Pagina A.Lupan - 80 cu art."Vom merge-n geana zilei gîrboviţi, cu cel dintîi proroc la răstignit" de Anatol Ciocanu (febr.1992)

Ziarul "Glasul naţiunii", Chişinău	02.1992
Pagina A.Lupan - 80 cu art."Vom merge-n geana zilei gîrboviţi, cu cel dintîi proroc la răstignit" de Anatol Ciocanu (febr.1992)
the original: (595KB)	Author : Ciocanu Anatol - scriitor
updated: 2006-06-29 07:41:11

"VOM MERGE-N GEANA ZILEI GÂRBOVIŢI, CU CEL DINTÂI PROROC LA RĂSTIGNIT..."

Andrei Lupan a împlinit 80 de ani... Şi condeiul parcă ar împrumuta vibraţia uşoară, neprefăcută, a degetelor, acestea fiind, invizibil, o prelungire a sufletului (deşi, nu, nu i-am greşit cu nimic niciodată poetului: i-am ascultat cu respect de fecior luările de cuvânt la tribunele adunărilor de tot felul, în şedinţe, întruniri, congrese, comunicări, dialoguri, la el acasă, păşindu-i în câteva rânduri pragul - vorba lui a fost întotdeauna înţeleaptă şi plină de povaţă şi pentru cel mare, şi pentru cel mic, el, Andrei Lupan, rămânând oricând şi oricum un fel de cumpănă statuară, un echilibru aproape constant al nesfârşitelor oscilări - ale timpului, ale situaţiilor, ale multor conducători de stat, ale ultimei jumătăţi de secol atât de zbuciumat...), căci, totuşi, 80 de ani e o viaţă de om, pe care Lupan şi-o trăieşte la valenţa unei rezistenţe aparte, pe care destinul i-a hărăzit-o numai lui. Şi emoţia sufletului vine tot el, poetul, să mi-o calmeze întrucâtva cu poezia Bătrânul poet: "Trece îndârjit, ca pe grele talazuri, / cu anii războindu-se, cu zilele-noian. / Ochii iubitori mari îl urmează, / iar setea lor bântuie fără alean. / Şi nu e răgaz de cei fără număr, / purtaţi ca pe umeri în conştiinţă; / îl strigă de pe măgurile lumii / cu neînduratul tribut al credinţei... / Unde e pavăza ce i-ar ascunde / fruntea pleşuvă, spinarea gârbovită? / Pe fiece zi ca pe-o carte profundă, / gândul drumeţ în tremur ezită. / Vitregă trece ora hodinei, / dar nu-s oboseli pentru ciudata-i fire, / apare cu verbul sclipind de lumină, / cu harul năstruşnic al înnoirii. / Şi iar e de faţă cu cei de-l aşteaptă, / înalt în tărie, purtând diademă, / stăpân pe a graiului taină şi faptă / şi nebiruit făurar de poemă." Poezia o fi dedicată marelui Arghezi, dar atunci când a fost scrisă, în anii şaizeci, Arghezi mai era considerat la noi "poet burghez", astfel că dedicaţia lipseşte în primele ediţii; şi astfel, fără de dedicaţie, i-aş atribui lui Andrei Lupan poezia despre bătrânul poet, care trece cu "neînduratul tribut al credinţei" în biruinţa dreptăţii şi a omenescului prin canioanele perfide ale ideologilor de tot felul, prin labirinturile atât de ademenitoare ale poeziei, dar şi acestea cu atâtea momeli artificiale la pânda... Unul din colegii noştri îl va şi numi odată "Arghezi al nostru" - onoare de care nu se poate învrednici orice poet. Şi mă aplec din nou cu aceeaşi emoţie neprefăcută a sufletului spre însăilările făcute de tânărul student de numai 20 de ani, acum şase decenii, întitulate Din caietele vremii, care îmi vor însoţi aceste modeste consemnări la nobila zi a octogenarului. Desprind:

"Am nevoie de-o mare şi cinstită victorie intelectuală mai mult decât de viaţă. Siguranţa în puterile mele nebănuite...
...Trebuie, de o mie de ori trebuie, căci vreau să rămân cu ce-i mai de preţ în mine, pe foi de hârtie. Viaţa mea de dincolo de scoarţele caietului intră în masa marii colectivităţi şi dacă nu o voi putea duce dreaptă, vreau s-o judec fără moralizare, ca pe orice linie frântă accidental."

Siguranţa în "nebănuitele puteri" l-a făcut, acum o jumătate de veac, să-i ceară cerberului de Brejnev, pe atunci prim-comunist în Moldova, editarea Caprei cu trei iezi a lui Creangă? Sau "cinstita victorie intelectuală", mai scumpă decât viaţa proprie? Andrei Lupan povesti întâmplarea la un congres al scriitorilor: precum că cerberul i-ar fi primit în cabinet după miezul nopţii (avea alte griji, mai importante!) - erau A. Lupan, G. Meniuc, B. Istru. Şi ar fi fost întrebaţi foarte cinic: "Păi, capra dumneavoastră ce, o fi duşman de clasă?" "Nu-u!...". "Apoi, dacă nu - editaţi-o!". Cinismul a fost uitat, ca o glumă proastă, clasicul nostru porni mucalit şi fără de osteneală spre inimile celei mai tinere generaţii de basarabeni. Că Andrei Lupan a fost unul din fidelii şi neîngenuncheaţii ostaşi al culturii noastre naţionale, ai neamului, al existenţei noastre în spaţiul unui spirit cât de cât autohton, este o certitudine. Şi, o, nu despre el a scris aceste rânduri, care acum, la nobila treaptă a nobilei vârste - i se potrivesc de minune: "Există purtătorul de elan! / Prezent în aspra viaţă, din plinul ei apare / şi toarnă ceasul dur de neuitare / în lung-obscurul trai cotidian. / ... / Eu cred în evadatul din mister! / Deschide-voi ca pe o carte vie, / legenda lui de faur zilier, / cheltuitor şi voinic clăcaş al datoriei. // Şi nu-l mistificaţi în searbădă menire! / / Cu el, în ceasul fericit / mă-ndemn spre cel izvor nepângărit / Şi sorb cu el din cruditatea firii".

Din Caietele vremii: "Poate doresc altceva. O viaţă consecventă cu mine însumi, cu firea mea. Vreau să trăiesc şi să mă dezvolt aşa, încât dacă aş avea în faţa mea răsplata faptelor, să pot întinde mâna senin spre ea. O viaţă aspră şi amară prin propria voinţă, ca să ştiu că-s mai de preţ zilele mele, decât cele ce se împart pe cadran oriunde. De-ar fi această viaţă chiar murdară pentru restul lumii şi absurdă, să fie în ochii mei adevărată".

La ce-o fi meditat astăzi tânărul poet care trece înfiorat, cu o alură neobişnuit de romantică prin aurăriile cu pietate spre bustul lui Eminescu, al lui Creangă, spre cel al lui Haşdeu, al lui Russo, al lui Mateevici acum? O, nu cred că se gândeşte la generozitatea lui Andrei Lupan, care a ajutat numeroşi tineri literaţi să-şi vadă prima carte tipărită. Şi este poate sufletul încărcat de bucurie şi de împăcare, căci uite, vine Ziua Poeziei şi-şi va citi aici inspiratele versuri, va fi aplaudat, că aripile gloriei încep de aici, le şi simte cum se zbat în dreptul umerilor... O fi ştiind tineretul că acest sanctuar al ctitoriei naţionale Aleea clasicilor a fost visul, speranţa, dar şi lupta pe viaţă şi pe moarte a lui Andrei Lupan cu nomenclaturiştii bodiulişti, care nici în ruptul capului nu-şi permiteau această prezenţă categorică a naţiunii în centrul oraşului? Că Aleea este suferinţa şi izbânda celui care a fost, este şi va rămâne tot Andrei Lupan? Mă îndoiesc. Tânărul poet s-o fi gândit poate la "grija partidului" faţă de literatura noastră, faţă de limba maternă! Atâta grijă avea partidul, unicul, pe atunci! Să fim serioşi!... Aleea vine să fie ca un fier incandescent peste sufletul şi existenţa unui regim odios care avea doar o singură şi neştirbită "grijă" - de-a ne ştirbi absolut totul ce ne poate prezenta ca naţiune, ca popor, ca entitate, de-a ne topi în "naţionalitatea" numită "sovietică". Şi atât. De-a ne lichida... Vai, tânărul poet de azi nu-şi concepe gândul că asemenea cuvinte precum Prut, Carpaţi, Dunăre, Iaşi, Bucureşti erau cele mai duşmane pentru poezie, fiind secerate cu ferocitate de către redactori din orice încercare de vers... Sistemul era crud, era cimentat glorios pentru vecie cu drapele, cu apeluri, cu forţe de convingere, cu aplicări de pedepse, cu ameninţări. Un regim mai tare decât orice zid chinezesc... Andrei Lupan a ştiut să lupte cu demnitate, să se opună pe măsura puterilor lui acestui regim, plătindu-i, ce-i drept, greu tribut de graţiere, deşi se ştia ostracizat de bodiulişti. Reticenţele lui Bodiul faţă de Lupan erau totale şi categorice. Lupan a suferit şi această boală. O mare "invenţie" a lui Bodiul au fost şi grădinile-spur - merii pitici, întinşi pe spaliere la înălţimea tufelor de roşii. Fraza lui Andrei Lupan: "Dar cum, Doamne, să te odihneşti la umbra spurului" a rămas şi până astăzi înaripată, "genialele" idei ale noului cerber fiind glorios spulberate!

Din Caietele vremii: "Aşa e pentru mine. Aspectul din faţă al vieţii, pe care îl vezi şi îl observi, şi adâncul ei nesfârşit în care te cufunzi cu ulcioarele sufletului pregătite pentru meditaţie şi tăcere îndelungată, pentru pescuitul adevărurilor tale, existente la adâncimi pe toate direcţiile. Pentru alegerea asta te vei pregăti cu sârg, căci culegerea cu folos implică neapărat o religie devotată aprofunzimilor şi o rară calitate a minţii pentru stăpânirea drumului tău unic".

...Mucalitul de Ion Druţă (mucalit vine, bineînţeles, după genial) în eseul despre Andrei Lupan, intitulat La umbra cuvântului, povesteşte într-o manieră pur druţiană o istorie cu un stâlp, de care poetul, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, nu mai poate scăpa. Vine Stâlpul la şedinţe, ia loc în prezidiu sau, face pe modestul şi "stă cu poporul" în sală, nu ia cuvântul niciodată, nu se pronunţă despre nimeni şi despre nimic, îşi face numai nişte notiţe, ţinând capul aplecat cu încrâncenare permanentă asupra carneţelului. Ce scria Stâlpul în carneţelul lui - nimeni nu ştia , notiţele constituind astfel un secret de serviciu special. Şi într-o bună zi, în lipsa Stâlpului, cică, se adresase sălii, de, poate îl primim pe Stâlp în Uniune? Meniuc, cică, face din sală: păi, nu suntem convinşi dacă ştie carte, dacă ne cunoaşte limba, că ce înseamnă el în caiet nimeni nu vede... Ei bine, din cauza acestui Stâlp, de care Lupan este urmărit peste tot, poetul şi preşedintele Uniunii nu are voie să părăsească oraşul, să plece în concediu, la vreo casă de creaţie... Că, chiar de s-ar pregăti şi să plece undeva - se şi pomeneşte cu Stâlpul... În prag! Şi mai apoi, oraşul e plin de Stâlpi de-aceştia - s-a înmulţit, nu-i scăpare de ei... Alegoriile lui Druţă sunt splendide şi este foarte clar cine sunt aceşti Stâlpi... Eseul, pe care cu greu am reuşit să-l publicăm în revista Moldova (a stat doi ani în sertar, chiar şi Druţă!) trebuie recitit de oricine. Druţă surprinde prin detalii care-i aparţin numai lui, chipul şi caracterul omului şi scriitorului Andrei Lupan; după lectura acestor fulminante pagini Druţă ne convinge cum ştie el binişor şi categoric s-o spună şi s-o facă - Lupan este o conştiinţă vie a acestui neam de moldoveni, pe care Dumnezeu i-a împrăştiat între Prut şi Nistru şi se ceartă între ei de când acesta a facut lumea...

Din Caietele vremii: "A avea un sprijin, o durere proprie sufletului nostru, un pivot personal, o viaţă... Ce suntem noi, lipsiţi de visuri, fără un zbucium real, situaţi ca nişte vergele tremurătoare între vânturile hazardului? Esenţa eforturilor noastre e o batjocură pentru adevăratul suflet viu. Chiar dacă avem oroare de modul exaltat, de artificiul literar şi de metafizică, ne trebuie totuşi o conştiinţă de sine, de tot ce voim şi simţim, pentru că vorbim doar: "eu, tu, noi" - şi aceasta presupune o individualitate conştientă de faptul existenţei sale...
Munca persistentă numai într-o singură orientare e maximal de productivă, cu condiţia să nu fie falsă. Să nu renunţi nici la un efort, oricât ţi-ar părea de greu şi de chinuitor. Altfel numărul capitulărilor se măreşte până ajungi la cea definitivă".

...Şi mă surprind la gândul că Andrei Lupan în această lungă, zbuciumată, plină de bucurii şi dureri, de succese şi pierderi, de lupte cu izbânzi şi de încercări fără de satisfacţie viaţă - a fost, să-mi fie iertată expresia, robit de propria, a lui şi a noastră Lege a găzduirii, c-a fost înrobit, ca şi noi toţi, de acea nesfârşită Povară a bunătăţii noastre basarabene (de altfel, şi acest, de-o rară calitate naţională, roman al lui Druţă a fost apărat de Andrei Lupan). De cine ne-or fi fost date aceste legi ale găzduirii şi bunătăţii, care cu timpul devin propriile noastre poveri atât de greu de dus, de purtat peste coclaurile vieţii? Blajinătatea, firea noastră îngăduitoare - au nu s-au răsfrânt atât de nevinovat, dar şi de rigid, şi de neprielnic asupra propriului nostru destin în istorie? Nu ne mai poţi schimba, Doamne, cu nici un milimetru? Au tare ţi-om fi păcătuit prin această bunătate?

Din Caietele vremii: "Am rămas, suflete, pe scări rupte şi putrezite de vechime, într-o ascensiune care ni se părea a noastră, cu un triumf hărăzit nouă de mai înainte. Şi acum iată, sub noi treptele surpate, iar pământul mai lipicios, şi oamenii mai asemănători nouă decât în ziua când am pornit să ne ţesem viaţa cu miracole deasupra zenitului văzut de toţi...".

Aceşti "oameni asemănători nouă" or fi erorii de la ţară ai poetului ("căutaţi, cântecelor, fata aceasta măiastră" - una din cele mai frumoase poezii ale lui Andrei Lupan - semănătorii, porniţi la câmp de la "hramul ceamurului", căci toţi sunt, precum e şi naşul lor, "fraţi ai pământului"... Cu ei a fost alături o viaţă fiul de ţărani de la Mihuleni, Basarabia, cu ei a rămas să împartă şi astăzi bucuria şi amarul marilor deturnări sociale, după care toţi, în fond, ne-am ales doar cu speranţa în ziua de mâine, că aceasta va fi, totuşi, mai fericită, mai blândă, mai priitoare sufletelor, inimilor noastre.
Jurnalul Din Caietele vremii tăinuieşte o sacramentală frază lupaniană:

"Mi-e duşmană viaţa pe care am trăit-o. Îmi trebuie o mână de copil care să mă atingă pe frunte, curată şi divină, şi în care să-mi cadă o lacrimă chinuită, cu tot sufletul îngrămădit în ea şi uşurat dintr-odată ca la o purificare mistică. Îmi trebuie un suflet curat de copil, căruia să mă rog în genunchi..."

Pe atunci, în 1932, când aceste cuvinte erau însăilate în caietul confesiunilor, dacă i le-am fi citit - poate că şi-l credeam pe poet. Astăzi e târziu. Poetul a devenit propria lui lacrimă chinuită, dar limpede, scăpată pe acest meleag al atâtor suferinţe şi aşteptări. Este lacrima unui suflet care a căutat o viaţă întreagă numai semnele dreptăţii şi ale adevărului.

Anatol Ciocanu