art. "Simplitatea și măreția poetului"

Ziarul "Moldova Suverană", Chişinău	15.02.2012
art. "Simplitatea și măreția poetului"
the original: (202KB)	Author : Marian Boris - traducător
inserted: 2013-03-26 19:45:55

Simplitatea şi măreţia poetului

La 100 de ani de la naşterea lui Andrei Lupan

Eram de acum om matur, cu o anumită biografie şi nume cît de cît cunoscut în ziaristică, dar ca poet mă consideram începător, cînd am făcut cunoştinţă cu Andrei Lupan, pe atunci în culmea gloriei sale de poet şi om de stat. Cu toate acestea el însuşi m-a găsit şi mi-a propus să-mi încerc puterea la traducerea în limba rusă a unui ciclu de versuri de ale sale pentru o carte de poezii ce urma să apară la Moscova. De la această colaborare s-au şi legat relaţiile noastre de dascăl-ucenic. Comunicarea de lungă durată cu dumnealui a devenit pentru mine nu doar o şcoală de măiestrie, ci şi de viaţă, deoarece prin felul său de a fi maestrul era o lecţie vie de conştiinţă civică, simplitate şi măreţie...
Îmi amintesc de cazul cînd am venit la el cu o traducere proaspătă în proţap, bănuind că am făcut o capodoperă. E-hei, cu aceasta îl dau gata pe moşu! - mă gîndeam. Dar după ce i-am citit expresiv şi cu glas tare poezia, am şi auzit verdictul: „Demolăm totul şi construim ceva nou!" -„Cum adică; de ce?"- m-am indignat eu. - „Pentru că e prea frumos şi solemn, iar Lupan scrie greoi, colţuros şi noduros, ca în sufletul cititorului să rămînă nişte zgîrîeturi". Am fost nevoit, deci, să demolez şi să transcriu traducerea „noduros", fără zorzoane.
Lupan însuşi prin esenţa sa şi exterior semăna cu un stejar noduros pe vîrful unui deal. Ba nu, mai curînd, cu o sculptură cioplită în grabă dintr-o piatră de pe un mal de Nistru. Era cam ursuz la înfăţişare, îngîndurat, nu prea vorbăreţ, iar basul său povăţuitor semăna cu cel al lupului din cunoscutul film de animaţie. Probabil, din această cauză, cei doi nepoţi micuţi ai săi încremeneau pe loc, auzindu-i vocea cînd îi zăpsea ascunşi într-un colţ al cabinetului său de lucru. Şi doar atunci cînd le zîmbea, domolindu-şi glasul, copiii deodată se repezeau la el în braţe, numindu-l bubu, cuvînt pe care nu-l mai auzisem vreodată pînă atunci.
O, acel renumit surîs lupanian, cum îl transforma el pe poet! Solar, timid, atractiv, într-un cuvînt, foarte copilăresc, acest zîmbet îi deschidea sufletul vulnerabil şi luminînd feţele celor din jur, le trezea admiraţia, însuşi poetul devenea în asemenea clipe un bărbat vesel, frumos, iar ciuful său rebel, de asemenea cunoscut în republică, îi întregea portretul. Ce-i drept, în ultimii săi ani bătrînul poet zîmbea tot mai rar, iar ciufuleţul s-a înălbit şi s-a lăsat domol pe frunte.
Aici e necesar să spun că pe la începutul anilor 70 patriarhul literaturii noastre, cunoscut în întreaga Uniune, a căzut în dizgraţia şefului de partid al republicii Ivan Ivanovici Bodiul care, încetul cu încetul, dar tot mai impertinent îşi bătea joc de el. Cauza o constituia politica integrării agroindustriale şi specializării în agricultură promovată de Bodiul. Pe cînd poetul făcea glume pe seama acestuia şi îl zeflemisea în cercul prietenilor, iar uneori şi la adunările scriitoriceşti, spunînd, bunăoară, că livezile pitice cu ramurile întinse pe spalieră sînt de o scurtă folosinţă şi că nu fac umbră, lipsindu-i astfel pe poeţi de inspiraţie. Spre deosebire de mulţi alţi confraţi de condei, inclusiv de cei ce în curînd se vor declara români unionişti şi îl vor acuza de aservirea puterii sovietice, temerarul Lupan a refuzat să laude politica bodiulistă agricolă, iar pe cea din domeniul culturii o şi critica. În special, intervenţiile brutale ale satrapului în cinematografie şi tactica lui de eliminare din Moldova a talentaţilor scriitori şi oameni de artă. Fireşte, Lupan a fost declarat de către CC-işti cioară albă, ostracizat şi blamat în presa locală într-o campanie propagandistică, ca şi Ion Druţă.
Din păcate, în acest dezmăţ antilupanian au participat de partea autorităţilor, desigur, şi unii scriitori. Pe Lupan l-a amărît în mod deosebit faptul că printre aceştia era şi un vechi camarad de al său, fost deţinut politic pe care Lupan l-a ajutat foarte mult la întoarcerea lui din GULAG.
E ceva ridicol şi tragic, dar după plecarea din scena politică a persecutorilor comunişti peste adevăratul scriitor al poporului a tăbărît cu învinuiri ticăloase o haită de lupi literari. Îi cereau socoteală în public pentru că, chipurile, ar fi concrescut cu nomenclatura sovietică de ocupaţie. Şi nimeni nu şi-a amintit atunci faptul că anume prin efortul lui Lupan în parcul central din capitală, în 1957, a fost inaugurată faimoasa Alee a clasicilor, că tot el a iniţiat editarea lui Eminescu, Alecsandri şi Creangă, socotiţi pînă atunci „scriitori burghezo-moşiereşti"; şi le-a asigurat accesul în programele şcolare. S-a uitat şi meritul său de a-i fi promovat şi ocrotit de zbirii regimului pe atîţea tineri literaţi (P.Cărare, Gh.Vodă, Gr.Vieru, I. Bolduma, L. Lari, N.Dabija şi atîţia alţii). Dar pata cea neagră pe obrazul Uniunii scriitorilor din Moldova rămîne scrisoarea Comitetului de conducere al acestei instituţii adresată guvernului la finele anului 1993, în care se afirma că toată opera lui Andrei Lupan „este lipsită de valoare artistică". Pe vremuri sovietice mai vechi numai nomenclatura bolşevică recurgea la un asemenea limbaj proletcultist faţă de oamenii merituoşi ai culturii.
În felul acesta marele scriitor basarabean, cel mai strîns legat de talpa ţării, coautorul de adevăr prin esenţa sa, a fost bătut din două tabăre de două puteri politice care se duşmăneau între ele. Dar tocmai pe acest fundal istoric personalitatea lui Andrei Lupan devine şi mai tragică, şi mai măreaţă. Şi e ridicol ca pigmeii noştri literari să-l condamne pe acest uriaş. Mai ales după ce el însuşi, cu o sinceritate uluitoare, şi-a recunoscut erorile politice de altădată, scriind:

Ruşinea asta arzătoare -
La ce-aşi ascunde-o în deşert?
Chiar dacă toţi mi-or da iertare,
eu unul nu pot să mi-o iert.
(„Mea culpa").

Doar Poporul şi Timpul au dreptul să pronunţe sentinţe unor asemenea artişti ai cuvîntului. Sînt sigur va veni ceasul şi prigonitorii lui îşi vor înţelege nedreptatea. Unul dintre aceştia, regretatul Grigore Vieru, coautor şi el al scrisorii odioase pomenite mai sus, a publicat în săptămînalul „Literatura şi Arta" un articol în care l-a numit pe Andrei Lupan „cel mal talentat poet al ţărănimii basarabene", ceea ce înseamnă că s-a pocăit, totuşi. Aşa cred eu.

Boris MARIAN