o jumătate de Europă. Fum, sânge, grozăvenii de tot felul, iar ei îi tot dădeau înainte cu sfada. Aşa şi s-au demobilizat, sfădindu-se. Atâta s-au certat, încât părea că nici n-au observat că între timp au făcut războiul, au scăpat cu viaţă şi se întorc biruitori.
Au trecut ani mulţi de când mi s-a povestit această nuvelă şi eu deseori mă tot întorc la dânsa pentru a mă întreba - de unde o fi fost băieţii ceia?... Din ce sat? Cine i-a născut, în ce biserică au fost botezaţi, în ce şcoală au umblat? Singura întrebare pe care nu mi-am pus-o şi pe care, sper, nu v-o puneţi nici dumneavoastră, este motivul acelei sfezi interminabile, pentru că a fi moldovean înseamnă a fi un om bun la inimă şi trist la suflet. Trist cum nu se mai poate.
Şi pentru a ne dumeri măcar cât de cât de originea acestei tristeţi, ne vom întoarce încă o dată la capodopera spiritualităţii noastre, la Mioriţa. Nu s-a vorbit şi aproape nu se vorbeşte de faptul că Mioriţa este monumentul unei singurătăţi strigătoare la cer. Nu s-a vorbit şi nu se vorbeşte că Mioriţă este suspinul unei jertfe lovite din senin, pentru simplul motiv că avea "oi mai multe, mândre şi cornute". Nu s-a vorbit şi nu se vorbeşte că Mioriţa este, pare-se, unica tragedie scrisă de la persoana întâi - peste tot în lume suferinţele sunt înveşnicite de martori, şi numai la noi, vorba cântecului, jelui-m-aş şi n-am cui.
Mulţi ani în urmă umblam cu binişorul pe lângă un mare poet rus ca să ne facă o versiune a Mioriţei în limba lui Puşkin. Anna Ahmatova, căci despre dânsa e vorba, ba cade de acord, ba renunţă, şi tot aşa de azi pe mâine, până ce într-o zi nu m-a întrebat: El, ciobănaşul cela, pentru ce nu luptă, de ce se boceşte pe sine însăşi, înainte de a fi confruntat duşmanii? - Pentru că e singur, zic eu. În afară de mioară şi maică, nu are pe nimeni. - Atunci dar, zice Ahmatova, am să fiu nevoită să renunţ. Fiind femeie, eu, totuşi, sunt din neamul luptătorilor, pe când Ciobănaşul vostru e din neamul celor ce se nasc în zodia jertfei...
Apoi, tot vorbind şi vorbind de Moldova şi moravurile ei e cu neputinţă să nu ajungem la bătrânul Ion Creangă, mai bine zis la celebra lui nuvelă "Moş Ion Roată şi Cuza Vodă". După cum ţineţi bine minte, un sărman ţăran, scuipat de boier, s-a dus de s-a plâns Domnitorului şi atunci Domnitorul fără a sta mult pe gânduri, l-a sărutat şi i-a zis să meargă, să spună că obrazul scuipat de boier a fost sărutat de Domnitor.
Dar, gânditu-v-aţi vreodată, doamnelor şi domnilor, de ce tocmai la Cuza Vodă a fost nevoit să apeleze ţăranul batjocorit? Unde erau preoţii cu mitropolit cu tot, unde erau ceilalţi boieri, unde era, la urma urmei, satul, cu mahalale, cu rudele sărmanului moş Ion? Din păcate, Moldova este ţara marilor singurătăţi, şi cum, nu a avut opinie publică acum o sută şi ceva de ani, nu o are nici astăzi. Şi cei ce se pomenesc la un moment dat scuipaţi, trebuie să iasă la drum şi să aştepte când va trece Domnitorul. Dar, Doamne Dumnezeule, atâta lume stă azi ieşită la drumul cel mare, încât nu ştiu dacă e în puterea unui Domnitor sau Preşedinte, să sărute atâtea obrazuri scuipate. Şi apoi nu fiecărui poate să-i priiască aşa ceva, drept care s-ar putea să avem probleme la alegerile viitoare.
Doamne, cu adevărat mare e grădina Ta...
Acum, odată ce, după cum zice poetul, Numele Domnului mi-a ţâşnit din suflet, câteva cuvinte despre viaţa creştină din satele noastre. Ne mândrim cu toţii că, în ciuda vremurilor grele, Domnul a fost cu noi, şi s-au făcut, ba continuă să se mai facă, adevărate minuni. Sute de biserici refăcute, altele zidite de iznoavă, împodobite cum nu se mai poate de frumos, cu dangăt de clopote, cu preoţi şi slujbe la toate sărbătorile...
Dar, doamnelor şi domnilor... Ferit-a sfântul să uităm că toate cele făcute nu sunt decât forma, pe când conţinutul vieţii creştine este Sfânta Scriptură. Într-un anumit fel s-ar putea spune că biserica este casa unde trăieşte Cuvântul Domnului. Sfintele lăcaşuri unde Cuvântul Domnului nu răsare, nu creşte şi nu se împlineşte, riscă sâ se transforme, treptat-treptat, într-un fel de cluburi cu acoperişurile ţuguiete.
Şi dat fiind că sănătatea spirituală a neamului nostru ne cam pune pe gânduri, şi pentru că problema cinstirii vârstnicilor e o chestiune atât de spinoasă şi dureroasă, i-aşi sfătui pe preoţii din sate, cei care vor binevoi să scrie cu litere mari deasupra uşii de intrare un verset din Sfânta Scriptură:
"Sâ te ridici în faţa celui cărunt şi să cinsteşti pe bătrân. Teme-te de Dumnezeu. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru".
La aceste cuvinte sfinte ce am putea adăuga noi, muritorii de rând? Amin.

Chişinău, februarie 1995