p. "Mea culpa", art. "Iertarea fratelui pământului" de Eugen Gheorghiță, art. "Andrei Lupan între 'legea găzduirii' și 'sclipirile Ozanei'" de Elena Tamazlâcaru, art. "Andrei Lupan. Autenticul-enigmaticul?" de Vitalie Răileanu (Nr.7(3468))

Săptămânalul "Literatura şi Arta", Chişinău	16.02.2012
p. "Mea culpa", art. "Iertarea fratelui pământului" de Eugen Gheorghiță, art. "Andrei Lupan între 'legea găzduirii' și 'sclipirile Ozanei'" de Elena Tamazlâcaru, art. "Andrei Lupan. Autenticul-enigmaticul?" de Vitalie Răileanu (Nr.7(3468))
the original: (556KB)	Authors : Gheorghiță Eugen - ziarist Tamazlâcaru Elena - ziaristă Răileanu Vitalie - critic literar
updated: 2013-03-26 19:49:06

Iertarea fratelui pământului

La timpul său, Andrei Lupan a fost un titan, un monstru sacru, în faţa căruia se închinau, fără excepţii, toţi. de la vlădică până la opincă. Scria undeva Dumitru Matcovschi că Lupan era unicul din RSSM de care se temea de toţi temutul Ivan Bodiul.
În ceea ce a scris a fost sincer până la capăt. El credea în ceea ce scria, spre deosebire de mulţi alţii. În cuvântarea sa de la Academia de Ştiinţe cu ocazia împlinirii a 80 de ani (februarie 1992), el avea să spună, tot atât de sincer precum a fost toată viaţa: „Şi ceea ce am făcut, mai ales păcatele pe care căutaţi să le uşuraţi, păcatele eu le-am făcut conştient şi deliberat. Eu n-am căzut în greşeli. Eu am crezut în ceea ce am crezut, ceea ce foarte mulţi se tem să pronunţe astăzi - ideea comunistă. În ceea ce a crezut omenirea de mii şi mii de ani pe toate meridianele lumii. De când s-a început în comunităţi primitive şi arhiprimitive să se vorbească de frăţie între oameni, de susţinere, de dreptul celor umiliţi şi necăjiţi - de atunci ideea asta se ridică şi trăieşte. Că a fost compromisă, că a fost batjocorită, că a fost dată la cheremul ticăloşilor şi al criminalilor, asta-i altă vorbă. Da, s-a întâmplat această prăbuşire istorică fără precedent. Da-i fără precedent?"
Acum noi nu vorbim de frăţie între oameni, de dreptul celor umiliţi şi necăjiţi? Acum nu se compromit cele mai măreţe idei în care am crezut zeci de ani?
Andrei Lupan totdeauna a fost un frate al pământului, al acestui pământ, datorită faptului că a absolvit patru instituţii legate
de pământ, venind mai apoi cu o culegere de versuri - „Frate al pământului" (1986) -, prin care şi-a confirmat şi reconfirmat acest legământ.
Se pare că într-un moment dat şi-a dat seama că a crezut într-o idee utopică pe care au compromis-o „ticăloşii şi criminalii" şi pe care el a susţinut-o în mai multe dintre scrierile sale, şi atunci bătrânul mareşal al literelor, laureat al celor mai înalte distincţii ale fostei URSS, vine cu o zguduitoare „Mea culpa", prin care parcă şi-ar cere iertare (de la cine iertare?! Pentru că, aşa erau timpurile, chiar şi cei mai buni scriitori de-ai noştri de pe atunci ar trebui să vină cu câte o „Mea culpa", dar uite că nu vin, a făcut-o doar unul Andrei Lupan!); pentru tot ceea ce a făcut (dar ce a făcut, în afară de Aleea Clasicilor din Chişinău, pentru care s-a bătut la sânge cu cele mai înalte autorităţi comuniste de la Chişinău şi de la Moscova şi nu s-a dat bătut până când nu a făcut ceea ce a făcut!).
Ce a mai făcut şi ce n-a mai făcut Andrei Lupan, ca acum, când, la 15 februarie curent, ar fi împlinit 100 de ani, să nu ne plecăm în faţa Domniei Sale şi să nu-i aducem un omagiu - nu iertarea! — pe care îl merită?
A făcut destule. De-am face şi noi măcar un sfert din câte a făcut el.

Eugen GHEORGHIŢĂ

-------------

Andrei Lupan între „legea găzduirii" şi „sclipirile Ozanei"

Poeţii perioadei de restrişte... Bogdan Istru, Emilian Bucov, Andrei Lupan, Liviu Deleanu, George Meniuc, întâmpinaţi la debut, în perioada interbelică, cu entuziasm de critica literară din ţară, de G. Călinescu, de exemplu, vor înfrunta în spaţiul basarabean vigilenţa cenzurii şi le vor fi publicate şi poezii „codificate", ca peste ani să credem, să intuim, că în ele au fost „ascunse" sensuri şi dorinţe sacre pentru Basarabia.
Confratele de generaţie Liviu Deleanu se gândea, probabil, la literele alfabetului latin, după care tânjea cu adevărat, când scria versul „mioare cu lâna zbârlită-n omăt", iar „mioarele" sunt cele care au văzut, simţit şi sângerat când glontele a trecut şuierând „prin miezul cuvintelor: viaţă şi gând", vorbeşte codificat despre interzicerea alfabetului latin, a culturii naţionale, despre trunchierea textelor lui Eminescu, la reeditare, când s-a ajuns până la absurditatea de a înlocui, în poezia-i, cuvinte ca „zăpadă" cu „omăt", sinonimele fiind, cică, cuvinte româneşti şi, respectiv, moldoveneşti! Scria Deleanu, pe lângă ideologizatul Krasnodon, şi poezii cantabile, precum sonetele dedicate lui Eminescu, Alecsandri, Creangă, teme dragi şi sfinte, preluate şi de Andrei Lupan, din perspectiva de a spune, voalat cumva, marele adevăr:

„... Iar Smaranda stă în poartă,
urmărindu-te, Ioane,
cum stau munţii fără moarte
în sclipirile Ozanei."
(Plecarea)

Andrei Lupan, în calitatea sa de fiu şi de „frate al pământului", a plătit de asemenea tribut greu aceleiaşi ideologii comuniste. Dar a scris şi a lăsat o Mea culpa îndrăzneaţă şi zguduitoare pentru faptul că a greşit: „Îs vinovat pentru tributul / Ce l-am plătit la nătărăi / C-o stihuire mai limbută / Şi cu-n glosar ștampat de ei. /.../ Când am bătut timid măsura / În tactul strâmb al drâmbei lor, /
Când am stâlcit literatura / Şi l-am jignit pe cititor... // Ruşinea asta arzătoare / La ce-aş ascunde-o în deşert? / Chiar dacă toţi mi-or da iertare, / Eu unul nu pot să mi-o iert" (Mea culpa). Ultimul catren al poeziei mărturiseşte că poetul a plecat şi în mormânt cu „ruşinea asta arzătoare" şi pentru că a fost înţeleasă greşit, adică, interpretată eronat, „legea găzduirii", care în contextul concret al realităţii socialiste poate fi tălmăcită şi ca o explicaţie a masivei colonizări de către „fratele mai mare" a periferiilor uriaşului stat-monstru: „E din lut şi e-nţeleaptă / Cana asta care-aşteaptă / s-o ridici în mâna dreaptă. // Meşterul ce-o frământase / i-a turnat în trup şi-i arse / frumuseţe noduroasă. // N-a lipit-o prea subţire, / Dar i-a pus nărav în fire, / Dreaptă legea găzduirii /.../ Ci, smerită şi-nţeleaptă, / Ea pe vrednici îi aşteaptă, / s-o ridice-n mâna dreaptă..."
Oaspeţi „vrednici" şi demni „s-o ridice-n mâna dreaptă..." s-au întâmplat a fi mai puţini: cei care au luat cana cu vin în „mâna dreaptă" şi au gustat din ea, „respectând" legea găzduirii româneşti, au şi uitat să se mai întoarcă acasă, plastic exprimându-ne. Poezia compusă din terţine monorime a fost tradusă în cam toate limbile popoarelor de pe întinsul imensului spaţiu al fostei Uniuni. Deşi expansiunea era deja săvârşită, în mare, iar poezia a fost mai mult un prilej de interpretare distorsionată prin toasturi interminabile la Cricova, care este şi acum „mai mult decât o armă secretă" (Eugen Lungu) şi la alte celebre crâşme din jurul Chişinăului.
Cum o altă „armă secretă" foarte importantă la masa neamului este şi continuă a fi un simplu catren scos dintr-un context pe potrivă: „...Iar Smaranda stă în poartă, / urmărindu-te, Ioane, / Cum stau munţii fără moarte / În sclipirile Ozanei" (Plecarea, fragment).

Elena TAMAZLÂCARU

-----------------

Andrei Lupan. Autenticul-enigmaticul?

Scriitorul Andrei Lupan rămâne şi astăzi, în acest început de mileniu, omul care a trăit cu suferinţă trecutul, dar şi cel care a reuşit să lase prezentului exemple incontestabile. Drept dovadă ne pot servi unele articole publicistice şi luări de cuvânt, ce formează, în fond, un jurnal confesiv, cu aluzie că Andrei Lupan-Omul a avut un simţ aparte de a percepe / conştientiza evenimentul, proiectându-l într-un spaţiu cu multe conotaţii, de exemplu: În legătură cu editarea clasicilor (scris în 1953, dar publicat abia în 1988), În arhaica voroavă (1974), Biruinţa Inorogului (1973), Ion Creangă şi despre cartea Poezii de Mihai Eminescu (1964). Cu certitudine putem afirma că Andrei Lupan conştient „a îmbrăţişat formula barbiana, eliptică, uşor ermetică, uzând de cuvântul dur [...] (Mihai Cimpoi)", găsind repere şi în filozofia lui Confucius pe care îl cita într-un caiet de notiţe din 1934: „Dragostea de cunoaştere fără dragostea de învăţătură este o întunecare ce duce la risipirea minţii".
Astfel, viitorul poet-academician, prin cele câteva referinţe, pe care le-am pomenit mai sus, demonstra deosebita calitate de reporter, ce nu moraliza intelectualitatea, din acea perioadă, franc, ci - indirect, aluziv-meditativ: „Ridicăm moştenirea noastră culturală-literară de la începuturile ei şi până astăzi, în realitatea sa trainică, în mare parte comună cu cea muntenească şi ardeleană, pentru că ea nu ne îndepărtează de cultura slavă, ci rămâne mărturie şi factor real de convieţuire istorică prietenească. Trebuie să acordăm acestui fapt însemnătatea sa colosală. Editarea literaturii noastre vechi, apoi a cronicarilor, a lui Milescu Spătarul, a lui Cantemir, apoi a lui Donici, Stamati, Negruzzi, Alecsandri, Creangă, Eminescu, Hașdeu, Mateevici şi mulţi alţii va deveni unul din cele mai grăitoare monumente ale legăturilor rodnice dintre culturile noastre [...]" (p.221).
Multe din articolele publicistice pot fi privite astăzi ca nişte pagini dintr-un microroman-jurnal şi întrucât anume perioada 1953-1962 acreditează o conştiinţă (încă nu atât de ideologizată) deplin asumată a corespondenţei comentate, Andrei Lupan nu se înscrie în seria tradiţională a exerciţiilor de spontaneitate, ci este un adevărat document, o pagină a istoriei noastre, presupunând un proces dublu de rafinare şi remaniere scriitoricească. „Am nevoie de-o mare şi cinstită victorie intelectuală mai mult decât de viaţă. Siguranţa în puterile mele nebănuite...
...Trebuie, de o mie de ori trebuie, căci vreau să rămân cu ce-i mai de preţ în mine, pe foi de hârtie. Viaţa mea de dincolo de scoarţele caietului intră în masa marii colectivităţi şi dacă nu o voi putea duce dreaptă, vreau s-o judec fără moralizare, ca pe orice linie frântă accidental."
Iată un exemplu extras din [...] editarea clasicilor.
„Editarea clasicii trebuie să ne ajute la cristalizarea pravilelor de înaltă-cărturărie. Trebuie să recunoaştem o dată pentru totdeauna un principiu, care stă la temelia tuturor literaturilor şi a tuturor graiurilor culte: continuitatea în devenirea culturii, tradiţia scrisă, exprimată în dezvoltarea istorică a limbii literare atotnorodnice"(p. 229-230).
De la sine este clar că cei responsabili n-au acceptat publicarea acestui articol, deoarece autorul demonstra acel intimism programat, înţeles ca o formulă singulară de concepţie, fapt ce explică, pe de o parte, caracterul polidimensional al referinţelor, şi impune, pe de altă parte, o formulă restrictivă de receptare, cerând un lector iniţiat: (Din raportul prezentat la Congresul I al Scriitorilor din Moldova, care şi-a desfăşurat lucrările la Chişinău între 24 şi 26 august 1954, p. 160).
Am dori să credem că scriitorul Andrei Lupan a mai pornit şi de la faptul că publicistica privită în perspectiva definiţiei jakobsoniene dintre „toate scrierile înzestrate cu unele particularităţi ale literaturii printre care implicarea expresivă a autorului şi orientarea spre un destinatar pentru a-i spune cuiva ceva, din partea altcuiva.
Posibil că este şi cazul să accentuăm şi faptul că acest tip de a semnala intelectualitatea funcţionează ca un mecanism ce produce un spectacol în stilul lui Bertolt Brecht nu este un spectacol al obişnuitei existenţe, ci al adevărului, alteritatea făcând parte din proiectul autorului care oferă şi astăzi comentarii polemicoase la multiplicarea deliberată a propriului eu într-o corespondenţă şi cu intelectualul cititor din acest început de secol XXI. Această orientare a discursului dinspre Lumea mitropolitului cărturar Dosoftei, a filozofului Dimitrie Cantemir, a clasicilor Ion Creangă, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri ş.a. vădeşte intenţia lui Andrei Lupan de a exersa, de a experimenta, chiar dacă declara: „Foarte multe dintre cele spuse până acum sunt, de fapt, trebuie să o recunoaştem, lucruri comune arhicunoscute: le-am ridicat, totuşi, numai din cauză că negarea lor sub orice formă mai continua a fi socotită ca o marcă de seriozitate. Confuzia este cu atât mai susţinută de unii tovarăşi, cu cât oarecum voalată duce la negarea întregii moşteniri culturale, lăsând câmp liber pentru orice diletantism sau chiar aventurism în materie de limbă şi literatură.
Ne aşteptăm, bineînţeles, la învinuiri, că nu arătăm direct pe cine îl avem în vedere. Nu e greu de precizat adresele, dar asta ar aprinde numai furia multora, care mai pot încurca o discuţie necesară de grea răspundere. De aceea ne ferim de a stârni patimile. Trebuie făcut lucrul. Temeiurile celor afirmate de noi pot fi discutate serios, dar nu pe linia vechilor polemici otrăvite, ci pe baza uriaşelor sarcini, care ne stau în faţă" (p. 147-148). Oricum, Andrei Lupan nu prezintă decât propriile viziuni, pornind de la criteriul că, pentru acea perioadă a culturii noastre, publicistica era o formă destul de concludentă ce reiese şi din afirmaţia: „Dacă vom folosi limba literaturii noastre, cu tradiţiile sale bogate, cultura ei, care s-a ridicat mereu în decurs de veacuri, dacă vom folosi formele corecte, cristalizate, pentru a îndepărta gramatica din manualele noastre, atunci putem nădăjdui la ridicarea serioasă a cărturăriei în republică. Vor fi mai puţine aventuri amatoriste, se vor împuţina proiectele improvizate de limbi «literare», în schimb vom avea pravile fireşti, care vor consolida cultura limbii, făurită de popor în decursul zbuciumatei sale istorii" (p. 185-186).
Lectura articolelor de publicistică şi a altor atitudini scriitoriceşti ale lui Andrei Lupan din acea perioadă este foarte sugestivă şi antrenantă pentru scriitori, ziarişti, profesori universitari, pentru studenţi şi în general pentru lectorul acestor timpuri, pentru oricine va citi cu mare atenţie şi va căuta să desprindă din ea adevărul.
Jurnalul Din Caietele vremii tăinuieşte o sacramentală frază lupaniană: „Mi-e duşmană viaţa pe care am trăit-o, îmi trebuie o mână de copil care să mă atingă pe frunte, curată şi divină, şi în care să-mi cadă o lacrimă chinuită, cu tot sufletul îngrămădit în ea şi uşurat dintr-odată ca la o purificare mistică. Îmi trebuie un suflet curat de copil, căruia să mă rog în genunchi..."
Semnificaţia acestor articole semnate de Andrei Lupan va fi încă multă vreme discutată. În acest caz ele continuă să aducă cercetătorilor, criticilor literari un material documentar merituos.

Vitalie RĂILEANU, cercetător ştiinţific, Institutul de Filologie al AŞM