|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
| Revista "Moldova", Chişinău | 02.2012 |  |
| Ediție dedicată cenenarului Andrei Lupan - art."Dor de bătrânul cărunt, cu cârjă" de redactorul șef Nicolae Roșca; fragmente din "Lupaniada" de Druță; atitudini Corbu, Druță, Malev, Eliza Botezatu, Meniuc, Loteanu; (p."Bătrânul poet", "Justificare", "Întâlnirea cu noroc", "Închinare fără carte", "Inima ta înțeleaptă", "Dor", "Magistrale", "De toamnă", "Plecarea", "Dreptul la nume", "Legământ", "Mea culpa") |
||
the original:
(7959KB)
|
||
DOR DE BĂTRÂNUL CĂRUNT CU CÂRJĂ HĂT-DEMULT, când mi s-a citit pentru prima oară balada „Mioriţa", lucrul care m-a impresionat cel mai mult a fost imaginea cuvântului ortoman. ...Îmi citea mama dintr-o carte veche despre cumplita năpastă ce dăduse peste baciul moldovean şi, când a zis ortoman, am tresărit... Am rugat-o să rămână cu degetul peste versul în care era încorporat acest cuvânt plin de mister, fiindcă la acea vârstă toate aveau pentru mine o imagine exactă, iar pentru ortoman încă nu găsisem nimic potrivit. Am intuit, din felul cum mă privea, că nici ea nu m-ar fi putut ajuta cu ceva... şi-atunci am închis ochii strâns-strâns. în felul acesta, s-a limpezit totul. La vârsta ceea, totul era simplu şi, dacă îmi doream ceva foarte mult, închideam ochii strâns-strâns şi dorinţa prindea contur. Cu acest cuvânt - ortoman - a fost un pic mai greu. Am elaborat rapid o imagine ce mi s-a părut potrivită, însă nu puteam înţelege un amănunt: de ce trebuia să-l omoare ceilalţi doi baci doar pentru faptul că ăsta era mai ortoman! Ortoman şi ortoman, să fie sănătos! Chiar pentru asta să-i ia zilele?! Nu-mi mai amintesc cât a stat mama cu degetul peste versul mioritic, însă, când am deschis ochii, ştiam exact cum trebuie să fie un bărbat ortoman, cum trebuie să arate la chip şi cum trebuie să-i fie faptele. Desigur, am mai înţeles că viaţa unui om ortoman nu este viaţă, dacă nu are în preajmă şi nişte duşmani pe potrivă, care, dacă-l prind pe o potecă mai umbroasă, îi taie beregata şi - caută-le urma... E un destin aparte, cum s-ar zice azi. Şi iată că de atunci, de la prima lectură a „Mioriţei" port eu în capul ăsta al meu imaginea bărbatului ortoman. Oriunde m-a purtat destinul, când întâlneam pe cineva care mi se părea că seamănă... scoteam din memorie imaginea ceea şi încercam să i-o potrivesc, ca pe o haină, pe chipul lui. Niciodată însă nu s-a întâmplat ca rodul imaginaţiei mele să se potrivească, perfect şi firesc, cu chipurile acelora care deveneau, involuntar, obiectele mele de studiu. Fireşte, nu pentru că n-ar fi fost nişte oameni cu adevărat ortomani - mai degrabă, problema sta într-un capriciu al meu. Dar minunea cea mare tot avea să se întâmple cândva. Si chiar s-a întâmplat. La vremea ceea, autobuzul, care venea de la Calăraşi la Chişinău, îşi aducea pasagerii până la cinematograful "Patria", iar acolo îi debarca pe toți, fără să-i pese ce se va întâmpla cu dânşii mai departe. Fireşte, nici pe mine nu m-a întrebat cineva dacă mai fusesem în urbea asta... - lată aici, în dreapta e "Patria" – fii bun și coboară... Era miez de vară, arșiță, asfalt topit, iar eu începeam să mă usuc de sete. Evadasem cu noaptea în cap din frumosul meu sat de sub codru cu tainicul gând de a intra la Universitate. În ajun, la scurtul consiliu al familiei noastre, prezidat de tata, s-a hotărât în unanimitate că nu plec nicăieri, pentru că mai aveam de cosit pe un sfert de şes iarbă pentru fân. - Pe urmă mai vedem noi, dar mâine în zori te duci la cosit! a decis consiliul familial, adică tata... - Dacă nici Universitatea nu aşteaptă... a încercat să intervină mama, pentru că, orice s-ar zice, în familia noastră spiritul democraţiei era la loc de onoare... Tata a privit-o cu respect şi înţelegere şi a încheiat şedinţa cu un verdict previzibil: - Cu atât mai rău pentru Universitate! Dacă nu aşteaptă - să fie sănătoasă. Nici cositul nu aşteaptă. Punct! Când a zis „punct", am simţit că mă prăbuşesc într-o prăpastie fără fund, acolo unde nu există oameni - nici comuni, nici ortomani. Împreună cu mine se prăbuşea şi visul vieţii mele, acela de a-l cunoaşte pe autenticul moldovean ortoman, despre care mi-a citit mama dintr-o carte veche... Toată noaptea am blestemat coasa şi iarba, iar pe la ora cinci m-a trezit mama și mi-a pus în mână un paner vechi din papură, din care se vedea o pâine mare de casă şi din care adia miros de brânză de oi şi de ceapă iute. Mi-a zis: - Dacă te porneşti acum, pe la zece ajungi la Călăraşi, iar de acolo, Chişinăul nu e departe... - Da'cositul? am întrebat-o în şoaptă. - Lasă-I în seama mea. Drum bun! ...Aşadar, era miez de vară, arşiţă, asfalt topit, iar eu începeam să mă usuc de sete. Pe ici-colo se vedeau grupuri de oameni adunaţi în jurul unor maşinării ciudate, din care se storcea câte un pahar cu apă cu gaze, îndulcită cu câte o picătură de nectar. Lumea zicea că e ceva delicios, însă apa ceea, chiar delicioasă fiind, se vindea pe bani. Iar bugetul meu era mai mult decât auster - zece ruble, toate în monede de metal, pe care mama Ie-a adunat pentru mine cine ştie câte luni de zile... Începeam să regret că nu m-am dus la cosit... Mi-I imaginam pe tata, cosind singur şi cercetând zarea cu ochiul: vin? nu vin? Nu, hotărât lucru, trebuia să ajung la Universitate. Am înşfăcat panerul de urechi şi, în momentul în care l-am ridicat de pe trotuar... mi s-a arătat omul ortoman! Acela pe care îl căutam de atâta vreme! Mă privea într-un mod ciudat şi aveam impresia că mă aştepta. Era un bărbat încă voinic, cu părul cărunt, cu cârjă - atâta tot... Purta pălărie veche, dar îngrijită, şi privea lumea din jur, pe sub boruri, cu aerul omului care, în zori, i-a aranjat personal pe toţi necăjiţii ăştia, fiecare pe la locurile lor, iar acum a venit să verifice: e totul cum a lăsat sau s-a schimbat ceva? Probabil, a înţeles că s-a schimbat ceva şi, când m-a descoperit pe mine, s-a arătat foarte mirat: - Asta ce e? m-a întrebat. - Azi în zori am plecat din satul meu de sub codru şi am venit la Universitate, însă mi s-a făcut sete şi-l caut pe moldoveanul ortoman de demult... i-am explicat eu pe nerăsuflate. - Asta, a repetat el, arătând cu cârja la panerul de papură. Ce e asta? - A-a...un paner, i-am zis. E vechi, de la bunei... - Lucru mare!... Ştiau ei, buneii ceia de demult, să facă lucruri bune! Se pare că acesta a fost unicul amănunt care l-a deranjat. Dar, lămurindu-şi că în peisajul general nu s-a schimbat nimic esenţial, că bicisnicul paralelepiped din papură era în fapt un paner ajuns la oraş pe umerii mei, bătrânul cărunt, cu cârjă, a tuşit scurt şi a ieşit de pe trotuar, îndreptându-se spre o alee străjuită din ambele părţi de o sută de busturi din granit. Era celebra Alee cu Busturi din centrul Chişinăului, pe care stau aliniaţi fruntaşii neamului de pe timpurile când fiecare moldovean era în mod obligatoriu şi ortoman... Mai sus, se vedea un havuz care răspândea în văzduh curcubeie multicolore. Era renumitul Havuz cu Curcubeie... Nu ştiu de ce mi s-a părut că drumul ăsta nu-i era necunoscut. M-am gândit că, prea poate, a mai păşit pe dânsul de multe ori. Poate chiar el l-a descoperit şi a făcut primii paşi pe acest segment de Univers, şi, în timp ce înainta spre locul în care avea să izvorască mai târziu Havuzul cu Curcubeie, făcea câte un scurt popas pentru a fixa, la intervale de exact zece paşi de om cărunt, cu cârjă, câte un bust întru pomenirea vremurilor de glorie, pe care le făuriseră oamenii ăştia, înainte să fi devenit busturi de granit... Eram fascinat de mersul lui graţios şi de felul în care îşi agita cârja în timp ce înainta spre Aleea cu Busturi. Deşi se distanţase de mine, îmi insufla, instantaneu, teamă şi respect puterea fizică ce colcăia în braţele lui cioturoase, ca nişte truchini de lemn de corn, şi puterea cuvântului, care, odată rostit, îşi rostogolea silabele prin aerul acela incandescent: "sti-au-au buneii-ii de demul-mult să facă-ă lucruri bu-u-une-e!" I-am strigat: - Nici nu mi-ai spus cum te cheamă! Nu e corect aşa... S-a oprit şi m-a privit mirat pe sub boruri: - Chiar aşa? De unde ştii tu, pui de cosaş, ce e corect şi ce nu e corect? - Întreabă-i şi pe oamenii ăştia... care stau în rând după apă. - S-ar putea să-i întreb... Dar, mai întâi, am să te întreb pe dumneata: de ce ţi-ai părăsit, astăzi în zori, părinţii şi coasa? Ştii că i-ai părăsit pentru totdeauna? - Da, am răspuns, privindu-mi coşul din papură. Am ştiut... - Ai ştiut, deci... Şi totuşi i-ai părăsit. Atunci, poate ne explici şi nouă ce te-a determinat să-i părăseşti pe cei dragi? Busturile de pe Alee au avut o tresărire uşoară şi s-au răsucit pe socluri, aşteptând răspunsul meu. - Am vrut să te cunosc, i-am zis. Şi să te înţeleg... - Imposibil! a răspuns bătrânul cărunt, cu cârjă, şi aerul fierbinte i-a reverberat silabele: im-po-si-bil! Cât timp au vibrat silabele în văzduh, am avut aceeaşi senzaţie din ajun, când tata mi-a spus că trebuie să rămân să cosesc iarba de pe şes... Abia acum am înţeles ce rău am făcut că l-am trădat! Însă era şi târziu să fac pasul îndărăt, să mă întorc de unde plecasem. Chiar dacă bătrânul ăsta cărunt, cu cârjă, nu mi se mai părea a fi omul pe care îl căutam, astăzi în zori luasem o decizie, care, indiferent dacă era bună sau rea, însemna că acceptasem să mă bat pentru ceva. Acum ştiam şi pentru ce... Mi-am ridicat panerul de papură şi am pornit - probabil, spre nord, probabil, spre Călăraşi, spre sat, spre şes... Însă ceva ca un ac megnetic al destinului meu s-a răsucit în interior şi mi-a îndreptat paşii spre Aleea cu Busturi, acolo unde sta Căruntul. I-am zis: - Nu vreau să par obraznic, dar de ce este imposibil să te cunosc? Dacă îmi spui cine eşti... dacă îmi spui şi cum te cheamă... de ce ar fi imposibil? - Fiindcă nici un cosaş nu-l poate cunoaşte pe alt cosaş... (aerul incandescent reverbera: nu-l poa-te cu-noa-şte pe alt co-saş)... atâta timp cât nu se cunoaşte pe sine. Cunoaşte-te pe tine şi aşa vei putea cunoaşte Lumea şi Universul! - iată regula principală a vieţii. Apoi, m-a luat de mână şi am pornit împreună spre Alee - el cu cârja din lemn de corn şi eu cu panerul din papură. Lângă primul bust, şi-a scos pălăria şi s-a înclinat cu eleganţa unui lord englez în a 18-ea generaţie. Tot asta a făcut şi când a ajuns în dreptul celorlalte busturi... Busturile îi răspundeau în tăcere, înclinându-şi frunţile înalte în direcţia lui. Apoi au început să bată din palme. L-au aplaudat şi l-au ovaţionat până a ajuns sus, la Havuzul cu Curcubeie. A zis: - În definitiv, dacă ai ajuns să te cunoşti pe tine, nimic nu mai este imposibil. Acum, important e să-ţi alegi un itinerar, care în mod firesc trebuie să treacă prin Centrul Universului. Important e să-ţi doreşti să ajungi la capătul acestui itinerar. Şi cu adevărat important e să ai cu tine pe tot parcursul drumului ceva...care nu te-ar lăsa să te întorci din cale... lată, dumneata: ai vrut să te întorci... Dar ştii ce te-a împiedicat să o faci? -Nu. - Panerul ăsta din papură, confecţionat de bunei. Cred că are mai mult de o sută de ani, dar vezi ce rezistent e? Apropo: ce ai în el, că încă nu mi-ai spus. Am desfăcut panerul şi i-am spus: - Mama mi-a pus în zori pâine... brânză de oi... ceapă... şi încă nu mai ştiu ce. E tot de ce aş avea nevoie acolo, la Universitate... - Şi unde îţi sunt toate bunătăţile astea? m-a întrebat. Văd că nu ai nimic în paner... Am deschis panerul şi am băgat mâna până la fund... Ni-mic! Era gol!... - Nu e gol, copile! E la fel de plin, ca şi dimineaţă. Nu te-a prădat nimeni, fii liniştit. - Atunci, unde mi-au dispărut merindele? - N-au dispărut, ci s-au... transformat. Vezi dumneata, legile fundamentale ale cosmosului funcţionează pretutindeni, şi nu le împiedică nimeni să funcţioneze chiar şi aici, lângă acest minunat Havuz. Asta îmi sugerează că ne aflăm în Centrul Universului... Iar legea la care mă refeream spune că un cosaş care alege să devină călător printre oameni însetaţi şi busturi de granit, nu mai are nevoie de merinde; din clipa în care descalecă brazda de iarbă şi încalecă drumul, unicul lui însoţitor devine dorul. - Dorul - de ce? I-am întrebat. Dorul -de cine? - De tot ce ai abandonat. Dar mai ales de brazda de iarbă. Am ridicat panerul şi am descoperit că acum era, pur şi simplu, foarte greu. L-am deschis să văd ce se "transformase" acolo, însă în el chiar nu mai era nimic. Era gol-goluţ. Începusem să mă obişnuiesc cu faptul că omul ăsta bizar avea afinităţi de magician, însă nu mi-am imaginat că e chiar atât de versat. - Ce forţă trage panerul în jos? l-am întrebat. Ce îl face să fie atât de greu? - E dorul, copile. A început să lucreze legea cea... -Dar de ce e aşa de greu? O să-mi rupă panerul! - Pentru că dorul nu poate fi uşor, în principiu. Dorul trebuie să fie o povară. El e acela care ne asigură echilibrul în viaţă şi care nu ne lasă să ne întoarcem din cale, chiar dacă, aparent, ne împinge mereu către origini. În realitate, dorul ne propulseasă spre Centrul Universului, spre Calea Lactee, care este în sine o brazdă uriaşă de iarbă, cosită de mult de înaintaşii noştri... Iar panerele din papură nu se rup niciodată. E o axiomă! În clipa asta, mii de şuviţe de apă au izbucnit prin gurile Havuzului cu Curcubeie, iar busturile şi-au reluat aplauzele. - Ce s-a întâmplat? l-am întrebat pe bătrânul cărunt, cu cârjă, însă el dispăruse în obişnuita-i manieră plină de mister. Bustul din preajmă mi-a sugerat din priviri să-l caut printre curcubeie... Am privit spre Havuz şi... o, da, era acolo! Venea în jos, printre firele de apă, cu pasul său măsurat, agitându-şi cârja ori de câte ori călca pe spatele unui delfin de granit... La marginea apei, l-au luat de braţe două sirene graţioase, de granit, şi l-au fixat într-un fotoliu uriaş, şi el din granit, pe care nu-l observasem mai înainte. Şi, în clipa în care s-a contopit cu acest fotoliu, bătrânul cărunt, cu cârjă, s-a transformat el însuşi într-un minunat şi măreţ monument de granit... Mă cerceta de sub boruri, cu privirile împietrite, şi ultimele cuvinte pe care mi Ie-a spus au fost: - Am vrut să-ţi mai vorbesc despre atâtea lucruri!... însă granitul ne-a despărţit... În spatele lui se zbuciuma Havuzul cu Curcubeie, iar în faţă se deschidea Aleea cu Busturi, care în mod firesc a fost cândva un şes cu iarbă mustoasă, pe care şi-a cosit brazda sa fiecare din cele o sută de busturi. Bătrânul cărunt, cu cârjă, şi-a dorit toată viaţa să-i adune la un loc pe toţi cosaşii ăştia înţelepţi, la un sfat continuu. Acesta a fost visul lui de aur, care s-a împlinit abia în clipa în care a urcat el însuşi în uriaşul tron de granit... ...Stă şi astăzi exact în acelaşi loc şi, în straiele sale de granit, tot cărunt este. Fireşte, ţine o cârjă în mână. Iar pe o latură a fotoliului cineva, despre care se zice că a fost un călător printre oameni însetaţi şi busturi, a scris: "Aici meditează necontenit de o sută de ani şi mai bine Bătrânul Cărunt, cu Cârjă, care la începuturi a fost un simplu cosaş..." Nicolae ROŞCA, redactor-sef |