art. "Poetul sechestrat de hiene" (pe marginea serbării a 90 de ani de la naşterea lui Andrei Lupan)

Săptămânalul "Literatura şi Arta", Chişinău	25.04.2002
art. "Poetul sechestrat de hiene" (pe marginea serbării a 90 de ani de la naşterea lui Andrei Lupan)
the original: (229KB)	Author : Dabija Nicolae - scriitor, redactor-şef al ziarului "Literatura şi Arta"(din 1984)
updated: 2007-04-17 20:23:01

POETUL SECHESTRAT DE HIENE

În acest an s-au împlinit 90 de ani de la naşterea poetului Andrei Lupan, sărbătorită cu "tam-tam" de cei de la putere.
A fost Andrei Lupan un scriitor antinaţional, aşa cum încearcă să-l prezinte actuala conducere a republicii, care îi fac cele mai mari deservicii, lăudându-l ca pe unul de-ai lor?!
A fost Andrei Lupan un scriitor bolşevic, un om care şi-a urât poporul şi care şi-a idolatrizat în scrierile sale călăii şi trădătorii?!
A fost Andrei Lupan un rătăcit? Un om care şi-ar fi dispreţuit strămoşii şi care ar fi scuipat în icoanele Neamului, aşa cum vor să ni-l arate astăzi cei ajunşi în fruntea unei ţări, împotriva căreia lucrează, şi care-l iau, cu o lipsă sfidătoare de scrupule, complice la multe dintre tărăşeniile lor pe poetul de la Mihuleni?!
Răspunsul la aceste întrebări poate fi doar unul: Nu!
A reduce toată creaţia lui Lupan la câteva poeme conjuncturiste care vorbesc de comunism şi de Lâsenco, şi a uita de poemele sale de căpătîi: "Mea culpa", "Legea găzduirii", "Tată", "Satul ciudat" (nu "uitat"), "Magistrale", "Tainul încrederii" etc, unde e Lupan cel adevărat, înseamnă să-l batjocoreşti pe poet şi să-i profanezi memoria.
Ascultîndu-i în ultimele luni pe toţi guşaţii, care nu i-au deschis vreo cărţulie, lăudîndu-i erorile şi trecîndu-i sub tăcere adevăratele merite, nu ştiu de ce îmi venea să le zic: lăsaţi-l în pace pe poet, nu vă atingeţi de Lupan, că bătrînul se supără de dincolo de mormînt.
Lupan a fost un scriitor cu şira spinării, aproape singurul care se lua de piept cu Bodiul, Smirnov şi alţi satrapi. A apărat scriitori care nu erau văzuţi de putere cu ochi buni. A ctitorit Aleea Clasicilor. A ajutat la editarea clasicilor români. A ţinut cuvîntări...
Aşa cum azi unii politicieni de la noi au distrus cu fraze unioniste — mişcarea unionistă din Basarabia, la fel - Andrei Lupan a luptat cu fraze comuniste contra caracatiţei comuniste, care se cuibărise în ştiinţa istorică, în cea literară, în lingvistică, folcloristică etc, ţinînd să devoreze însuşi sufletul poporului român din Basarabia.
Sînt merite care trebuiesc recunoscute.
Andrei Lupan — atît cît se permitea, dar mai mult decît i s-a permis - a ajutat la menţinerea conştiinţei naţionale, ca flacăra ei să nu se stingă de tot, cînd vînturile Siberiei bîntuiau peste acest ungher de Europă.
Andrei Lupan avea vocaţie de luptător.
El n-a avut curajul unui Ion Soltîs ca să se arunce cu pieptul dezgolit peste ambrazurile politicii cu strigăte mobilizatoare de "Ura!", el a avut înţelepciune de general care ştia să le evite, întru a-l surprinde pe "oponent" cînd acesta se aştepta mai puţin, "convingîndu-l", de fapt învingîndu-l.
Andrei Lupan a scris piesa "Lumina", o piesă pe care, dragi regizori, lăsaţi-o să rămînă în arhivele istoriei, n-o mai zgîndăriţi, că pute. Cei care ne ameninţă că o vor monta - nu poporului nostru îi vor face deservicii, ci scriitorului. Ca orice scriitor adevărat, a avut şi Lupan erori şi rătăciri. De ce le-am pune pe acestea mai presus de opera sa?!
În ultimii ani de viaţă Lupan se plimba prin Chişinău sprijinindu-se de un ciomag. Da, de un ciomag, nu de un baston. Semăna cu un cioban coborît de la stînele lui de mioare şi care s-a rătăcit pe străzile unui oraş străin, în care se simţea ameninţat, fără cîinii săi ciobăneşti, şi foarte singur, mai ales în preajma mulţimilor gălăgioase.
Era supărat pe multă lume. Inclusiv pe subsemnatul. Era firesc ca domnia sa, care trecuse prin vremuri vitrege, să fie nedumerit într-un fel de "nerăbdarea", dar şi de lipsa noastră de precauţie, a mai tinerilor dumisale colegi scriitori.
La una dintre primele şedinţe ale Comisiei Interdepartamentale pentru problemele limbii din vara anului 1988, cînd am propus ca în agenda de lucru a Comisiei să fie inclusă şi problema trecerii scrisului nostru la alfabet latin, calificată imediată de mulţi membri ai Comisiei una "politică", Andrei Lupan, care a scris toată viaţa cu alfabet latin, mi-a replicat foarte dur: "Mata, tovarăşe Dabija, pînă n-o să vezi curgînd sînge în republica noastră, n-o să te astîmperi". Învinuire gravă, la care V.Mândâcanu mi-a spus imediat după şedinţă: "Aşteaptă-te acum să fii arestat". Cu atît mai mult că ea fusese rostită de faţă cu toată conducerea de atunci a republicii.
Pînă la urmă Andrei Lupan s-a situat pe poziţiile noastre, a celorlalţi scriitori din Comisie. La ultima şedinţă venise cu Steaua de Erou a URSS prinsă pe reverul hainei (întîmplare care ne amintise de scriitorul Petrea Cruceniuc, ce se prezentase la o şedinţă a Consiliului Uniunii Scriitorilor, unde urma să se facă înaintările pentru Premiul de Stat al republicii, cu toate ordinele, medaliile, insignele pe care le găsise prin casă, care nu încăpeau pe vestonul său militar cu epoleţi de maior al Armatei Sovietice, ca să impresioneze asistenţa).
Primul secretar al c.c. al p.c.M. Simion Grosu - după ce noi, unul după altul, prezentaserăm argumente de rigoare privind necesitatea trecerii la alfabetul latin a scrisului nostru şi legiferarea unei singure limbi de stat, a limbii române - i-a acordat cuvîntul ca unui salvator. Dar mare i-a fost decepţia când Bătrânul Poet a tuşit sec, şi-a împins pieptul cu steluţă înainte, zicînd: "Da, este necesară trecerea scrisului la alfabet latin şi decretarea unei singure limbi de stat, cea a băştinaşilor".
Ştabii au rămas cu gura căscată.
Poetul oficial, "nădejdea" lor îi "trădase". Pe ei, poate, dar nu şi poporul care îl născuse.
Cînd la voturile noastre se adăugase şi cel al lui Andrei Lupan, am învins "la limită", cum se zice în sport.
Era 28 decembrie 1988.
Pe urmă au venit manifestările de stradă, mitingurile neautorizate, demonstraţiile etc, care au cerut acelaşi lucru.
Dar aceste revendicări s-au discutat aprins mai întîi în cadrul Comisiei, cînd cei cîţiva scriitori - Vieru, Cimpoi, Mândâcanu — urma să contracarăm "argumentele" prezentate de nomenclatura de partid (preşedinte al Comisiei fiind A.Mocanu, preşedintele Sovietului Suprem, iar adjunct — N.Bondarciuc, secretar al c.c. al p.c al M.), pregătite din timp de numeroşi "savanţi", care nu făceau decît să le transcrie din diverse broşuri sovietice.
Încurajate de concluziile Comisiei Interdepartamentale privind problemele limbii, mulţimile cereau tot mai categoric legiferarea imediată a acestora, care s-a tot amînat pînă la 31 august 1989.
Andrei Lupan făcea parte dintr-o altă generaţie, caracterul său se adapta ceva mai greu noilor realităţi.
Academicianul Petru Soltan mi-a povestit că vara anului 1992, în perioada războiului de la Nistru, l-a întîlnit pe Andrei Lupan în preajma clădirii Preşedinţiei republicii.
— Unde vă duceţi, Andrei Pavlovici?
— Mă duc la Snegur.
— Snegur e plecat la Moscova, să semneze pacea.
— Ce pace? Frontiera pe Nistru e deja pusă. Noi trebuie să ne rezolvăm problemele noastre!, a adăugat dînsul şi a arătat cu braţul către România.
Mă gîndesc şi la spusele preşedintelui Voronin, care a menţionat la serata dedicată poetului că se declară şi el urmaş al scriitorului. Sau dînsul cu dînşii (nomenclatura de azi) se declară urmaşi doar ai gafelor lui Lupan? Gafe de care Lupan, în ultimii ani ai vieţii sale, se dezisese.
Să se fi dezis Lupan de pe atunci de Voronin şi toată caracuda care a ajuns la putere în anul 2002?!
Dacă e aşa, Lupan merită o mai atentă citire şi o mai dreaptă cinstire.
Un scriitor adevărat presimte nu doar evenimentele trecute, dinainte de naşterea sa, dar şi cele viitoare.
Un poet ca Lupan nu putea să nu fi presimţit revenirea comuniştilor la putere. De ce atunci n-a vorbit de ea?! Pentru că morţii, probabil, chiar dacă aceştia mai şi învie cîteodată ca să-i conducă pe vii - tot morţi rămîn.
Păcat doar că nu toată lumea cea trăitoare îşi dă seama de asta.
Iar greşelile poetului?! Să i le iertăm şi să-l rugăm de dincolo de mormânt să şi le ierte şi el. Pentru că cea mai gravă "nakazanie" şi-a făcut-o însuşi scriitorul:

"...Ruşinea asta arzătoare
la ce-aş ascunde-o în deşert?
Chiar dacă toţi mi-ar da iertare
eu unul nu pot să mi-o iert."

Să nu-l lăsăm pe Poet să fie sechestrat de duşmanii acestui neam.
El e al nostru.
Cu toate reuşitele şi gafele lui. Cu toate adevărurile şi erorile sale. Cu toate împlinirile şi neîmplinirile sale.
Un destin dramatic dintr-un secol dramatic.

Nicolae DABIJA