art. "La Mihuleni, acasă la poet" (1987)

revista "Nistru", Chişinău	1987
art. "La Mihuleni, acasă la poet" (1987)
	Author : Ladaniuc Victor
updated: 2006-06-27 17:01:43

LA MIHULENI, ACASĂ LA POET

"...Să ştii că în tăcere mi-e drag a ronţăi merinde rustice din amintiri".
Andrei Lupan

Eram un puştan, prin clasa a doua sau a treia, dar ţin minte ca azi, cum ieşea Mişa Bajura, şi el nu cu mult mai răsărit decât mine, apucându-se cu amândouă mâinile de cap, în faţa scenei:

"Măi, măi, măi,
ce tărăboi
a mai fost în sat la noi...".

Îndoia mâna dreaptă din cot şi cu trei degete strânse launloc o ridica în dreptul ochilor şi continua, adresându-se celor din sală:

" - Stai un pic să-ţi spun şi ţie,
să vezi tu minunăţie,
că la noi mai fiştecare,
de la mic şi pân-la mare,
s-a mirat de-aşa-ntâmplare".

Băiatul pronunţa silabele palatalizat, aşa ca la noi, la Colicăuţi - de-o vorbă, "ninunăţie" în loc de "minunăţie", nu ca la carte, şi oamenii câmpurilor îl ascultau cu faţa luminată de zâmbet, plini de curiozitate. Îl ascultam şi eu cu gura căscată, sorbindu-i fiecare cuvânt. Poezia era atât de accesibilă, iar Mişa o spunea cu atâta spirit şi atât de serios, că lumea o asculta, prăpădindu-se de râs. Iar eu mă întrebam, de care Grăchină şi de care Tănasă oare e vorba, că la noi, în Colicăuţi, "de la deal de selsovet", cu toate că nu puţine izvoare şi drumuri încârjoiete erau pe acolo, nu numai că nici o Grăchină "grasă, cu-o diseatcă de copii" nu era, dar nici moară de când e satul n-a fost pe-acolo. Mătuşa Grăchina trăia mai încolo, nu departe de casa noastră, dar era văduvă. De unde a mai născocit Mişa Bajura tărăboiul ista, de care se făcuse vinovat, mai întâi şi-ntâi, "Costea lui Andrei al Marfei, prisidateliu din sat"?
Abia mai târziu am aflat şi eu că poezia aparţine lui Andrei Lupan, iar tărăboiul descris nu era numaidecât nevoie să se fi întâmplat anume în satul meu. Dar poezia o recita Mişa Bajura şi noi, băieţii satului, ascultând-o, memorizam pasaje întregi. Când am găsit-o în carte, am citit-o de două ori şi chiar am învăţat-o toată pe de rost. Şi o recitam şi eu în public, şi o recitau şi alţii, dar aşa cum o spunea Mişa Bajura nimeni n-o putea spune.
Aceasta a fost demult, în seninele şi înduioşatele anotimpuri ale copilăriei mele, în primii ani de după război, dar asocierea suflului poeziilor lupaniene cu realitatea acelor locuri sfinte m-a stăpânit încă multă vreme şi din multe poeme ştiute pe din afară. Pentru că citeam La coasă şi parcă vedeam satul în primii săi ani de muncă laolaltă, colectivă:

"Grânele s-au pârguit.
La cosit!
La cosit!
Soarele nici nu răsare,
da noi, care mai de care -
ori cu coasa,
ori cu grebla,
ori cu furca în spinare,
ne-am pornit pe întrecute.
- Stai oleacă!
- Hai mai iute,
Hai că-ntârziem la coasă!".

Pentru că citeam Hat în hat şi faţă-n faţă şi parcă-mi auzeam aievea bunul meu bunel Oachim Lupu, grăind vorbă domoală, aşezată:

"Vezi, măi frate, câtă grijă
Îl apasă primăvara pe-un plugar?
Şi-a oftat el:
- Nu-i uşoară
munca omului la ţară!...".

Pentru că-mi vedeam, când citeam Închinare cu păharul, şi celălalt bunel, mai de la vale, pe nenea Petrea al lui Vasile-al lui Călin cu păharul în mână:

"Mă-nchin dumilorvoastră,
cinstiţilor bătrâni,
ca unora care-aţi zidit la temelie,
că voi aţi ridicat dintâi
hârleţu-n mâini
şi-aţi răsădit nădejdea
butucilor de vie.
Că mâna voastră bună a fost
neostenită
şi crezul vostru nu s-a dat bătut...".

Dar câte alte asocieri ale poeziilor lui Andrei Lupan cu realităţile satului meu natal încă m-au mai stăpânit şi mă stăpânesc şi azi! Totuşi, încă de pe atunci, mă gândeam şi la satul poetului, la oamenii lui, la vatra lui de dor şi har. Ş-apoi mă gândeam că, fără îndoială, satul acesta se aseamănă grozav cu al meu. Şi visam să mă conving de lucrul acesta neapărat.

* * *

Am intrat în Mihuleni cu pasul contenit, cu respiraţia mai tăinuită. Şi în această stare sufletească, plină de-o pietate nelămurită, un gând, ca un trăsnet din senin: "Da oare mihulenenii îi ştiu Tărăboiul? Îl pot ei oare recita ca Mişa Bajura?" Un gând alungat pe loc, cu energie: "Ce mai vorbă? Desigur că-l ştiu. Şi nu numai Tărăboiul. Şi le recită poate chiar mai bine".
Dar satul?
Mihuleni, veche aşezare moldovenească. Situat pe malul stâng al râuleţului Ciorna, la trei kilometri de staţia de cale ferată Şoldăneşti, satul îşi numără respectabila vârstă de aproape patru secole. Acoperit cu plapumă scânteietoare de zăpadă, el arăta tăcut, gânditor. Ca un bătrân chibzuit şi înţelept. Ca o minte cumpănită şi încăpătoare. Până şi pasul trăitorilor lui mi se părea cumva mai aşezat, fără semne de nerăbdare şi repezeală.
Era tihnă şi pace în jur. Doar pe şoseaua dinspre centrul raional dacă se mai cutremura liniştea din când în când de vuietul camioanelor şi autobuselor. Doar în clipele de completă relaxare de mai răzbea până în tării, ca să rămână suspendat acolo, sus, în aerul rece, câte un şuierat ascuţit de locomotivă.
Iată, deci, Mihulenii! Te abaţi de pe şosea în dreapta, pe ulicioare mai dosite şi parcă mult mai aievea simţi în faţă adierea timpului. Oamenii se salută respectuos, se întreabă de sănătate şi treburi şi nicidecum nu te părăseşte gândul, că, iată, în sfârşit, te-ai întors acasă, la vatra părintească, atât de liber şi uşor te simţi aici.
Te opreşti pe un loc mai înalt, cam pe unde se îngemănează cele două Ciorne, cele două văi adânci, în care îşi petrec copilăria toţi mihulenenii, - Ciorna cea mare, ce desparte Mihulenii de Părcani, şi Ciorniţa cea mai mică, ce întretaie satul în două părţi, - şi nu poţi să nu admiri câmpurile înzăpezite, săltate întruna prin lăsături şi ridicături. Undeva la capătul priveliştii mai mult ghiceşti, decât vezi linia strâmbă a orizontului, pentru că totul - şi deal, şi vale, şi case, şi copaci, şi cer, şi pământ - se contopeşte într-un alb inocent şi ameţitor, într-un alb atât de alb, că-ţi mijesc ochii.
În jur e măreţie şi înţelepciune. E tihnă şi gând. E fior şi răscolire. Şi-ţi dai seama că, da, anume de aici - anume de aici! - a putut să pornească acea privire adumbrită şi pătrunzătoare, acea cugetare adâncă şi filosofică caracteristică întregii creaţii a scriitorului-academician Andrei Lupan.
Multe locuri aici sunt legate nemijlocit de copilăria poetului. Mulţi oameni din partea locului, multe întâmplări şi evenimente i-au servit şi-i servesc drept sursă de inspiraţie. Să ne aducem aminte:

"...Şi fricosul
Ştefan Grosul,
ca păstaia de chircit,
cu suciţi ochi la slănină
şi făină
a vorbit...".

Sunt câteva versuri din Noi şi părcănenii - una din primele poezii ale poetului, versuri pe care le ştiu pe din afară şi ţi le declamă cu plăcere toţi mihulenenii. Şi această "vale la Ursoaica", şi acest "drum de fier sub scală, unde-i borta de bursuc" sunt şi azi, şi aceste încăierări de pe valea Ciornei şi bătăi cu pietre de cândva, şi acest om fricos Ştefan Grosul "ca păstaia de chircit", şi acest Nane Bădărău "voinic şi rău", ai cărui "dinţi bălai ca de ţigan fulgerau în roşii gingini", au fost într-adevăr şi mulţi dintre mihulenenii mai bătrâni îi ţin bine minte. Şi confirmă că taman aşa a fost, că poetul drept a spus.
Dar celelalte chipuri? Nu sunt oare tot din Mihuleni? Dar chiar dacă şi nu-i aflăm în cărţile de evidenţă ale satului sau la oficiul stării civile, mihulenenii mai că şi le amintesc, ca pe nişte chipuri de consăteni de-ai lor. Poate cu altfel de nume, poate cu mai altfel de porecle. Poate mai de peste deal, poate mai de peste vale. Dar sunt chipuri deosebit de cunoscute. Pentru mihuleneni şi pentru noi toţi.
Ia să ni-i amintim. Ion Agache, "lung cât clopotniţa, avan, buclucaş" şi "rău de gură", care "se judeca cu toţi pentru imaş şi cu frate-său pentru un hat de arătură", care "alerga pe dealuri" "veşnic cu capul gol şi desculţ" şi "purta în buzunări pământ, şi spice, şi iarbă, şi cornuţi"... Îl recunoaşteţi, nu-i aşa? Poate vreţi să spuneţi că nu-i mihulenean? Că-i consăteanul orişicui? Vă cred, căci şi mihulenenii zic că-i de-al lor. Pentru că şi la ei a fost unul, care odată, după "un talmeş-balmeş şi, bineînţeles, o-ncăierare", i-a zis preotului, care îl probozea cu sfaturi cuminţi: " - Eh, părinte, de-ar fi o revoluţie măcar cinci minute, să te învăţ eu minte!".
Dar Filimon, despre care poetul zice, că-i "un om mahmur de la mine din sat" şi care se întreabă, dacă e-a bine, când "de trei ani în sat nu moare nime?" Dar Isop, acel "încurcă-lume şi om de nimic", cel din Hârtop, care în timpul fierbinte al recoltării a pus carul de-a curmezişul drumului şi se gândea în care parte s-o ieie - la deal sau în vale - de nu puteau trece maşinile şi carele încărcate cu snopi? Dar Ion Zoltur şi Chirică Invalidul, care-a fost la Port-Artur"? Dar şugubăţul "vărul tatei Simion", care "povestea la cumătrie pentru cine vrea să ştie despre marea bătălie cu-mpăratul Palion"?
Mergeam pe uliţele Mihulenilor, ispiteam cu privirile ferestrele caselor şi căutam să ghicesc, care şi în ce casă să fi trăit şi cum l-o fi chemat cu adevărat. Că, la fel ca şi alte sate, şi Mihulenii trebuie să fi avut un Ion Agache, un Filimon, un Isop, un Simion ce dă pălăvrăgeala din el, un Larie şi un Ilarie, nişte "ţărani-semănători", care simt taina încoltirii si a mugurilor noi... Multe chipuri din poeziile şi poemele scriitorului din Lumina, şi din publicistica sau au asemănare la chip şi la crez cu oameni din Mihuleni şi satele învecinate. Niciodată, însă, nu i-a zugrăvit strâmb.
Casele şi uliţele satului, desigur, acum sunt altele, mai largi şi mai luminoase, dar şi în caracterele deja menţionate în exemplele de mai sus şi culese din poeziile poetului reţinem elementele noului, însemnele vieţii noi. Dar ce a fost mai înainte? Să citim şi poezii de mai înainte.
Pe Onichi "l-au găsit spre amiază nişte copii când se ascundeau printre tufari la joacă", l-au găsit legat "cu juvăţul de o cracă". Ţăranii, care veniră din sat cu ceata, hotărâră "mai întâi pentru paza lor o babă să-l descânte cu sânge de cucuvea şi să-i împlânte în inimă un vârf sfinţit de andrea, să nu se arăte cumva ca strigoi, lipsindu-i pe oameni de ploi". Iată, deci, cum stăteau lucrurile cu întunecimea ţăranilor. Dar cu moşul Onichi cum fusese? S-a spânzurat omul, pentru că-l alungase fecioru-său de-acasă "şi el a umblat prin lume peste trei săptămâni dărmat", dar, negăsind loc de oploşire, s-a întors pe furiş noaptea şi "i-a furat frânghia feciorului din prag" şi a plecat cu ea la vii, "hotărât să nu mai fie pribeag".
Iat-o, reală şi inevitabilă, tragedia omului oropsit. Oare numai în Mihuleni a fost acest moş Onichi? Să-i întrebăm pe oamenii mai în vârstă, pe bătrânii satelor noastre, să ne spună ei cum era viaţa sărmanului când le curgea ca un "dar de foc duşman lumina", când nu păpuşoiul sugea vlaga din ţarină, ci "bulgării hapsâni din păpuşoi", când colindătorii plecau mâhniţi din casele oamenilor, pentru că nu găseau în ele căldură, "nici azimă în plită" şi "sleită apa-n cană", pentru că era "jale-n Basarabia de mijloc" şi "foame-n Basarabia de sud", şi toată Moldova parcă era "o ţară stearpă şi deşartă", şi oamenii plecau la muncile câmpului "cu ochii încuiaţi sub lacătul gândurilor"... De aceea şi se găsea tot mai des câte un Culai "dăngăluit pe trup cu vergeaua, adulmecat de copoi şi de zacoane", ca să răspundă de judecată:

"Ia lasă-mă-n scaun
şi dă-mi un minut
clopoţelul în mâini,
să-l sun eu ca un
stăpân!
Treci tu colea,
în boxa mea,
să te-ntreb cine-mi eşti,
din sângele cui te hrăneşti?".

Dar, oropsit şi întunecat cum era, satul se trăgea spre carte. Se trăgea spre carte, ca vlăstarul spre lumină. Dar nu oricine putea să-şi deie odrasla la şcoală. "Drumul spre carte, scria într-un târziu poetul-academician, prin opreliştile vremii, era chinuitor... Priceperea, capacitatea şi voinţa de a învăţa însemnau puţin. Trebuiau, în primul rând, bani. Bariera se trecea lesne de către cei care aveau pungă". Aşadar, chiar dacă încercau, nu toţi reuşeau să meargă prea mult pe drumul cărţii. "Îndrăzneţii căutători de lumină se întorceau la brazda din care se dezrădăcinaseră, falimentari şi vinovaţi de noua ruşine a casei părinteşti". Poetul confirmă adevărul acesta cu cele văzute şi trăite. Dar erau şi de acei care, în ciuda legilor duşmănoase ale vieţii de atunci, luptau cu îndârjire şi încruntare ţărănească şi înfruntau vitregiile, care "se zbăteau, riscau, sfidau toate îngrădirile, plăteau totul cu munca, cu sănătatea şi chiar cu închisoarea, dar, până la urmă, îşi apărau dreptul de a învăţa".
În Mihuleni n-au fost mulţi de aceştia. Printre ei, însă, era şi Andrei Lupan.
Mişa Bajura despre care spuneam la început, când recita de pe scenă Tărăboiul, era prin clasa a cincia sau a şasea. În Mihuleni, drept că cu mult mai înainte, unui băieţel şi mai mic, de numai cinci sau şase anişori, lumea îi zicea:
- Andrunea, ia să ne spui tu o poezie! Poţi?
Şi Andrunea îşi umplea plăpânzii plămâni cu aer şi spunea legenda Toma Alimoş până la sfârşit, la vreo 140 de versuri, dar nu aşa, ca din puşcă, ci frumos, cu intonaţie. Altă dată recita pe de rost Mioriţa, altă dată - Doină-doină, cântec dulce... Apoi a început a recita Rodica de Vasile Alecsandri. Cu toate că încă nu ajunsese la acel pârlaz de înţelegere, ca să poată şti că aceste frumoase cuvinte le-a ales şi le-a împerecheat un poet, un om ca toţi oamenii, numai că mai dăruit cu talent. Dealtfel, despre prima sa familiarizare cu poezia mărturiseşte chiar el însuşi: "Aveam poate cinci ani, poate chiar mai puţin, era într-un amurg şi undeva în vie cânta o fată nevăzută. Asta a fost prima mea întâlnire cu poezia, prima legătură cu poezia populară, care avea să dureze întreaga viaţă". Căutam îndelung la viile mihulenene, acoperite cu zăpadă albă, dar vara şi, mai ales, toamna, fără nici o îndoială, învăluite de multe cântece populare".
De minunea cea mare i-a făcut rost ceva mai târziu taică-său. Şi se numea minunea Alexandria - o carte împrumutată de la un prieten de-al său tocmai din Lipceni, cale de vreo 5-6 kilometri de la Mihuleni, "pe cărăruia în jos prin povârnişul surpat al scălilor peste apa Ciornei. A ascultat miraculoasa istorie "la lumina lămpii de pe sobă", cu toţi fraţii şi surorile grămadă. Poetul îşi aminteşte: "Parcă se prăbuşise un perete fără chip, sub care crescusem toţi până atunci, într-o jalnică mărginire şi ne pomeniserăm parcă deodată în largul cel mare al cunoaşterii". Apoi: "cartea era tiparita cu litere de psaltire, chirilice, într-o limbă sărbătorească şi cântătoare, în care clopoteau nume neuitate. Netinav împarat, Antioh craiul, Olimpiada, Ducipal, Darie cel nenorocit... Şi mai cu seamă el, viteazul vitejilor şi înţeleptul înţelepţilor, Alexandru... Citea fratele Neculai, mai învăţat dintre noi, pentru el chiriliţa n-avea taine. Eu, aveam poate 6-7 ani, am însuşit-o în câteva zile de pe filele roase ale acelei cărţi".
Caut să-mi imaginez satul acesta "bătut de pumnul legii şi păzit cu puşca de jandarmi... cum îl ştiu din străbunei moşnegii...".

* * *

Casa veche, în care Pavel al lui Maftei şi al Sofiei Lupan cu soţia sa Nadea, fata lui Simion şi Ştefanei Ciolpan, au dat viaţă celor şase băieţi şi două fete, azi nu mai este. Prea se ologise şi se îngrebănoşase şi Fiodor, care a rămas să trăiască în ea, a dărâmat-o. De fapt, i-a dărâmat numai pereţii, temelia lăsându-i-o aşa cum a fost, de la părinţi, şi pe ea înălţând pereţi noi, mai durabili şi mai arătoşi. Dar Andrei, când îl apucă dor de casă, tot mai vine pe aici. Şi mai vine şi Aniuta, care, de asemenea, s-a făcut scriitoare la Chişinău. Vine şi se bucură de primenirile satului, de primăverile, care numai bucurie pot genera, că unele schimbări o mai şi întristează uneori. "Nucul de la izvor s-a uscat şi are o creangă dezbinată. Nucul pare mai mic cu usna ştirbă, iar apa din şipot bate mult mai slab", constată ea nostalgic în romanul său Neagră-i floarea de cireş. Ca apoi, acum, să precizeze cu şi mai mult regret în voce:
- Acuma nucul nu mai este deloc...
Mai des, însă, vin Ştefan şi Vasile, că-s aici, sub coastă, la Şoldăneşti.
Dar nu mai vin deloc Maria, Ion şi Neculai. Maria s-a stins de mică, la trei anişori, în urma unei epidemii de scarlatină - şi aşa o boală era pe vremuri, iar Neculai - la sfârşitul anului 1981. Fiodor Pavlovici povesteşte despre trecutul familiei sale şi ochii i se afundă-n umbre grele. Când revenim cu vorba la fratele său Andrei, în priviri i se aprinde din nou sclipăt cald:
- Dacă lumea-l citeşte şi-l laudă, ne bucurăm, desigur, şi noi, dacă e onorat şi socotit ca om de vază, cum să nu ne pară bine?
Iar Vasile, fratele nostru, cel mai mic, nu prea ahotnic la vorbă, odată a zis: "Andrei ne este mândria şi exemplu, iaca ce voi spune eu".
Ca şi Fiodor, Ştefan Lupan a luptat şi el pentru ridicarea agriculturii din Moldova pe culmi noi. Amândoi , numai că primul în satul natal, iar celălalt în Cuizovca, raionul Rezina, câte trei cincinale la rând au condus gospodăriile colective.
- Munca bună rod adună. Zău că-i drept.
În Mihuleni sunt încă mulţi oameni care au copilărit cu poetul Andrei Lupan. Moş Vasile Bădărău e unul dintre ei. Şi nu un oarecare, ci unul dintre cei mai apropiaţi prieteni, Vasile Fiodorovici îşi aminteşte bine, cum, fiind măhăleni, se ajutau la plug, la arat, la strâns, cum au învăţat împreună în şcoala primară, apoi în Cucuruzeni.
- Creşteam într-o măhală. Părinţii noştri se aveau de bine, ajutându-se unii pe alţii cu ce puteau, şi noi, copiii, ne petreceam zilele când la treabă, când la joacă, căci copilăria copilărie rămâne în orişice împrejurări. Şi iată-ne la coarnele plugului. Cu cartea în mână ori fripţi de vreo nouă năzbâtie pusă la cale, ne petreceam cei ani de zburdălnicie mai mult prin Valea Ciornei, loc de o rară frumuseţe, unde satul şi-a crescut copiii rând pe rând, de atunci şi până în vremurile noastre, dăruindu-ne râul şi iarba, cântecul păsărilor şi umbra copacilor. Aşa ne-am văzut cu patru clase terminate la şcoala primară din sat, clădirea căreia mai este şi acum, păstrându-se în ea amintirile unor timpuri demult apuse. Aici, la şcoală, a fost momentul, când mi-am dat seama că Andrei, ori cum îl numeam noi Andrunea Lupan, va ajunge departe, căci la învăţătură nu ştiu cum se făcea, că el era mai ager decât ceilalţi, mai repede prindea ştiinţa din cărţi şi din gura învăţătorului. Dar era şi bun de şotii. Într-o zi, la o recreaţie, înainte de lecţia de religie, vedem prin fereastra şcolii cum coboară popa din căruţă. Andrei nu chiteşte mult şi strigă cât poate: "Iaca vine şi cel cu şlihu-n gât". Noi - râsete în gura mare.
Moş Vasile se laudă că are un poet mare din satul său, poet cu care a copilărit. Mătuşa Liusea, Aculina Matveevna, soţia lui, se grăbeşte să-mi spună, că şi din satul ei, din Plopi, a ieşit un poet al poporului - Petrea Cruceniuc. Şi-s frumoşi amândoi, şi-s cuminţi, şi ţi-i mai mare dragul să-i priveşti. Dar mătuşa Anica Muntean? Am văzut-o, am stat de vorbă, am ascultat-o. Dar să-i oferim cuvântul lui Gheorghe Malarciuc, care i-a făcut un succint portret în eseul Ne ducem să căutăm sujalca...
"Am avut noroc s-o găsesc pe mătuşa Anica Muntean, care participase acum câţiva ani la un program televizat şi cu care vroiam să stau de vorbă. Senină şi blajină ca bunicuţele din poveşti, cu vorba molcomă şi sfătoasă, colorată cu expresii, nuanţe, amănunte interesante, mătuşa Anica mi-a deschis casa, apoi a mers cu mine prin sat ca să-mi arăte ceea ce mă interesa. Temelia casei părinteşti, pe care fratele Fiodor fost mulţi ani preşedinte al gospodăriei din sat, a ridicat pereţi noi. "Izvorul Lupenilor", pe care l-au întemeiat străbuneii scriitorului (pe bunicul lui Andrei Pavlovici îl chema Maftei... pe tata lui îl chema Pavluş, moş Pavluş, aşa îi ziceam noi... Şi-o fost moşu Gheorghe Lupan, frate cu moş Pavluş... şi-o fost gheaghea Toader tot frate cu moş Pavluş... Mătuşa Nadea era soţia lui moş Pavluş... fundamentul izvorului l-o fi pus încă tata lui moş Maftei... Trebuie să aibă vreo două sute de ani izvorul. Şi satu-i vechi... Lui Andrei Lupan tare-i place apa din izvorul ista, când vine bea şi-şi ia şi la Chişinău).
Mătuşa Anica Muntean mi-a povestit şi mie, cum Andrunea lui moş Pavluş a trecut-o pe dânsa şi pe soră-sa, care fugiseră de la harbuzărie, peste gârla umflată de ploaie, cum le-a ieşit odată în cale pe înserat o mască şi le-a speriat, cum într-o iarnă a venit Andrunea cu hăitul şi a hăit tare frumos. Şi mi-a povestit mătuşa Anica şi de piesa ceea, în care Andrunea lui moş Pavluş a chemat-o să joace şi ea un rol - cel a cucoanei Arendasoaie...
Mulţi mihuleneni vorbesc cu mândrie despre poetul Andrei Lupan. Mihail Grigorievici Ciburciu, pedagog, îţi precizează orice detaliu din viaţa şi activitatea lui. Despre el în primul rând vorbesc şi ceilalţi învăţători şi intelectuali ai satului, sătenii.
Am văzut şi izvorul din centrul satului Mihuleni, izvorul, care-şi adună apele din străfunduri nici nu se ştie de când. Izvorul despre care mi-a povestit mătuşa Anica Muntean şi alţi mihuleneni. Trăitorii de pe aici îi zic Izvorul Lupenilor, pentru că de câte ori vin Lupenii prin sat, prima dată vin la izvor şi pleacă tot de la acest izvor. Beau apă rece şi limpede, ba-şi mai iau şi cu ei - în borcane, în damigene, în alte vase. Care la Chişinău, care la Şoldăneşti. Când era şi Neculai, căra apă de aici şi la Ţaul...
Şi-i răcoritoare apa izvorului, şi-i limpede şi împrospătătoare... Şi-ţi dă puteri, şi te purifică. Ca şi slova poetului, dulce şi mângâietoare, îngânată ca o melodie, răbufnită cu forţă din adâncul pieptului sau scrâşnită între dinţi. Şi e bine că până astăzi, întotdeauna, s-a socotit în toate deprinderile sale un lucrător al pământului, poezia, literatura fiindu-i tot un pământ, tot o ţarină, pe care o lucrează cu dragoste şi dăruire.

Victor Ladaniuc
Nistru, 1987