art. "Iubind lumina ţării" şi poezii de A.Lupan (Lupan-70 ani) (1.1982)

Revista "Femeia Moldovei", Chişinău	01.1982
art. "Iubind lumina ţării" şi poezii de A.Lupan (Lupan-70 ani) (1.1982)
the original: (124KB)	Author : Burghiu Iacob - scriitor, regizor de film, scenarist
updated: 2006-06-28 07:35:36

Poetul-academician Andrei LUPAN, laureat al Premiului de Stat al Uniunii RSS, îşi rotunjeşte nobila vârstă de 70 de ani. Revista «Femeia Moldovei», în numele miilor de cititoare din republică, îi urează ani mulţi înainte, multă sănătate şi noi realizări pe tărâmul creaţiei!

După ani - tată, bunic. După cuvânt - om, om de stat, scriitor-academician, în faţa căruia nu te prea pricepi să îndrugi glume ori să-i fii prieten la toartă. Mai cuviincios e să-ţi scoţi cuşma, să-l asculţi şi să înţelegi, că nu cuvintele au creat lumea lui, ci inima şi firea sa, care le-a dăruit «fiecărui metru de urcuş», şi a crescut în oameni «cu adevărul nevulgarizat în mărunţiş», inimă-slovă care e pusă în slujbă pe pământ, inimă-suflet care nu e o povară, dar o posibilitate a omului puternic de a da un nume lucrurilor.
Biografia lui se ridică din truda şi durorul(?) ţărânei moldave, ca de la om la om, şi încetăţeneşte adevărul fără dragoste zăvorâtă sau ţinută-n ascuns. O biografie mereu cu fiorul stăpânit al datoriei neîmplinite, al căutărilor fără de sfârşit, al căutărilor prin timp, al zbuciumului de-o viaţă pentru triumful dreptăţii, pentru triumful idealurilor noastre comuniste. O biografie lacomă de ruguri şi pe care o doresc prelungită la nesfârşit, fiindcă omul ei face parte dintre acei care trudesc sub semnul marii răspunderi pe care o poartă scriitorul faţă de partid, faţă de popor, faţă de literatură ca oglindă a conştiinţei poporului.
Protestul împotriva fărădelegilor îl simt până şi-n mersul lui. Poate de atâta şi poartă baston, ca să-şi stăpânească emoţiile.
Prin glasul lui domol, aşezat, gospodăresc (accentuat grav prin tuse, dar nu de circumstanţe) pământul se învârte mereu cu întâiul semn al dragostei, şi cu rănile spre soare.
Nu-i nici dumnezeu şi nici zeu, dar Eu. Lasă învăţături în nevoia lui de împăcare cu lumea, şi cu sine. Despre omenie, despre buna cuviinţă, despre truda scrisului. Şi cu întrebare către cei care aleargă din urmă, să-l ajungă: «De ce nu lucraţi mai gospodăreşte, fiilor?»
În teatru a venit cu lumină ca să-i vadă pe alţii ducând-o mai departe.
Nu potriveşte cuvintele spre înălţare. Trăieşte între ele şi le are de oameni. Trăieşte continue procese de conştiinţă şi-şi judecă zilele ca la un tribunal public, pasionat de propria sa viaţă ca de un dat comun.
Nu-l ştiu în de aproape, dar am impresia că mereu urcă la deal. Chiar şi atunci când noi cu toţii coborâm la vale. Urcă cu paşi care se duc sau vin, mereu aceiaşi paşi, între înalte ziduri, unde toate complexele îşi au unghere şi bolţi încrucişate la infinit, unde istoria uneori se scrie în ciuda naturii şi împotriva ei, unde inima lui de poet, de comunist, alege din lumină, din albastrul cerului, din vântul care înfioară iarna şi nu îngăduie nici unuia să fie călău şi nu obligă pe nimeni dintre noi să fie martir. Titlul de laureat al Premiului de Stat al Uniunii RSS confirmă acest urcuş şi crez al lui. Este aspru cu cei de talent. Vrea să-i vadă mai puternici decât dânsul. De parcă ar privi în oglinzile epocii, de parcă ei pun stăpânire pe spiritul lui. Şi uite-l simplificat de imagini, ca o forţă demiurgică ce leagă nodurile timpurilor şi uite-l cum cedează în faţa tinerei personalităţi. Cedează prin analiză, iubind lumina ţării înainte de a o numi.
Numele lui, Andrei al lui Pavel Lupan, e o stare, e o acţiune a timpului. E verbul ţării, verb activ, tânăr... deşi e tată, bunic, bunicul din poveste care mereu ne învaţă să arăm drumurile şi cărările... că pe întinsul lor am pierdut sămânţa atunci când ne-am ţinut de petreceri şi plăceri, sămânţa de omenie.
Luna lui Faur, luna lui de naştere, ne împleteşte glasurile în şaptezeci de lauri. Şi strigăm spre el cu privirile şi cu inimile:
«Sănătate! Mulţi ani!».
Roadele lui nu pot cădea prin aerul acesta înalt de urări.

Iacob BURGHIU