|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
| 01.2002 |  |
|
| "Andrei Lupan - Domn şi Salahor al Basarabiei" (ianuarie 2002, Moscova) |
||
|
Author : Loteanu Emil - regizor, poet, scenarist |
||
ANDREI LUPAN - DOMN ŞI SALAHOR AL BASARABIEI În vieţile paralele, pe care destinul ni le oferă, continui să-l văd înaintea mea pe Andrei Lupan. Bate calea cu pasul, tăcut şi îndărătnic, înverşunat în a veni la timp acolo unde trebuie săvârşită fapta, cotidiană sau istorică. În clipe rare de popas apare profilul său amintind cu fidelitate Gânditorul marelui Rodin. Dacă nu ar fi fost la mijloc diferenţa de epoci, mă puteam lansa cu ideea ca modelul sculptorului francez a fost ţăranul basarabean Andrei Lupan, devenit prin voia sorţii om de litere şi timonier. Ursuz şi aparent intangibil, păstrându-şi graiul satului natal ca pe o moştenire unică şi personală, Andrei Lupan împrăştia lumină, căldură şi humor, rupându-ne din zona urbanismului isteţ, plin de ifose şi surplus de importanţă către văile şi colinele Basarabiei cu livezi bătrâne şi podgorii renumite. El, el a fost ultimul apărător al vestigiilor noastre din zona cândva faimoasă a pomiculturii noastre, vestigii, care astăzi mai pot fi descoperite nu pe coama dealurilor, ci doar în versurile cântecului popular sau în acorduri de baladă. "Foaie verde, măr domnesc," sau " Foaie verde, măr creţesc..." sau "Foaie verde, măr rotat! Cu creanga în soare urcat!" Unde sunt astăzi merele domneşti, creţeşti, dulcea ranetă, strugurii tămâioşi, alepo, hamburg, cireşele pietroase mari cât corcoduşa? Ca şi devotatul lor apărător Andrei Lupan, livezile noastre - supravieţuitoare războiului mondial n-au rezistat căsăpirii totale supranumite progres agrotehnic! Am fost martor ocular al faimosului duel din sala teatrului Naţional, unde conducerea de partid şi de stat in gloriosul său marş către totala unificare a peizajului agricol legifera dispariţia unei civilizaţii întregi răspândite pe moşia Basarabiei, crescute prin dragostea, geniul şi sudoarea ţăranilor noştri secole la rând... În epoca campaniilor oarbe, iresponsabile şi necruţătoare Andrei Lupan a fost ultima stăvilă în calea entuziasmului dement, pronunţând calm, cu rezonanţe de tragedie shakesperiană: "mai rămâne de făcut un singur lucru, tovarăşi, - să schimbăm numele ţării". Cu un braţ aruncat spre nevoile sociale, cu celălat înfipt în ceafa tinerelor talente îi aduna de prin sate şi oraşe, aglomerând incinta Uniunii Scriitorilor cu popor pestriţ, bătăios şi dornic de glorie... Andrei Lupan a fost un patriarh al culturii, pe cât de sever pe atât de nobil. A fost naşul permanent al tuturor fenomenelor culturale şi artistice, blagoslovind naşterea cărţilor, teatrelor, operelor cinematografice, muzicale, edificiilor mari şi mici cu porţile deschise către mintea şi sufletele confraţilor săi. Cunosc zeci de sate în care Andrei Lupan, secundat de confraţii condeieri, venea să aprindă "Luminiţele" sale atât de îndrăgite, forturi în calea neştiinţei şi beznei spirituale. Eram şi eu uneori aciuat printre scriitorimea Moldovei în dreapta domniei sale, plin de importanţă şi enervat de faptul că sunt permanent tratat cu titulatura de "poet tânăr". Ca protest am scris poezia "Angina pectoris" inventînd un atac de cord care avea să vină peste vre-o 40 ani... M-am aliniat însă după această pretinsă maladie în rândul confraţilor mei care-şi purtau cu bărbăţie bolile şi rănile agonisite în anii de război, foamete şi pribegie... Ce frumoase erau clipele şi solemne când Andrei Lupan tăia cu oarecare stângăcie panglica roşie, iar pentru a-şi masca emoţia pronunţa hodorogit, ţărăneste: "bre, tovarăşi, n-aveţi alte foarfeci mai ascuţite?". Frumoasele doamne şi domnişoare, venite să deservească tejghelele cu cărţi în schimbul unor lefuri mai mult decât simbolice, se îmbujorau până în vârful urechilor dar Lupan îşi continua necruţător monologul în veselia comună: "Cî dacî n-aveţ, vă cumpără tovarăş Barschi alţi foarfeci, cî dumnealui scrie romane lungi şi are bani mulţi!". Solemna asistenţă, zguduită de râs trecea uşor la masa cu bucate alese şi vinuri de zile mari pe care noi, generaţia foamei, o transformam în câmp de bătălie... Activitatea Patriarhului în zeci de consilii artistice i-ar fi ajuns pentru zeci de vieţi, dar a trăit numai una şi aceea mistuită de patima pentru lumină şi prosperitate dăruite celor mulţi, patimă care îl înfrăţeşte cu tragicul său premergător Tomasso Campanella, ctitorul utopicului oraş "Civitas solis" - Cetatea soarelui! Bucuriile majore, sărbătorile lui Andrei Lupan erau reuşitele adepţilor săi, cei ce opintindu-se din greu, în sudoarea frunţii împingeau spre hotarele civilizaţiei moderne pământul şi poporul nostru. Viaţa lui Andrei Lupan a fost trăită sub semnul unui nesfârşit suiş bătut de vânturile Golgotei. Supravieţuind războiului a revenit pe un teritoriu încă mirosind a fum şi moloz, brăzdat de tancuri şi tranşee, prăbuşit în coşmarul foametei, mânat cu baioneta în vagoanele surghiunului siberian. Acest teritoriu stigmatizat şi cicatrizat se chema Republica Moldova. Pentru a reînvia, acest teritoriu invoca un act de sacrificiu, o danie de sânge şi jertfă umană. Acesta era preţul reînvierii şi el a fost plătit. Am cunoscut în mare parte acest batalion de sacrificiu, astăzi aproape uitat. În fruntea sa, în rândul de şoc s-a aflat Andrei Lupan. Generaţiile care vor veni mai târziu, generaţiile de la hotarul celor două milenii cu tot zelul şi srtădania lor, ba chiar prestând un maxim efort de imaginaţie nu vor putea niciodată reconstitui în deplină măsură zilele trezirii când pe ambele părţi ale Nistrului începu procesul pe care cu secole în urmă l-a formulat cronicarul străbun: "nasc şi în Moldova oameni". Oră de oră, zi de zi, an de an, hărţuiţi de nomenclatură, prinşi de vârtejul birocraţiei, pândiţi de capcanele politice, sub ploi de falsuri, insinuări şi denunţuri, cu riscul permanent al unei deraieri sociale pe care o plătea nu numai cel avizat dar şi familia sa - acest batalion de sacrificiu a readus la viaţă demult secatele izvoare ale energiei naţionale, a reintrodus Moldova în fruntariile lumii civilizate. Nimeni nu ar fi putut face mai mult decât ei. Sper că intr-o bună zi cineva totuşi va scrie adevărata istorie postbelică a Basarabiei şi Transnistriei unde în locul eroului anonim vor fi amintite spre laudă şi glorie sute şi mii de nume care au scos ţara din impas, - au salvat de la pieire sufletul şi identitatea noastră. În scurt timp o lume întreagă ne-a cunoscut, ne-a apreciat hărnicia, ospitalitatea, dragostea de frumos. Lecţia apostolatului am învăţat-o de la Andrei Lupan şi la rândul meu am deschis cu colegii mei în căutarea talentelor bătând drumuri de iarnă viforoasă sau arşiţă de Iulie de-a lungul şi latul Moldovei. Acele vremi încordate şi bătăioase poetul Andrei Lupan le-a trecut cu semeţie şi speranţă, cristalizând limba ţăranilor noştri în celebrul său destin, plin de farmec şi duioşie: "Cucuruz cu fruntea "n sus, Sărut ochii cui te-a pus" Pana acestui bărbat aspru, încercat de vremi, era muiată în călimara lui Eminescu, Creangă, Sadoveanu... Lupan în spovedania sa lirică se adresa acelor ritmuri sfinte din poezia noastră populară la care adăstase şi Eminescu în Scrisoarea a treia, geniul său poetic alegând unica modalitate ritmică, cea mai intimă şi apropiată de bătaia inimii: " De din vale de Rovine Grăim Doamnă către Tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne eşti aşa departe." Astfel s-a adresat voevodul Ştefan cel Mare şi Sfânt iubitei sale soţii în ceasul de moarte şi glorie, astfel suna limba iubirii în care Andrei Lupan şi-a scris cele mai bune versuri. Totodată, sub masca omului aparent ursuz, sălăşuia o fire doldora de umor. Pana lui se transforma cu uşurinţă în lujer de urzică când o cerea obiectul, creând ingenioase şi vesele balade cu iz Rabelaisian dedicate celor ce atentau la dulcele grai al plaiului mioritic, grămătici oficiali ce îndrăzneau "a turna în formă nouă limba veche şi "nţeleaptă..." Iar poetul îi apostrofa vesel şi usturător pe croitorii de limbă nouă: "cu neologisme de prin orheisme... limbă fără oase, tare bună eşti... şanti a mamei mele, şanti moldov"neşti!". A fost un act de mare curaj în acei ani de rigidă disciplină cazonă să dai cu tifla sub nasul oficialităţilor. Nu din răutate, o doamne, dar mult aş da să-i văd pe denigratorii de astăzi ai Patriarhului în acele zile de cumpănă! Acum, după ce destinul a pronunţat parola: se poate! domniile lor au încălecat vadul vremii uitând că istoria din când în când glumeşte, iar cei care îşi asumă dreptul de a judeca virtuţile umane plutind atotputernici în ceaţa roză a chefurilor de pomană riscă intr-o bună zi să devină erou de parodie dacă posteritatea le va îngădui prezenţa în acest ultim rol... Scriu aceste rânduri în luna Ianuarie al anului 2002. "Luminiţele" lui Lupan s-au ruinat, fetele nu mai vând cărţi, sunt duse prin Turcia, Portugalia, Rusia pentru a supravieţui cu preţul trupului sau al sufletului, casele de cultură cu geamuri smulse şi uşile puse pe foc adună copiii cu degete vinete, boacăne de ger pentru a le oferi ultimul dram de căldură şi lumină. Cei care merg la şcoală duc sub braţ o bucată sau două din trunchiul cireşului, caisului sau nucului căzut sub povara toporului. Pentru soba comună din clasă. Livezile înăbuşite de bălării şi buruiene aşteaptă să vină primăvara. Moldova a intrat în mileniul al treilea. ...Cum aş fi putut să cred că a fost ultima noastră întâlnire când vara era atât de darnică şi promiţătoare acoperind Moldova cu aurul lanurilor! Ţara mirosea a caise şi mere. Patriarhul a scos din rezervele domniei sale două sticle de câte un litru, de culoare verde închisă, ele însuşi constituind piese de muzeu fiindcă în a doua jumătate a secolului douăzeci asemenea sticle am zărit doar prin filmele de haiduci şi piraţi. Mi s-a explicat că am înaintea mea un vin roşu vechi tratat cu ierburi, rădăcini şi flori culese pe dâmburile pietroase ale Basarabiei. Una din sticle avea pe fund plante adunate la început de primăvară, ivite pe pământ în zodie feciorelnică, a doua conţinea aceleaşi mirodenii, adunate însă toamna, cu izul copt şi răscopt în arşiţele verii. Acesta era vinul de viaţă lungă a cărui taină o deţinea Andrei Lupan, vin în care îşi dăruiau forţa mistică şi cosmică ierbile şi florile Basarabiei cu care comunica în tăcere adâncă şi înaltă slujire poetul, vin în care se adunau versurile sale scrise şi nescrise, fiindcă viaţa este totdeauna neîncăpătoare pentru inimile sortite a bate veşnic. Tresar la gândul că mulţi ani înaintea acelei ultime întâlniri în casa primitoare a Patriarhului am scris poezia Beau vin, dedicată lui Andrei Lupan şi că destinul închidea un cerc. Acel vin primit în dar a fost o lungă împărtăşanie, strop cu strop amintindu-mi de Andrei Lupan ca de un stareţ sacru care a ridicat cu propriile sale braţe pietrele grele ale mănăstirii. Am avut deasupra mea ani la rând aripa protectoare a patriarhului, care mă obliga să-mi cântăresc din când în când minţile, eu rămânând deseori acelaşi june năzbâtios şi obraznic, nedus la biserică, care venea la şedinţele Uniunii Scriitorilor să întoarcă cu fundul în sus lumea pe care Andrei Lupan o dorea bine ticluită, cu scaun la cap, vorba lui Creangă. Acele întruniri furibunde erau pentru mine cele mai vesele şi dorite spectacole, iar eu eram convins că viaţa n-o să se termine niciodată... În centrul Chişinăului, în vechiul şi pitorescul parc, Andrei Lupan a reuşit să adune clasicii literaturii noastre, trecând ca un zimbru apocaliptic cu mica sa oaste peste oprelişti, legi de inchiziţie, peste viziuni obtuze şi absurde. Şefii au închinat până la urmă steagurile şi Aleea Clasicilor şi-a ocupat locul binemeritat în parc iar clasicii au trecut din posteritate în lumea celor vii... Aş vrea să văd într-o bună zi, într-un colţ de parc, în umbra unui arbore voinic şi rămuros, fie chiar şi turnat din bronz, chipul lui Andrei Lupan - fruntea sa înaltă, faţa adânc brăzdată, nasul aqvilin, puternic, de căpetenie dacă, - cap de domn şi salahor al Basarabiei. Patriarhul n-are nevoie de recompensă postumă, dar vreau să amintesc că generozitatea şi memoria unei comunităţi umane confirmă maturitatea ei şi atestă dreptul de verigă în lanţul nesfârşit al istoriei sale în drum către civilizaţie. Existenţa vieţilor paralele nu este un mit, o licenţă poetică. Cei care pleacă dintre noi continuă să vâslească alături. Fără de ei, existenţa noastră într-o lume dezechilibrată, departe de armonie şi fraternitate ar fi imposibilă. Figura lui Andrei Lupan robustă, cu umerii laţi, aduşi înainte, stăruie peste orizonturile anilor mei. Las Viitorimii aceste scurte şi puţin grăitoare mărturii cu speranţa că ele vor vi completate de setea lor de a cunoaşte şi descoperi. Şi atunci se va întâmpla minunea: Andrei Lupan va coborâ din lumile paralele pentru a merge cu ei în marea aventură a vieţii. Vor descoperi un tovarăş de cale puternic şi înţelept, cu o desagă de glume alese pentru fiecare cotitură a vieţii, um om de nădejde, - Andrei Lupan, om pentru toate timpurile. Emil Loteanu Ianuarie 2002, Moscova |