art. "Orice revizuire s-ar face literatura de o jumătate de secol din Basarabia nu poate fi neglijată"

Săptămânalul "Literatura şi Arta", Chişinău	22.04.1993
art. "Orice revizuire s-ar face literatura de o jumătate de secol din Basarabia nu poate fi neglijată"
the original: (880KB)	Author : Ciobanu Ion Constantin - scriitor
updated: 2006-06-29 07:55:49

Ion Constantin CIOBANU:

«ORICE REVIZUIRE S-AR FACE, LITERATURA DE O JUMĂTATE DE SECOL DIN BASARABIA NU POATE FI NEGLIJATĂ»

Pun mâna pe inimă pentru a recunoaşte faptul că unul dintre puţinii oameni de litere de la noi pe care i-am simpatizat şi-i mai simpatizez este prozatorul Ion Constantin CIOBANU, un om de o bunătate rară, care, din câte ştiu, totdeauna a fost cinstit şi şi-a respectat promisiunile. Făcute altora, nu mie. Deşi mai mulţi ani a lucrat ca Preşedinte al Uniunii Scriitorilor, ca redactor-şef de editură, precum şi la diferite publicaţii, dumnealui a rămas un suflet de ţăran simplu cum sunt majoritatea celor de la Budăi, raionul Teleneşti, - baştina prozatorului.
Câţiva ani la rând am avut ocazia să-l întâlnesc în fiecare zi pe coridorul de la etajul trei al Casei Scriitorilor. Mic de statură, cu pantalonii până la glezne, dumnealui scotea mereu fum dintr-un ciubuc în care ardea o ţigară «ieftină, dar tare». Chiar îngrijitoarea de-i apărea în cale, totdeauna o saluta primul. Îmi părea un fel de Toma Veşcă sau Efim Geamănă - eroi din romanele dumisale.
Spun lucrurile acestea la timpul trecut, deoarece astăzi Ion Constantin Ciobanu s-a retras în lumea gândurilor sale şi rar când mai trece pe la Uniune. Odată, simţindu-i prin apropiere fumul de ţigară «ieftină, dar tare», i-am călcat pe urme şi, îndrăzneţ, cum sunt uneori (ca Eugen Cioclea , înainte de a deveni redactor-şef), l-am convins să-mi răspundă la câteva întrebări.
Cred că printre prozatorii literaturii basarabene Ion Constantin Ciobanu ocupă un loc aparte. Dumnealui a fost şi rămâne fidel temei magistrale a satului moldovenesc în evoluţia sa istorică. Destinele personajelor create de prozator în povestiri si, mai ales, în romanele «Codrii», «Podurile», «Cucoara» se identifică cu istoria noastră, cu destinele tuturor basarabenilor.
Scriitorii din generaţiile lui Ion Constantin Ciobanu şi înaintaşilor dumisale şi-au tras plugul necazurilor prin ţelina spiritualităţii noastre ca să ne aducă acolo unde am ajuns. Da, era imposibil ca realitatea să nu se răsfrângă asupra creaţiei lor, dar eu mai cred că, prin ceea ce au făcut, aceşti scriitori au modelat măcar cât de cât vremurile prin care au trecut. Altfel, tragedia noastră, a românilor din stânga Prutului, ar fi fost cu mult mai mare.

- Într-o mărturisire făcută la răscrucea anilor '92 şi '93 regretaţi că sunteţi exponentul unei generaţii pierdute. V-aţi referit la generaţia de scriitori pe care o reprezentaţi? Indiferent de răspuns, vreau totuşi să începem dialogul anume cu o incursiune în trecut, ceea ce mi-ar permite pe parcurs să pătrund mai bine sensul posibilelor Dumneavoastră regrete.
Deşi totdeauna m-a încercat convingerea că aţi venit pe căi solitare în literatura numită pe atunci «sovietică socialistă moldovenească», cred însă că V-ati format ca prozator sub anumite auspicii literare. Care sunt ele? De ajutorul căror scriitori aţi beneficiat în preajma debutului? Care era atmosfera literară a anilor 50?

- Calificativul de «generaţie pierdută» a fost atribuit scriitorilor zguduiţi de «marea» prăbuşire a idealurilor umaniste ale secolului XIX, scriitori care au participat la primul război mondial. Şi printre primii din «generaţia pierdută» erau numiţi Hemingway, Remark şi alţii. Unii consideră că din această generaţie mai făceau parte Malraux, Aldington, Rebreanu, Şolohov şi lista ar mai putea fi continuată. Dar după ce omenirea a trecut prin fascism, totalitarism, stalinism, ceauşism, maoism, prin lagăre de exterminare, printr-un război ideologic care excludea chiar noţiunea de ideal umanist şi morală creştină, comparaţia cu generaţiile pierdute ale primului război mondial în linie dreaptă este imposibilă. Fiindcă nu dezamăgirea, pesimismul sau neîncrederea în instituţiile democrate ale civilizaţiei, nu anumite orientări estetice îi deosebesc pe scriitorii de după primul război mondial de confraţii lor care încercau să se afirme după a doua conflagraţie mondială. Primii puteau să se publice, să-şi exprime dezacordul, erau liberi să emigreze în alte ţări, pe când scriitorii, artiştii, oamenii de ştiinţă de după «cortina de fier» a lagărelor fasciste şi socialiste fuseseră reduşi la tăcere prin cea mai cruntă teroare. Acestora li se urmărea orice pas, orice vorbă, le era controlată şi întreruptă orice legătură care ar fi adus măcar un pic de lumină şi adevăr din lumea mai liberă. Ba mai mult, după ce i-au declarat pe intelectuali băligar al societăţii şi au nimicit cele mai luminoase minţi, noii diriguitori au creat un vid, un climat în care erau educate generaţii întregi de oameni în spiritul cinic al minciunii şi prefăcătoriei: se declara una, dar se înfăptuia alta. Şi cine îşi închipuie că era uşor să vezi aceste minciuni, se înşeală. Doar toţi stăruiau să ţină sub cele mai tainice lăcăţi crimele regimului. Şi vinovatul crimelor era întotdeauna un Iagoda, un Ejov, un Beria şi alţii de teapa lor. Or, poporul simplu vedea că aceşti criminali sunt pedepsiţi şi aştepta o viaţă mai bună, fără aceşti criminali. Nimeni nici nu bănuia că ei sunt numai nişte executori, nişte unelte ale criminalilor mari, ale acelor monumente şi portrete de pe toate străzile, din toate pieţele şi parcurile oraşelor şi satelor, din toate clădirile ministerelor şi departamentelor. Nimeni nu-şi punea întrebarea: de ce regimurile totalitare nasc monştri? Acum multe lucruri ascunse ies la iveală din cele mai secrete arhive.

- Ies, dar faptul acesta ne trezeşte nu numai sentimente de bucurie că am scăpat de «veşnicia» monştrilor, ci şi sentimente de revoltă că spiritualitatea perioadei respective a fost practic sugrumată...

- Da, căci după 50 de ani de existenţă într-o cumplită izolare de circuitul tuturor valorilor spirituale din lume, după ce viaţa ni s-a irosit în asemenea condiţii, cum am putea noi să ne numim altfel decât nişte generaţii pierdute? Doar în vremea când îmi făceam studiile nu numai literatura noastră clasică era interzisă. Pe atunci nimereau la puşcărie tinerii care îl citeau pe Esenin, deşi acesta, formal, nu era interzis de regimul stalinist. Noi puteam citi doar două romane de-ale lui Dostoievski - «Umiliţi şi obidiţi» şi «Oameni sărmani». Dar nici acest scriitor nu era interzis de nimeni. Pur şi simplu erau scoase din biblioteci sau trecute la fonduri secrete marile lui romane - «Crimă şi pedeapsă», «Fraţii Karamazov», «Idiotul», «Demonii», «Amintiri din casa morţilor» şi alte creaţii. Până la moartea lui Stalin eu am citit în mare taină o singură carte românească - «Răscoala» lui Liviu Rebreanu. Acest roman, editat în două volume, mi l-a adus un student, originar din Chiţcani, o găsise la biblioteca mănăstirii din acest sat nistrean. Eu lucram pe atunci la Şcoala Pedagogică din Tighina, publicasem în revista «Octombrie» din Chişinău primul meu roman, «Codrii», şi studentul a vrut să-mi facă o bucurie. Mai căutam şi alte cărţi de acest autor, dar abia peste vreo 2-3 ani am aflat că el era interzis şi în România. Pe Ion Creangă, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, Alexe Mateevici, Constantin Stamati, Alecu Donici, Constantin Negruzzi, Alecu Russo i-am citit după moartea lui Stalin. Lucram ca redactor-şef la Editura «Şcoala sovietică» din Chişinău şi aveam cinstea să fiu printre primii lor editori. Să nu se creadă că îmi asum prea multe merite. Bătălia cea mare pentru clasici se dăduse ani în şir înaintea mea de către generaţia lui Andrei Lupan, Bogdan Istru, Emilian Bucov, George Meniuc, Liviu Deleanu, Ramil Portnoi, Vasile Coroban, Gheorghe Bogaci, Ion Vasilenco. Veniseră însă anii «dezgheţului», epoca lui Hruşciov. Dincolo de râul cu sârmă ghimpată fuseseră reabilitaţi şi Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Tudor Arghezi... Pe un timp scurt, foarte scurt, apăruse în raionul Botanica din Chişinău o secţie de literatură românească. Apoi s-a deschis magazinul «Drujba», chiar în casa unde locuiesc acum, un magazin cu cărţi din toate ţările «lagărului socialist». Secţia română avea întotdeauna tomuri cărora li se putea măsura grosimea cu şchioapa - de ginecologie, chirurgie, - dar nici o carte de literatură artistică. În plin «dezgheţ», la Chişinău apăruse iar «cortina de fier». Însă de data aceasta poşta funcţiona normal şi noi ne completam bibliotecile cu cărţi venite în colete de la Moscova, Leningrad, Kiev, Odesa, Cernăuţi şi alte oraşe, unde vânzătorii de cărţi erau bucuroşi să ne aibă de cumpărători, căci în aceste locuri noi eram unicii ştiutori de limbă română, unicii clienţi permanenţi care le făceam planul de vânzare a cărţii străine.

- Vasăzică, nu am greşit intuind că aţi venit în literatură pe căi solitare...

- Din cele expuse se vede că eu am pornit să scriu din imboldul, din îndemnul cărţilor. La primul cenaclu literar din viaţa mea de la Şcoala Pedagogică din Tighina luam parte deja ca autor de «roman tipărit» la Chişinău. În genere, nu prea cred că unui scriitor îi vine ideea să scrie după prima carte citită. Că un scriitor se formează sub auspiciile altui scriitor? Preferinţe, afinităţi pot exista. Dar orice om cu harul scrisului se formează ca scriitor de la dragostea de literatură, de la patima cititului mai multor opere, ale mai multor scriitori. Sigur că e un mare câştig pentru un începător când el se află într-un mediu literar corespunzător: un cenaclu literar la Universitate, la institut, când ia parte la nişte discuţii literare la şedinţele secţiilor de creaţie de pe lângă Uniunea Scriitorilor, la discuţiile de prin redacţiile ziarelor şi revistelor. Eu am fost lipsit de aceste posibilităţi. Studiile mi le-am făcut la Moscova. Prin urmare, până şi mediul lingvistic îmi lipsea cu desăvârşire. Am avut totuşi norocul să învăţ într-o perioadă când la Moscova erau multe grupe de studenţi din România. Şi aceşti studenţi aveau, pe lângă manuale şi cărţi de specialitate, multe volume din literatura universală. Literatura clasică originală le lipsea, pe marii scriitori români ei îi studiaseră în liceu. Mie însă mi-au prins bine cărţile colegilor, fiindcă erau bine traduse şi selectate cu gust. E suficient să aduc doar câteva exemple: Mihail Şolohov era tradus de Cezar Petrescu, «Povestea unui vânător» de Turghenev era tradusă de Mihail Sadoveanu. Tot Cezar Petrescu mai tradusese şi vreo două romane din comedia umană a lui Balzac. Apoi îl mai aveam de coleg pe Vladimir Russu, care reuşise să publice până la sosirea la Moscova câteva poezii în revistele pentru copii din Chişinău. Dar trebuie să recunosc că ajutor şi îndemn din partea acestui poet începător, ca şi mine, n-am prea avut, fiindcă el scria poezii, era cu capul în nori şi n-avea răbdare să asculte «proza» mea înşirată pe câteva sute de pagini în patru caiete groase de aritmetică. Totuşi a săvârşit o faptă bună pentru mine. Vladimir Russu îl avea la Melestiu ca vecin pe Samson Şleahu şi m-a plasat bucuros acestui prozator tânăr, căruia îi apăruse, de curând, prima cărţulie de schiţe şi povestiri - «Ziditorii». Aveam deci «auspicii» literare. Nevoia era însă că eu umplusem caietele cu litere mărunte şi răbdătorul meu cititor nu-mi putea descifra scrisul. A trebuit să dactilografiez caietele ca Samson Şleahu să le poată citi. După câteva luni i-am adus romanul dactilografiat şi am primit în schimb de la Şleahu manuscrisul povestirii sale «Tovarăşul Vanea». Am citit povestirea şi i-am expediat-o cu poşta la Chişinău. Apoi după vreo jumătate de an am primit o telegramă de la Andrei Lupan: să mă prezint la Uniunea Scriitorilor la discuţia «Codrilor». Nu ştiam de existenţa Uniunii, nu înţelegeam cum a nimerit romanul la Andrei Lupan. Eram ocupat cu treburi pedagogice şi o vară întreagă nu mai trecusem pe la Chişinău, nu-i mai văzusem pe Samson Şleahu, pe Vladimir Russu, pe Paul Mihnea. Ba, ca să fiu sincer, mă luasem cu lucrul şi uitasem cu totul că sunt autor de roman dactilografiat. Şi dacă nu ştiam unde-i Uniunea, ce fel de discuţii se fac acolo, am alergat cu telegrama la Samson Şleahu.
Şleahu mi-a spus că anume el dusese manuscrisul la Uniune, din proprie iniţiativă, îl dăduse consultantului literar, lui Iacob Cutcoveţchi, dar mare noroc am avut că a încăput în mâinile lui Andrei Lupan şi nu a fost, ca de obicei, aruncat la arhivă împreună cu alte manuscrise.
De adevărul acestor vorbe am avut să mă conving tot timpul pe când mă aflam la conducerea Uniunii Scriitorilor.

- Andrei Lupan, ca nimeni altul, i-a susţinut pe începători.

- El avea un har deosebit în a descoperi talentele tinere. Erau şi consultanţi pricepuţi: Liviu Deleanu, Ramil Portnoi, Igor Creţu, Alexandru Cosmescu, George Meniuc, Gheorghe Vodă care au descoperit nu puţine talente. Dar foarte mulţi scriitori buni nu se pricep să observe, să întrevadă, să descopere un talent original, de viitor, după nişte mici sclipiri din manuscrisele începătorilor. Şi aceştia din urmă nu o fac din lipsă de cultură, din lipsă de bunăvoinţă, din nepricepere literară. Pur şi simplu e foarte greu să te fereşti de greşeli pronosticând viitorul unui talent după nişte sclipiri slabe care se află îngropate în noianul locurilor comune, al clişeelor literare, al imitaţiilor care sunt inerente începătorilor. E mult mai uşor să stai şi să aştepţi ca să-ţi vină pentru consultaţie un Balzac sau un Tolstoi. Cu aceştia nu vei greşi niciodată. Aşadar, nu numai flerul, nu numai priceperea de a depista un talent contează, dar mai contează şi îndrăzneala de a greşi uneori. Căci se vor ivi şi unele eşecuri în depistarea talentelor, ele sunt inevitabile în lucrul cu talentele tinere. Scriitori erau puţini în acei ani. Vorba lui Ion Druţă: le încăpeau toate căciulile şi paltoanele pe un singur cuier. Şi asta se putea vedea la orice discuţie de manuscris. Fiindcă, fie scriitor cu cărţi tipărite, fie începător - toţi îşi aduceau manuscrisele la Uniune. Le discutam cu participarea întregului colectiv, căci nu existau pe atunci secţii; scriitorii nu se împărţeau pe genuri, pe specii literare. Asta era atmosfera anilor 50 la Uniunea Scriitorilor.

- Mă gândesc la tragedia care s-ar fi întâmplat cu românii din partea stângă a Prutului dacă nu-i aveam pe Emilian Bucov, Andrei Lupan, Vasile Coroban, Liviu Deleanu, George Meniuc, Igor Creţu, Petrea Cruceniuc, Valentin Roşca... Vrem noi sau nu vrem, dar adevărul e că toţi am crescut cu creaţiile acestor scriitori. După mine, ei vor ramâne decanii literaturii basarabene, care literatură este aşa cum este şi n-ai ce-i face. Fără ei e mai puţin probabil să-i fi avut astăzi pe Vieru, Druţă, Matcovschi, Dabija, Lari, Romanciuc. Evident, printre cei care au făcut să nu se spulbere întru totul spiritul basarabean se află şi Liviu Damian, Nicolae Costenco, dumneavoastră... Majoritatea dintre înaintaşi au plecat în lumea celor drepţi şi ar trebui să-i vorbim numai de bine. I-ati cunoscut îndeaproape, ce aţi vrea să le mărturisiţi lor, dar şi nouă despre ei?

- Fără Emilian Bucov, Andrei Lupan, Vasile Coroban, George Meniuc, Liviu Deleanu, Bogdan Istru drumul nostru spre clasici şi spre expresia literară ar fi fost mult mai greu şi mai chinuitor. Fiindcă aceşti scriitori luptau nu numai pentru operele lor, ci şi pentru o limbă normală, luptau şi apărau talentele. Fiind unii mai mult, alţii mai puţin timp la conducerea Uniunii, ei erau mereu atacaţi din toate părţile. Cine se va învrednici să răsfoiască arhivele va găsi până şi în stenogramele Sovietului Suprem învinuiri că ei «românizează» limba, că vor alfabet latin. A fost declarat chiar pe o pagină întreagă din gazeta «Sovetskaia Moldavia» că ei sunt naţionalişti burghezi. Şi cele mai multe atacuri le-a îndurat Andrei Lupan. El trebuie să aibă un dosar de denunţuri mai voluminos decât toată opera sa. Fiindcă până la «procesul» lui Vasile Vîşcu, an de an, el a tot fost învinuit de naţionalism. Apoi cine nu ştie că orice carte «mai complicată» apărea pe atunci numai după intervenţia lor, sub apărarea lor?
Da, uneori se angaja în unele acţiuni nobile - discutarea ortografiei, editarea clasicilor - şi Petrea Cruceniuc, dar şefii «de sus» întotdeauna îl mustrau că, cică, «lucrează cu capul lui Iosif Balţan». Scriitorii mai tineri, cei din generaţia lui Valentin Roşca şi a mea, cu sufletul şi cu propria creaţie, erau aliaţi consecvenţi ai premergătorilor noştri, dar noi toţi lucram pe la reviste şi gazete şi posibilităţile, autoritatea noastră de tineri scriitori nu prea aveau mare influenţă asupra editorilor şi a cenzorilor ideologici de tot felul şi de toată mâna. Generaţia noastră n-a trecut prin «cosmopolitism», prin «naţionalism burghez», prin «troţkism» şi «antisemitism» ca generaţia lui Andrei Lupan. Noi venisem după moartea lui Stalin. Or, în aceşti ani chiar dacă era cineva învinuit de «naţionalism» nu mai era ameninţat de gulagurile staliniste. Era «ostracizat», nu i se tipăreau cărţile, o ducea greu, dar avea şansa să rămână în viaţă şi să aştepte «până la moarte măgarul sau vizirul». Şi vizirii se schimbau destul de des la cârma ideologiei.

- Dacă am face o revizuire în literatura sovietică moldovenească, o revizuire obiectivă, pe principii de valoare, cum credeţi, cu ce ne-am alege?

- Orice revizuire s-ar face, cât de aspră şi necruţătoare, literatura de o jumătate de secol din Basarabia nu poate fi neglijată. Ea n-a fost niciodată o literatură de publicistică searbădă, o anexă la lozincile şi sloganurile politice. A fost influenţată de vreme. Conţine poate multe elemente de conjunctură, dar fiind o literatură scrisă de fii şi fiice de ţărani şi despre ţărani, ea conţine destule adevăruri despre viaţa şi timpul prin care au trecut părinţii şi fraţii noştri de la plug. Are tipuri, caractere, probleme ce n-au fost inventate şi supte din deget. Or, caracterele vii nu le poţi manipula, nu poţi juca cu ele teatru de marionete. Le respinge cea mai elementară logică a erorilor(?) de carte. Asta se vedea şi după critica «oficială» care ataca întotdeauna şi în primul rând operele cele mai viabile, cele mai reuşite şi cele mai pline de adevăr, făcându-i astfel pe cititori să caute anume operele «criticate». Se ajunsese într-o vreme că fiecare scriitor cu cât era mai criticat de «oficialităţi», cu atât devenea mai iubit de cititori.

- Pornind de la cele ce aţi spus până acum, puteţi proiecta obligaţiunile veşnice ale unui scriitor, dacă le are?

- Obligaţia scriitorului e să scrie adevărul. Da, numai adevărul. Aceasta nu este întotdeauna pe placul demnitarilor politici de la cârma statului. Astăzi pare aproape de necrezut că până şi în cea mai democratică societate din lume, în Congresul Statelor Unite ale Americii, au răsunat, prin anii 30 chemări să fie dat în judecată John Steinbeck pentru romanul «Fructele mâniei». Romanul, după cum se ştie, reflecta o pagină tragică din viaţa poporului american - criza economică a anilor 30. Dar s-au găsit congresmani care calificau romanul ca pe o operă ce ponegreşte viaţa, realitatea americană, discreditează America în faţa lumii. Şi oare mai este cazul să vorbim după asta de un Soljeniţîn, de un Paul Goma şi alţii care au suferit ani lungi de puşcărie şi au scăpat cu viaţă numai datorită faptului că au plecat din ţările lor cu regim totalitar, dictatorial? Dar câţi n-au putut să plece?! Astăzi nu li se ştiu nici mormintele, nici locul gropilor comune unde au fost aruncaţi. Şi toate s-au făcut numai cu un singur scop: să nu se afle adevărul din gura acestor oameni. Toţi au plătit cu viaţa pentru adevăr. Or, cu cât era omul mai talentat, cu atât devenea mai periculos pentru dictatură. Puterea adevărului era amplificată de puterea evocatoare a talentului.

- Prezentându-Vă volumele de «Scrieri» la 1977, Haralambie Corbu afirma: «Prozatorul şi publicistul Ion Constantin Ciobanu face parte din acea generaţie de condeieri moldoveni, copilăria şi anii de tinereţe ai cărora coincid cu perioada marilor evenimente istorice legate de eliberarea Basarabiei în 1940 de sub jugul burghezo-moşieresc român, de lupta poporului sovietic în lupta împotriva cotropitorilor fascişti, de restabilirea economiei naţionale în anii de după război...» Astfel criticul literar anticipează temele principale abordate în creaţia dumneavoastră. Dar, să-l lăsăm în pace pe Haralambie Corbu. Vreau să Vă întreb franc: în romanele «Codrii», «Podurile» şi «Cucoara» cititorului i se prezintă sau nu o oglindă strâmbă a realităţii din Basarabia de după război?

- În cele spuse de Haralambie Corbu eu am constatat şi o notă polemică. Vroia să mă apere de criticii care îmi imputau că elogiez, laud chiaburii, îl simpatizez pe Gheorghe Negară, unul din eroii principali din romanele mele. Şi în orice polemică se află de obicei unele note exagerate. Personal nu cred că această frază a criticului anticipează temele principale ale creaţiei mele. Criticul constata faptul că am trăit şi m-am format ca om şi ca scriitor într-o anumită perioadă de timp. Timpul a fost într-adevăr cu multe «oglinzi strâmbe», dar a fost aşa cum a fost. Şi nici un scriitor nu-şi poate crea alt timp decât cel în care se naşte şi trăieşte.
Îmi amintesc de vorbele lui Tudor Arghezi care zicea că un scriitor poate născoci cu talentul său orice, dar nu eşte în stare în toată viaţa ca să născocească măcar o furnică vie. 50 de ani de viaţă care s-au scurs au nimerit în cărţile scriitorului aşa cum au fost, cu minciuni şi adevăruri, cu oglinzi strâmbe şi conflicte reale. Fiindcă nimeni nu putea să inventeze altă viaţă decât cea care dăinuia peste tot. Şi dacă a fost făcută din oglinzi strâmbe, ea a intrat în cărţi cu aceste oglinzi. Un om urât când se uită într-o oglindă nu se poate vedea mai frumos. Eu m-am uitat în oglinda vieţii şi am descris-o aşa cum a fost în realitate. N-am schimbat oglinzile. Am plătit tribut vremii, am fost influenţat de vreme, dar n-am strâmbat realitatea din Basarabia de după război.

- Sunteţi unicul scriitor de la noi care aţi încercat să redaţi un tablou amplu al satului moldovenesc de după război. Critica literară de epocă menţiona apariţia fiecăreia dintre cărţile lui Ion Constantin Ciobanu ca pe un succes în ascensiune. Dacă astăzi aţi încerca să reveniţi asupra trilogiei, să omiteţi tot ce e superfluu, cu ce ne-am alege?

- Norocul literaturii noastre e că ea n-a avut scriitori cu tematică politică. Poetul îşi deschidea o carte cu o poezie despre Stalin, despre Lenin, despre partid, dar mai departe volumul de versuri se completa cu poezii inspirate din realităţile şi trăirile personale. Puteau fi poezii mai bune, mai slabe. Dar erau poezii sincere despre viaţă. Pe măsura talentului autorului. Iar când scria uneori vreo carte de poezii politice, zise publicistice, ea nici nu era considerată carte de poezie. Cât priveşte proza, aceasta fiind aproape toată inspirată din tematica rurală, nici că se putea ocupa de politică, să-l facă pe Stalin sau pe Lenin erou de roman în vreun sat din Codrii Orheiului sau din Stepele Sorocii şi Bălţiului. A încercat o dată Ion Canna să facă aşa ceva, în romanul «Fraţii», dar s-a ales din asta numai cu o epigramă scrisă la adresa acestui roman de Liviu Deleanu şi tipărită de mine în ziarul «Tinerimea Moldovei»:

«Doi sticleţi şi-un pitpalac
Mi s-au pus pe compilaţii,
Dar i-au, prins cu mâţa-n sac
Şi... trăiesc amu ca «Fraţii.».

Romanul «Fraţii» conţinea fragmente întregi plagiate din «Dauria» lui Constantin Sedîh. După descoperirea acestui plagiat, ticluit de Ion Canna împreună cu traducătorul său, Fabian Garin, romanul, fiind gata cules în metal, a fost dat la topit şi n-a mai apărut.

- Cam aşa s-o fi plăsmuit toată literatura de partid pentru care pleda «marele conducător al proletariatului»...

- Ar fi un mare neadevăr să spun că politica nu nimerea cu desăvârşire în literatură. Nimerea în toate genurile literare. Căci organizarea colhozurilor, sovhozurilor reprezenta nişte acte dictate de politică. Nu erau, scutite de politică nici ştiinţa, nici învăţământul, nici colectivele muncitoreşti. Apoi la tot pasul se organizau campanii politice: lupta pentru pace, împrumuturi de stat, lupta împotriva fascismului, militarismului, proslăvirea conducătorilor, programele şi campaniile agricole, sădirea porumbului în cuiburi aşezate în pătrat şi câte altele de felul acestora. Încerci să dai politica afară pe uşă, ea-ţi intră prin fereastră, prin toate ferestrele sufletului, de la grădiniţa de copii până la diploma universitară. Se ajungea uneori până la cinism şi bătaie de joc la adresa «politicii». .Am fost martor când la discuţia unui roman cu tematică rurală autorului i se imputa că n-a arătat rolul conducător al partidului. Autorul, sărmanul, era cu totul pierdut. Dar l-a scos din încurcătură Iacob Cutcoveţchi, care era chiar secretarul organizaţiei de partid a Uniunii Scriitorilor:
«Scrie, bre, că era o dimineaţă frumoasă de primăvară şi preşedintele colhozului organizase în faţa raikomului un convoi de căruţe cu balegă de la ferme şi din căruţe ieşeau aburi cu o aromă aşa de puternică, încât toate ferestrele partidului s-au deschis».
În vremea epopeii cucuruzului lui Hruşciov, Liviu Deleanu, fiind mereu învinuit că face o literatură estetizantă, ruptă de viaţă, a trântit şi el o poezie despre această cultură agricolă. Şi ca orice orăşean, a numit cucuruzul «regina câmpului», calchiind denumirea direct din limba rusă - «koroleva polei». «O fi ea regina câmpului, dar nu vezi că are ştiulete?» - a mormăit oţărât Andrei Lupan.
Râs şi plâns. Dar aşa erau vremurile. Acum raportaţi romanele mele la vremea prin care am trecut şi o să vă convingeţi de ceea ce mai rămâne din ele. Şi cu toate că nu am eu putere să le fac să rămână sau să dispară (asta o poate face numai timpul), totuşi eu cred că dacă va fi să rămână ceva, vor rămâne oamenii care mi-au fost dragi, obiceiurile lor, cinstea, hărnicia, limba, frumoasa natură a zonei Codrilor Orheiului, unde m-am născut şi am trăit cu codrenii şi podgorenii mei.

- Viaţa satului v-a preocupat totdeauna. Cum credeţi, mai există astăzi prototipuri de eroi ca moş Toma Veşcă, Efim Geamănă sau Toader Lefter?

- Da. Cred că mai există. Fiindcă psihologia omului, caracterul lui, mai ales firea ţăranului se schimbă foarte greu şi foarte încet. O să-i cheme poate nu Toma Veşcă, Efim Geamănă, Toader Lefter, Gheorghe Negară, Vasile Sufleţelul, ci altfel, dar aşa precum au fost aceşti oameni, ei vor ramâne încă multă vreme.

- Am impresia că astăzi viaţa literară a republicii se află într-un mare declin. Critica literară trece cu vederea chiar şi puţinele cărţi artistice care mai apar pe la noi. S-a uitat de activitatea cercurilor literare. Menţionez în acest sens dispariţia cenaclului «Dialog», care aduna în sala mare a Uniunii Scriitorilor sute, mii de spectatori activi. Nu-i acesta un semn rău, dle Ciobanu?

- Literatura se află şi ea sub povara vremii. Şi odată ce trece toată viaţa noastră prin criză, literatura, ca o parte componentă a vieţii, nu poate ocoli criza şi declinul societăţii. Îmi pare şi mie rău că au dispărut cenaclurile literare, că nu se mai adună lumea la şedinţele «Dialogului», la Uniunea Scriitorilor, că nu prea apar cărţi noi şi critica literară n-are despre ce discuta. Dar asta ne este realitatea. Şi ea va dura încă destul timp. Căci perioada de tranziţie, de trecere la economia de piaţă e foarte grea şi de lungă durată. Or, când omul este silit de nevoi să aleagă între o carte si o bucată de pâine, ca să-şi hrănească familia, el lasă cartea pentru vremuri mai bune. Doar nici în ţările bogate literatura, cultura n-au «huzurit» niciodată, au fost şi sunt subvenţionate, susţinute de stat, sponsorizate de oameni bogaţi, de firme comerciale. La noi însă statul e sărac, oamenii de afaceri abia se formează, firmele comerciale se află încă la început de cale. Ne lipsesc toate. Şi mai avem un monopol total la hârtie, la tipografie, la difuzarea cărţii, a presei. În alte ţări oamenii de literatură, de artă, orice intelectual mai are şi alte surse de existenţă: o firmă, o întreprindere proprie, un imobil, un lot de pamânt. Noi nu avem nimic. Că ni s-a luat totul. Eu am apucat vremuri când până şi maşinile de cusut erau sechestrate de stat. Ca să nu se «îmbogăţească» cumva vreo gospodină cosându-i altei femei din sat o pestelcă ori o cămăşuică pentru copil. Acuma mă tem să nu rămânem şi fără învăţători, şi fără medici la ţară. Căci fiind lipsiţi de drepturi la împroprietărirea cu pământ şi având o leafă mizeră, ei se vor lăsa de pedagogie, de medicină şi se vor întoarce la pământul căre îi poate hrăni. Doar mii de muncitori calificaţi pleacă acum din oraşe şi se întorc acasă, în satele lor, la pâmânt. În nişte condiţii omeneşti, cu nişte legi echitabile, nici scriitorii, nici alţi oameni de creaţie n-ar fi ajuns o «povară» pentru stat, n-ar fi ajuns mai săraci decât nişte şoareci de biserică. Şi spun toate acestea în cunoştinţă de cauză, fiindcă am publicat 3 romane la «Roman-gazeta» şi fiecare roman a adus statului câte 5-6 milioane de ruble venit, ruble de pe acele timpuri, când o limuzină costa 5-6 mii. În condiţii normale, cu legi normale, mi-aş fi asigurat nu numai bătrâneţile, ci şi nepoţii, şi strănepoţii. Dar cu ce m-am ales? Cu câte 5-6 mii ruble pentru fiecare roman. Nici nu mai vorbesc de venitul pe care l-au adus statului alte zeci de ediţii cu sute de mii de exemplare apărute în volume aparte. Şi ca mine, în aceeaşi situaţie, au fost foarte mulţi scriitori. Acuma pe un roman ori pe o carte de poezie, la care lucrezi vreo doi ani de zile, îţi poţi cumpăra o pereche de pantofi. Cu condiţia ca să trăieşti numai cu aer şi încă o condiţie: să se mai găsească cineva care să-ţi editeze cartea.
Astăzi literatura, viaţa literară, toată existenţa artistică trece cu adevărat printr-un mare declin. Ba încă «declin» e prea puţin spus. Noi ne aflăm într-o criză totală. Faptul că apar o mulţime de gazete şi reviste noi, care se nasc şi mor ca fluturii, faptul că apare o literatură comercială cu tot felul de broşuri despre sex, despre şamani şi vrăjitoare, despre forţele oculte este tocmai dovada unor vremuri nebuloase, tulburi, când societatea noastră este indecisă, fără o situaţie stabilă, clară. Şi în asemenea situaţie au de pătimit în primul rând arta, literatura bună şi ştiinţele fundamentale. E un semn rău, fireşte. Dar această situaţie nu poate fi schimbată prin descântece, prin vrăjitorii, cu ajutorul şamanilor. Numai munca serioasă şi devotamentul faţă de profesie ne vor duce spre limanul civilizaţiei şi al culturii adevărate.'

- De altfel, îmi amintesc că acum doi-trei ani scriitorii erau solicitaţi şi aşteptaţi permanent prin sate, prin colective. Lumea îi întâmpina cu buchete de flori. Astăzi personalitatea scriitorului s-a devalorizat, ba uneori poţi auzi chiar şi cuvinte de ocară la adresa celor care cu flacăra cuvântului vor să lumineze hăurile în care ne-am pomenit. De ce?

- Lucrul meu la diriguirea Uniunii Scriitorilor nu-mi prea îngăduia să mă întâlnesc des cu cititorii. Ştiu însă că scriitorii erau primiţi bine de către cititori. Mai ştiu că acum scriitorii se întâlnesc destul de rar cu cititorii. Şi după o lege a găzduirii, oaspetele mai rar e mai drăgălaş. Să se devalorizeze, să merite ocară un oaspete mai rar? Păi cum rămâne cu vorba: «mai răruţ, mai drăguţ»? Şi totuşi trebuie să fie la mijloc unele motive dacă aceste presupuneri sunt corecte. Poate că la mijloc e politica? Politica, în general. Şi o «politicuţă», în particular. Or, politica şi etica, politica şi morala nu se prea împacă încă din epoca antichităţii greco-romane. Cât îi priveşte pe acei, care fac «politicuţă» ei ne pot veni direct să facă să fie daţi afară din republică scriitorii, artiştii, cum o cerea filosoful din Grecia antică cu vreo 2400 de ani în urmă. Ei îşi fac «politicuţa» lor mică. De criza economică vinovaţi sunt scriitorii. Au cerut limbă şi alfabet, acum nu au ce pune pe limbă. Unirea? Tot scriitorii, cică, vor s-o ticluiască. De parcă scriitorii n-au semnat declaraţia de independenţă. Ar trebui să se ştie - au semnat-o toţi scriitorii-deputaţi.
S-a politizat toată lumea! Şi toţi am fost îmbibaţi până la refuz de ideea că trebuie să căutăm duşmani. Că de nevoile şi sărăciile noastre cineva este vinovat. Nu sistemul, nu regimul totalitar este vinovat, ci nişte oameni concreţi. Şi cei cu "politicuţa» găsesc repede ţapii ispăşitori. Ba în scriitori, ba în parlament, ba în preşedintele republicii, ba în întreprinzători. Când e sărăcie în casă, se ceartă toată familia. Când e sărăcie în ţară, în republică, se ceartă toată lumea. Toţi caută vinovatul. De data aceasta cineva ar dori să dea vina pe scriitori. Ca să iasă ei basma curată. Însă e absurd să se creadă că scriitorii au adus pe capul oamenilor nevoia, sărăcia, criza economică. Ei bine, să zicem că am adus noi, în Moldova, năpasta asta. Dar ce, tot noi am adus-o şi în celelalte ţări din «lagărul, socialist»? Ori poate că acolo oamenii huzuresc de bine?!

- Care momente din viaţa Dumneavoastră le regretaţi şi pe care aţi vrea să le retrăiţi?

- Regret un singur lucru: că o bună parte din viaţă mi-am pierdut-o prin adunări şi şedinţe, prin tot felul de funcţii birocratice. Abia acum îmi dau seama că ar fi trebuit să mă izolez complet şi să mă ocup numai de literatură. Dar e prea târziu acest regret!

- Odată Dumitru Matcovschi V-a spus: «Dumneata cunoşti multe lucruri, ai trecut prin foc şi pară într-o viaţă de om. Scrie, lasă mărturiile pe hârtie. La para căror focuri V-aţi fript mai tare?

- M-am fript şi eu la para aceluiaşi foc la care s-au fript scriitorii din toate generaţiile de până la destrămarea imperiului sovietic şi a lagărului socialist. Doar scriitorii sunt nişte copii: mai tineri, mai bătrâni, dar nişte copii. Naivi, creduli, idealişti. Dacă n-ar fi aşa, eu cred că ei nici n-ar fi scriitori. De aceea, ca nişte copii, credeam sincer în toate gogoşile politicienilor şi ale conducătorilor. Credeam că suntem pe calea dreaptă a dezrobirii omului, a omenirii. Nu ştiam de gulaguri, de lagăre, de detenţiuni politice. Pe oamenii care au fost deportaţi în 1949 îi ştiam de ţărani harnici, buni gospodari şi foarte cinstiţi. Şi-i credeam când ei le scriau rudelor că s-au aranjat şi o duc bine acolo unde i-au deportat. Dacă se întorcea careva din foştii condamnaţi pe motive politice, nu se destăinuiau, nu spuneau ce au păţit, cum au fost schingiuiţi. Ei dăduseră garanţii în scris să păstreze toată viaţa tainele lagărelor şi puşcăriilor sovietice. Apoi prea puţini se întorceau cu zile din acel infern al regimului. Totuşi am cunosut câţiva oameni. Pe cineastul Alexandru Conunov, pe sora lui Mihai Novicov, pe care am luat-o să lucreze la Uniunea Scriitorilor când eram acolo preşedinte. Dar nici de la aceşti oameni n-am aflat nimic. Uneori mă revoltam în sinea mea de marasmul faptelor unor «genii». De geniul Carpaţilor care stătea pe toate paginile gazetelor şi revistelor în fruntea lui Burebista, Decebal, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare. Mă revoltam când vedeam cum mărşăluiesc copiii chinezi de la grădiniţă cu citatele lui Mao-Dze-dun. Dar revolta mea era tot de ordin ideologic: aceşti ţicniţi şi ramoliţi de bătrâneţe compromit socialismul şi comunismul. Nici din raportul lui Hruşciov nu mi-am putut forma o idee prea clară. Cultul personalităţii, cultul lui Stalin... Bine, bine. Dar Stalin era prezentat ca un om bolnav, un schizofrenic, un nebun. Şi la ospiciile de boli nervoase câţi nu se cred ba cai, ba ţapi, ba Napoleoni, ba regi şi prinţi? Vina lui Stalin pentru faptul că-i sărit de pe fix nu mi se părea mai mare decât vina celor care îngăduiau un om bolnav în fruntea unei ţări colosale. Ba încă tot ei îl şi preamăreau în fiecare zi cu cele mai deocheate superlative. În ultimii ani ni s-au deschis ochii. Multe ne-a fost dat să le aflăm, dar acestea sunt numai o parte din dimensiunile şi prăpastia regimului în care ne-a fost dat să vieţuim. Iată care pară a focului m-a fript mai tare. Atunci când am aflat adevărul, când mi s-a luat de pe ochi ceaţa minciunii. Dar poate că nici acum nu cunosc tot adevărul. Ce am aflat însă îmi este destul pentru toată viaţa.

- Aş vrea să Vă referiţi şi la anul 1988, când reveneaţi în funcţia de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Se zice că atunci a fost o tărăşenie între reprezentanţii C.C.-ului şi democraţii de la Uniune. Din partea democraţilor la postul de preşedinte erau pregătite «în culise» alte candidaturi. Dar lovitura a eşuat... tot în favoarea lor. Apoi, de venirea D-voastră în fruntea Uniunii se bucurau toţi. Dar, la început, cică Nicolae Esinencu era pus la cale să Vă submineze activitatea. El însă, cunoscându-Vă îndeaproape gândurile, s-a îndrăgostit de noul său şef. Acum sunt sigur că în acele vremuri de cotitură fără Ion Constantin Ciobanu transformările democratice ar fi decurs mai anevoios, mai tragic. Cuvântul D-voastră avea greutate în faţa nomenclaturiştilor. La început, aceştia nu şi-au dat seama că au luat jăraticul cu propria lor mână. Devenise proverbială fraza Dvs. rostită la Comitetul Central al comuniştilor: «Să-i dăm poporului ceea ce doreşte!» Aţi rostit-o cu nerv şi aţi trântit cu pumnul în masă. Atunci poporul scanda: «Limbă de stat şi alfabet latin!»...

- Aş vrea să fiu crezut pe cuvânt că nu ştiu nimic din toate tainele şi tărăşeniile anului 1988. Bănuiesc că scriitorii care voiau o schimbare la Uniune nu prea aveau încredere în mine şi se ţineau în grupul lor cât mai departe de persoana mea. La Comitetul Central secretele erau oricând şi mai zăvorite decât în grupul scriitorilor de la Uniune. Aşa că pot spune cu mâna pe inimă: n-am ştiut nimic despre aceste frământări şi vânzoleli. De fapt nici nu puteam să ştiu, fiindcă eu toată viaţa n-am făcut parte din nici o bisericuţă literară. Or secretele se află când eşti într-o oarecare grupare. «Spionii» îţi suflă la ureche tot ce se coace în tabăra adversă. Întotdeauna se găsesc asemenea iscoade. Eşti lipsit de «informaţii» numai atunci când află sforarii că urăşti de moarte sforăriile. Bănuiesc că «binevoitorii» mei au avut dacă nu dovezi, apoi o intuiţie bună în această privinţă şi m-au lăsat în pace. Cât despre Esinencu, el a fost întotdeauna un om deschis, fără «secrete», şi mă mir cum de-a avut şi el atunci un secret şi cum de l-a răbdat inima, să-l poată păstra atât de mult timp, vreo câteva luni!

- Apropo, veneaţi în fruntea Uniunii după moartea tragică a lui Pavel Boţu. Cazul Boţu continuă să rămână o taină. Probabil cunoaşteţi despre acea tragedie mai multe decât ştim noi. S-au schimbat timpurile, poate aprindem lumânările?

- Despre tragica moarte, despre cazul lui Pavel Boţu probabil că nu ştiu nici atât cât cunosc alţii. Fiindcă nu sunt o fire care să se lanseze în tot felul de presupuneri, bănuieli, supoziţii. E prea straniu însă faptul că multe se întâmplă cu scriitorii şi nu sunt prinşi criminalii care se răfuiesc cu ei. Am în vedere cazurile lui Ion Gheorghiţă, Nicolae Rusu, partea ascunsă, dedesubtul tainei şoferului care, pe o şosea cu sens unic, a «nimerit» peste trei oameni, între care era şi scriitorul Dumitru Matcovschi.

- Azi nu Vă roade uitarea şi singurătatea?

- Nu. De altfel, nici nu-mi pot închipui un scriitor pe care ar putea să-l roadă uitarea şi singurătatea. Uitarea pentru scriitor e binecuvântare de la Dumnezeu, e bine venită. Te lasă lumea în pace şi te poţi concentra, poţi lucra în voie, nestingherit de nimeni şi de nimic. Iar singurătatea nici nu există când ai o casă plină de cărţi şi printre ele sunt sute şi sute de volume încă necitite. Mă mustră numai gândul că n-o să-mi ajungă viaţa ca să le pot citi pe toate.
Vara, când mi se face dor, mai stau cu undiţele pe malul unui iaz. Iarna, mai alerg după vreun urecheat de iepure. Şi oricând îmi pot organiza aceste zile de odihnă şi relaxare, admirând natura şi ascultând poveştile şi minciunile din gura pescarilor şi vânătorilor cu care îmi petrec timpul împreună.

- Cu cine mergeţi la pescuit, la vânat?

- Cu câţiva vechi-vechi prieteni, nişte şoferi...

... Sincer vorbind, regret că nu am insistat să-l însoţesc pe Ion Constantin Ciobanu măcar o noapte-două la pescuit. Pe malul unui iaz amintirile te copleşesc.
I-am mulţumit scriitorului pentru acest interviu, şi am plecat cu speranţa să mai păşesc o dată pragul casei Ciobanu. Măcar pentru a aduce un buchet de flori soţiei dumisale, o femeie foarte sociabilă care ne-a servit cu cafea şi care este... prozatoarea Ariadna Şalari.

Gheorghe BUDEANU