� 2007-2013 familia Lupan
|
  |
04.2006 |
|
art. "Gospodarul", include "Cuvînt rostit cu prilejul seratei jubiliare, dedicate poetului Andrei Lupan, în februarie 1962" (Moscova, aprilie, 2006) |
|
Author
:
Druţă Ion - scriitor, dramaturg
|
inserted: 2007-04-21 19:10:41
|
ION DRUŢĂ
GOSPODARUL
Cînd ne-a fost chiar atît de bine,
ca să ne putem plînge, că ni-e greu?
Vremea vine, vremea trece...
Şi acum iată că e aproape o jumătate de secol a trecut, de la serata ceea de iarnă moloşagă, de la adunarea ceea senină din sala de festivităţi a Academiei de Ştiinţe. Teamă-mi este că puţini au rămas dintre cei ce erau atunci în sală, puţini dintre cei ce au stat în prezidiu. De! Se schimbă vremurile, se schimbă lumea, o generaţie se duce, alta vine.
Aşa stînd lucrurile, mi s-a părut necesar să fac o mică întroducere pe marginea celor rostite acum o jumătate de secol, la serata jubiliară a academicianului Andrei Lupan, ajutîndu-l pe cititor să intre mai uşor în incinta Academiei din acele vremi, în atmosfera seratei ce avuse loc.
Fără a subestima cît de cît versul mustos şi înţelept al poetului, am fost şi rămîn de părerea că Andrei Lupan s-a impus în primul rînd ca un bun gospodar al culturii noastre, strateg al redeşteptării culturar- literare, politician înăscut de talie eurupoeană. El, paremi-se, a fost primul care şi-a dat seama că, în marea reaşezare a lumii de după război, un popor se va putea afirma şi, prin urmare, îşi va putea regăsi locul, va putea supraveţui, în primul rînd, prin cultură.
Lămurindu-şi cum stau lucrurile, Lupan şi-a suflecat mînicile, muncind o viaţă întreagă întru susţinerea şi cultivărea talentelor tinere şi începătoare.
Le-a susţinut în toate domeniile, în toate instanţele, în împrejurări dintre cele mai încurcate. De la I. C.Ciobanu şi Ion Bolduma, pînă la odraslele ultimei promoţii, care l-au trădat şi batjocorit, făcîndu-l pe bătrîn să părăsească lumea într-o cumplită mahnă sufletească.
La început s-a crezut că a fost un accidenit nenorocit pe care trebuie să-l dăm uitării cît mai grabnic, pentru a ne curăţi de acel mare păcat. Nu a fost însă să fie. Evenimentele ce-au urmat au dovedit că de acolo, de la acea şedinţă nefericită a pornit marea devastare şi ruinare a culturii noastre. Cum am pornit-o, nu ne mai putem opri. Dăm la pămînt totul şi toate, parcă pentru a adeveveri vorbele marelui gînditor Octavian Paler, care susţinea mai nu demult că scriitorii români părăsesc scena istoriei într-o decădere şi umilinţă, care face revenirea lor imposibilă.
Din păcate, săraci cu duhul cum sîntem, nu putem cuprinde destinul aproapelui nostru în totalitatea lui. Oricît nu i-ar mira pe unii, destinul lui Andrei Lupan nu a fost deloc o călătorie frumoasă într-o zi de mare sărbătoare. Garda scribilor chemaţi întru înveşnicirea luptei de clasă , cei care l-au admis, cu chiu cu vai, în fruntea Uniunii scriitorilor, nu aveau ochi să-l vadă, îl numeau, ei între ei „culacul”, pîndind clipa potrivită pentru a-l detrona şi deporta în direcţia cunoscută.
Confruntarea generală între şantişti şi basarabeni, cum se numeau veşnicele noastre tabere pe atunci, a răbufnit deschis în primăvara lui 1960, imediat după Decada literaturii şi culturii moldoveneşti la Moscova. Moldova sovietică cheltuise sume enorme întru proslăvirea şi promovarea nomenclaturii sale la nivel Unional, dar, din păcate, scăpase cu vedere renumita cuvîntare a lui Hrusciov din 1956. După acea cuvîntare, dedicată demascării cultului personalităţii staliniste, peste Moscova se lăsase primul dezgheţ.
Capitala Uniunii sovietice devenise deja capitala unei altei lumi. Apăruse aşa zişii şaizecişti. Proza lui Alexandru Iaşin şi Fiodor Abramov, versurile lui Evtuşenco şi Ocudjava, teatrele Sovremenic şi Taganca, piesele lui Victor Rozov şi Leonid Zorin, pînă că un simplu eseu a lui Pomeranţev din „Novîi mir” „Despre sinceritate în literatură”, cutremurase întreaga structură partinică.
Aşa stînd lucrurile, capodoperile realizmului socialist, pregătite cu multă migală la Chişinău, au rămas nedespachetate la Moscova. Versurile lui Cruceniuc, proza lui Barschi şi Cutcoveţchi, două spectacole teatrale după piesele lui Bucov şi Darienco, toate s-au prăbuşit, lăsînd la suprafaţă doar „Frunzele de dor” şi” Casa mare”.
Această stare de şoc îl făcu pe ţeposul Cutcoveţchi să lanseze o maximă, care circulase multă vreme printre partinici : «Декада заkрылась, и мы уехали удруцены». Fireşte, nomenclarutiştii de la Chişinău, abea întorşi acasă, visau să-şi ieie cît mai curînd revanşa. „ Frunzele de dor” şi „Casa mare” erau făcute ferfeliţă, dar Moscova rămînea neclintită pe poziţiile sale. După ce, în martie 1961 „Casa mare” a fost montată pe scena Teatrului Armatei, piesa a şi început a călători pe scenele numeroaselor teatre din toată ţara. Vrînd-nevrînd, naţionalul din Chişinău a început şi el repetiţiile.
Locuiam deja la Moscova, unde-mi era şi familia, dar veneam destul de des prin Moldova. Pe la sfîrşitul lui 1961 venisem la Chişinău în legătură cu faptul că revista „Nistru”, deşi publicase, în cele din urmă, piesa, refuza categoric să-mi achite onorariul cuvenit.
După decadă, Lupan o vreme se simţea oarecum izolat, poate de asta evita să se întîlnească cu mine. Telefonasem de mai multe ori. Ba mi se spunea că nu e acasă, ba odihneşte, ba e deja plecat la Guvern. Apoi, nu ştiu cum s-a întîmplat că într-o bună zi ne întîlnim în plină stradă, faţă în faţă.
Era trist, abătut. Susţinuse ceea ce trebuia condamnat, trecuse cu vederea ceea ce trebuia avansat în fel şi chip. Ei şi apoi, pe lîngă toate, în Chişinăul cela domnea o zi seacă, ceţoasă, fără cer şi orizonturi, dar, vorba cîntecului, cînd a fost aici pe malul Bîcului atît de bine, ca să putem zice, că amu ni-e rău?
Din vorbă în vorbă, ce mai nou la Moscova, cînd ai venit, cît o să mai stai.
-Mîine plec.
-Şi pe cînd crezi să mai apari ?
-Ceva mai spre primăvară.
-Prin februarie nu vii?
-Se aşteaptă ceva?
- Mare lucru nu cred să fie, dar o serată, la Academie, s-ar putea să aibă loc.
-Cu ce ocazie?
-Păi, vezi tu, cu toate necazurile, anii trec, iar semicentenarul, adică cinzeci de ani, dacă poate nu ştii, e, totuşi, un prilej ce merită a fi sărbătorit.
-Şi cine, mă rog, împlineşe în februarie semicentenarul?
- Mare lucru de n-oi fi tocmai eu.
La asemenea cotitură moldovenii, de obicei, lasă tonul şugubăţ şi trec pe partea cealaltă a drumului.
-Dumneata, Andrei Pavlovici, mă inviţi la serata dumitale?!
-Ar fi o plăcere şi o cinste pentru mine.
-Viu neapărat.
Venind pe la sfîrşitul iernii, tînăr şi înflăcărat cum eram pe atunci, mă aşez la masa de scris şi aştern pe hîrtie textul ce urmează.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Cuvînt rostit cu prilejul seratei jubiliare,
dedicate poetului Andrei Lupan,
în februarie 1962
Stimaţi tovarăşi!
Andrei Lupan, omul ce-a tot răsădit atîtea seminţe de adevăr pe ogorul literaturii nostre, vine acum să ne mai spună un lucru. Zice azi Andrei Lupan că toate ar fi ele cum ar fi, dar, vorba e, trec anii…
Trec anii. E o poveste la mijloc pe cît de veche pe atît de nouă, o poveste pe cît de amară pe atît de senină. Atîta doar că, trecînd într-o goană nebună, anii noştri găsesc cîte-o clipă de răgaz ca să ne îmbie ceva mai la o parte pentru a ne iscodi, în şoaptă:
„Bine-bine, măi frate iepure, noi ne tot călătorim în veşnicia noastră , dar tu unul ce-ai făcut cu timpul ce ţi s-a fost dat?”
Azi e ziua cînd chemat e ceva mai la o parte şi cercetat în fel şi chip Andrei Lupan, tovarăşul nostru de condei. Şi, adunaţi să împărtăşim împreună bucuria călătorului ajuns în pragul unei jumătăţi de veac, sîntem datori a da mărturii, ba chiar a şi răspunde împreună cu Lupan, atunci cînd veacul vine să-i ceară socoteală.
În definitiv, dacă s-o luăm de la capăt, ar fi să ne întrebăm – cam ce vrea să zică în moldoveneşte, la Chişinău, la începutul lui 1962, cînd zicem Andrei Lupan? Natural, fiecare scriitor îşi are destinul său, orizonturile sale, forţa sa creatoare, fiecare înţelege şi pietrifică timpul în felul său.
Cît mă priveşte, pentru mine Andrei Lupan înseamnă o lume întreagă.
Mai întîi de toate, fireşte, poezie. Versuri lirice, satirice, filozofice. Versuri măsurate cu pasul, cu apele Nistrului, cu înverzitul şi scuturatul nucarilor, versuri potrivite cu calendarul epocii, versuri adînci în bunătatea lor ca pămînturile dezmorţite de apele primăverii. Aşa se face că prin numele lui Lupan noi mai subînţelegem o nemărginită dragoste faţă de acest pămînt, faţă de cultura lui.
Mai înseamnă, pentru mine, acest nume, o luptă cinstită pentru adevăr, o luptă grea, înverşunată şi principială. Apoi mai înseamnă acest nume un fel al lui de-a rosti cuvîntări cumpănite, pline în miez, o glumă senină, populară, răsărită în cele mai încurcate împrejurări, urmată de un fel de trîndăveală naţională, acoperită cu un substrat adînc filosofic. În sfîrşit, zicînd Andrei Lupan, noi mai subînţelegem trei fete la casă, şi nici un fecior.
S-o începem cu scriitorul. Andrei Lupan e poate singurul dintre literaţii noştri care nu şi-a făcut stagiunea de scriitor tînăr. Înţeleapta noastră critică literară n-a avut posibilitatea de-a ghici în jurul poeziilor lupănene - va fi ceva de capul acestei înzestrări, sau nu se va alege mare lucru.
Formarea şi stabilirea versului lupănean au avut loc undeva în afara literaturii noastre, şi atunci cînd a apărut, s-a aşezat de la bun început în capul obştii noastre literare. De atunci şi pînă azi, aproape două decenii la mijloc, Andrei Lupan nu-şi schimbă nici locul, nici poziţia. Şi, ceea ce e aproape de necrezut aici la Chişinău, nimeni nu se întreabă în gura mare că, adică, pe ce chestie şade mihuleanul ista de atîta vreme în capul mesei?!
În definitiv, Lupan nici n-a întrat în literatură prin felul obişnuit de toată lumea. Lupan pur şi simplu s-a înfipt în ea cu setea multor zile de arşiţă, cu muşchiul unui vechi pietrar de pe malul Nistrului, cu energia unui luptător pentru dreptatea celor mulţi şi obidiţi.
A cules din fugă succese la care alţii rîvnesc cu anii, şi fiecare succes, în ciuda logicii obişnuite, avea nu atît să-i cultive superioritatea, cît modestia. Lupan a moştenit de la buneii săi din Mihuleni marea mirare a unui neştiutor de carte, pentru cel ce ştie a aduna cuvinte tipărite, şi azi, ajuns poet cu nume în toată Uniunea Sovietică, academician, el continuă să ieie în mînă orice tipăritură cu o anumită sfială, înrudită cu mirarea, de parcă ar fi vrut să zică – ca să vezi, tovarăşe, foi obişnuite de hîrtie, dar, cînd le cercetezi mai bine, auzi cum sună verbul!
Lupan e scriitorul vremurilor ce l-au plămădit. Masa de scris i s-a părut un teren prea mic pentru un scriitor ce locuieşte la Chişinău în mijlocul secololului nostru. Abia a scos la lumină primul volumaş de versuri în copertă verzuie, că s-a şi angajat într-o mică harţă literară, considerînd că e de datoria lui cetăţenească să ia atitudine. Ieşind la tribună, a rostit o cuvîntare, şi poate succesul pe care l-a avut, ori poate împrejurările l-au silit, dar pînă la urmă tribuna i-a devenit cea de-a două masă de scris.
Oricît nu am discuta noi în de noi, unde îi stă lui Lupan mai bine, la tribună ori la masa de scris, unde e mai vînjos, unde aduce mai mult folos – zic, oricît nu am discuta problema, nimeni nu va putea tăgădui că Lupan, oriunde nu ar fi fost, se avîntă în toiul luptelor, căci scopul acelor lupte grele a fost şi rămîne grija pentru binele tuturora, şi niciodată grija pentru interesele sale personale.
Aproape două decenii numele lui Andrei Lupan rămîne în vîltoarea tuturor dicuţiilor noastre literare. Un rînd de scriitori, ajunşi aproape clasici, au fost prinşi de urechi şi întorşi înapoi la pravila abecedarului. O altă ceată de băieţi de prin satele Moldovei, auzind povestea, au lăsat cărările bătătorite, venind la Chişinău să-şi caute nemurirea.
O herghelie sforăitoare de grafomani au fost împiedicaţi de poziţia fermă a lui Lupan, cedînd parţial la păşunele editoriale, în locul lor au apărut alte herghelii, mai bine potcovite. Se schimbă drumurile ce leagă satele Moldovei ele între ele, se schimbă titlurile articolelor de fond, Gagarin iese în spaţiul cosmic, înverzesc şi se tot scutură nucarii din Mihuleni, iar în centrul literaturii noastre rămîne să domine cu aceeaşi masivitate numele lui Andrei Lupan.
Vitalitatea, rezistenţa în timp, iată mărturia principală a calităţilor literare. Fireşte, deseori Lupan primeşte cucuiele adresate întregii noastre obştimi literare şi invers, literatura deseori se foloseşte de bunăvoinţa şi încrederea adresate lui personal. Cert este că pînă azi, nimeni dintre scriitorii noştri n-a avut cinstea şi amara soartă de-a întruchipa, într-un anumit sens, creşterea unei culturi. Şi nu e de mirare că azi, cînd Lupan împlineşte cinzeci de ani, îşi fac semn pe naltul uşei toate visele şi perspectivele literaturii noastre.
Măsurat, cumpănit din...fire, Lupan a dat dovadă de mult curaj, atunci cînd curajul era la ordinea zilei. El a avut îndrăzneala şi poate chiar cruzimea de-a coborî versul său din seninul zbor al libertăţii, pornind cu el de mînuţă pe drumurile hopuroase şi întortochiate ale satelor noastre. Prin văile şi dealurile din preajma Rezinei se întîlnesc, fireşte, rîpe, alunecuşuri, trecători năpăstuite.
Acolo unde Lupan, împreună cu versul său, ieşeau la o răsuflare de cîmp liber, la o poală de vie, pe un mal de ape, au fost scrise versuri de-o frumuseţe rară, poezii care, după prima lectură, îţi rămîn ca fiind ale tale proprii şi le porţi cu tine o viaţă întreagă. Alteori, o simţi uşor din versurile poetului, a cam dat prin hopuri, prin bulgări, prin spini, împiedicîndu-se în fel şi chip, dar au mers cinstit amîndoi, şi vîntul călătorului ce vine trudit pe jos hăt de departe, rămîne cel mai frecvent subiect în creaţia lui.
În jurul lui Andrei Lupan s-au dus discuţii interminabile. Au fost puse la bătaie şi versurile, şi cuvîntările, şi curajul, şi diplomaţia, şi ciudăţeniile lui. Multe au fost susţinute şi lăudate, altele au fost puse la îndoială, dar, din toate cîte au circulat în jurul acestei personalităţi, o însuşire a lui Lupan nu a putut fi nici tăgăduită, nici trecută cu tăcerea. Lupan e fiul acestor meleaguri, om al pămîntului, al viilor şi pădurilor moldave. În afara lor el nu există, şi tot ce are mai bun, vine de la baştina sa.
Fireşte, Lupan e un scriitor sovietic, dat sovietic moldovean. Nu felul de-a vorbi, ori umbletul, ori cuşma ţuguiată pe care o poartă iarna întreagă, fie că e frig sau o întoarce spre primăvară, îl leagă cu trup şi suflet de acest pămînt. Lupan e moldovean prin nemărginita credinţă, dragostea şi devotamentul pe care le poartă acestui popor. Cinstea lui zgrunţuroasă de ţăran încăpăţînat, transplantată în sînul literaturii noastre, e prima carte pe care noi o tot coborîm de pe poliţi, atunci cînd e vorba să arătăm ce avem noi mai acătării, cu ce-am putea ieşi în lume.
Altă mare calitate a lui Lupan e dărnicia lui. Trei sferturi dintre scriitorii de azi au fost împinşi în literatură de umărul lui mihulean. El ne-a fost naş la nunta literară, a susţinut cu încăpăţînare primele noastre publicaţii, a gonit haitele de pizmaşi ce ne pîndeau pe la colţuri, ne-a încurajat atunci cînd zăceam încurcaţi în gramatica lui I.D.Ciobanu.
Lupan aduna de prin coşurile redacţiilor tot ce era aruncat de Iordanov, Grecul şi mulţi alţi cîrmaci de teapa lor, citea totul cu ochii lui avînd grijă ca nici un vers, nici un rînd scris mai acătării, să nu se piardă. Lupan ne făcea ocere la casa fondului Literar, rupea de la Moscova cea mai mică posibilitate de-a ne scoate în lume, împărtăşindu-ne, pe parcurs, niscaiva observaţii privind creaţia lui Tolstoi, ştiind bine că le vom purta prin redacţii, dîndu-le drept cugetări proprii.
Şi, darnic fiind, împărtăşind frăţeşte din tot ce are mai bun, Lupan niciodată nu a făcut o cît de mică aluzie că îi datorăm ceva şi se va aştepta mai apoi să i se restituie cel puţin o parte din cele multe risipite altora. Lupan e copacul nostru care nu se îndoaie. Chiar şi în clipele cele mai grele, în marile încurcături ale vieţii, Andrei Pavlovici, cum îi zicem noi, la un moment dat, scărpinîndu-şi stîngaci ceafa cu o mişcare moale, moştenită de la buneii săi, mai culege de pe undeva un curmei de voie bună, o zicală cu humor, un cuvînt potrivit, aşa încît, pînă la urmă , toate îşi revin la ale sale.
***
A vorbi de bine un scriitor la Chişinău e lucru cît se poate de nou şi neobişnuit pentru literatura noastră. Prin asta poate se şi lămuresc multe din stîngăciile rostite azi de la această tribună. Cuvintele senine, spre deosebire de cele întunecate, au nevoie de-o cărăruşă cît de cît bătătorită pentru a putea ieşi în lume. Aşa ceva la noi nu se prea obişnuieşte. Şi e păcat, pentru că munca grea pe care a depus-o Andrei Lupan la plămădirea literaturii contemporane, merită nu doar cuvinte de laudă, ci şi fapte de recunoştinţă.
Viitorul va arăra ce se va alege din semănăturile noastre, dar s-a arat şi semănat cum am putut mai bine, conduşi fiind de agronomul literaturii noastre. Începe deja să răsară semănătura, arată bine, arată frumos, şi toate ar fi ele cum ar fi, dar, vorba e, că, trec anii...
E o poveste la mijloc pe cît de veche pe atît de nouă, pe cît de veselă, pe atît de tristă. Iar că destinul, împreună cu conştiinţa ne cheamă din cînd în cînd la o parte, şi ne întreabă ce am făcut cu timpul ce ni s-a fost dat, de...! A fi bărbat pe lumea asta înseamnă deseori a privi cruntul adevăr în faţă, înseamnă a-ţi spune sie însăşi adevăruri pe care alţii nici cînd nu ţi le vor spune.
Deci, trec anii...
Toate drumurile îşi au popasurile lor. Viaţa omului, fiind şi ea un lung drum, îşi are hodinele sale. Fîntîna şi umbra celor cinzeci de ani e poate cel mai frumos popas în viaţă. Principalul s-a lucrat, dar munca nu a fost încheiată. Multe s-au dus, dar şi mai multe ne aşteaptă.
Să împărtăşim dar cinstit tihna şi reculegerea poetului Andrei Lupan,s-o facem cu acelaş tact, dărnicie şi demnitate de care ne-a dat dovadă poetul de atîtea ori. Apoi să-i dorim cale lungă, norocoasă, drum hotărît şi plin de bărbăţie. Zic bărbăţie, pentru că soarta celor ce adună cuvinte s-a dovedit în toate vremurile a fi mult mai grea şi mai anevoioasă, decît soarta celor ce vin mai tărziu să le citească.
Vă mulţumesc.
- - - - - - - - - - - - - - - - - -
***
După serată, o masă îmbelşugată, răzăşească, plină de prieteni şi voie bună în casa Lupenilor. Închinări de pahare, glume, amintiri, rîset, romanţe, vai, se poate o serată moldovenească fără romanţe! Din ramură în ramură, ajungem la „De ce m-aţi dus de lîngă voi.!!! „.
Andrei Lupan, la fel ca şi Raisa Moiseevna, soţia sa, erau de profesie agronomi, foşti ilegalişti, şi, fireşte, la masa ceea jubiliară, doar agronomi, colegi din anii ilegalităţii, veşnicii pierdanţi, veşnicii persecutanţi, căci, după ce trecuse prin beciurile siguranţei, acum nici kaghebeul nu prea avea ochi să-i vadă.
Dintre toţi cei adunaţi, doară Andrei Lupan răsărise la suprafaţă şi parţial Volodea Precup, ceilalţi rămînînd pe la periferia vieţii sociale. Nu se frăsuiau, nu retrăiau, erau bine dispuşi şi în jurul mesei domnea o spumoasă veselie studenţească, fiind cu toţii ucenicii lui Roman Stere, fiul celebrului scriitor şi, pare-mi-se, în taină, sterişti cu toţii. După cîte îmi aduc aminte, eram singurul la masa ceea care, nici agronom, nici ilegalist. De Stere, fireşte, nici să fi auzit pînă atunci.
Tîrziu de tot, la plecare, pe cînd coboram scările de la etajul trei, nişte scări peste care veşnic domnea un fel de semiîntuneric, aşa încît trebuia să fii atent, să prinzi bine scara cu piciorul, zic, pe cînd, uşor ameţiţi de vinul dres cu pelin, istoviţi de nemărginita noastră tristeţe naţională, stîrnită din culcuş de Goga, coboram scările, cineva, care cobora în urma mea, m-a întrebat în şoaptă, de la spate, în aşa fel ca să nu-i văd faţa.
Ilegaliştii, după cum se ştie, nici cînd nu ies definitiv din ilegalitate.
-Şi...pe cînd...Panteleevici... napoi la Moscova?
-Peste cîteva ore.
-Aveţi deja biletul în buzunar?
-Fireşte.
-Nu întîrziaţi. Nu amînaţi. Nu cedaţi.
Avea acea generaţie a agronomilor, foşti ilegalişti, un orizont, o pătrundere a lucrurilor în adîncime, un şir de principii fundamentale, consfinţite nu atît de interese personale, cît de soarta întregii omeniri.
Din păcate, ne-au părăsit, revenind la veşnicie. În Moldova de azi, lipsa lor se face simţită pe zi ce trece, tot mai mult şi mai mult.
Moscova, aprilie, 2006
|
|