Rapsodul (Anatole France)


Rapsodul (Anatole France)
inserted: 2007-08-01 19:50:45

		original: Le chanteur de Kymé (Anatole France (1900))
		translation: Rapsodul (Anatole France)	Author: Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)

RAPSODUL

Mergea pe cărarea care duce în lungul colinelor de pe ţărm. Avea fruntea descoperită, brăzdată de încreţituri adânci şi încinsă cu o bandă roşie de lână. Pletele albe îi fluturau pe tâmple în suflarea vântului de mare. La piept, acoperindu-i-l, se zbătea caierul unei bărbi de zăpadă. Haina şi picioarele goale aveau culoarea drumurilor pe care rătăcea da atâţia ani. Prinsă de umăr, atârna o liră nemeşteşugită. Oamenii îi ziceau Moşneagul sau Cântăreţul. Mai avea un nume de la copiii pe care îi învăţa poezia şi muzica: aceştia îl porecliseră Orbul, pentru că pe ochii stinşi de bătrâneţe îi cădeau nişte pleoape umflate şi înroşite de fumul vetrelor, unde de obicei îşi alegea locul pentru a cânta. Totuşi el nu trăia într-o noapte nesfârşită, şi se spunea chiar că vede ceea ce alţii nu pot vedea. Trei vârste de oameni se rânduiseră de când tot drumeţea el necontenit prin oraşe. Iată acum, după ce cântase întreaga zi la un rege din Egeea, se întorcea la casa lui, al cărei acoperiş se vedea fumegând în depărtare. Mersese toată noaptea fără oprire, de teamă să nu-l prindă arşiţa zilei în drum şi iată că în limpezimile aurorei descoperea de acum oraşul baştinei, alba Chimee. Însoţit de câinele său, sprijinindu-se în toiagul strâmb, el înainta cu pas lin, abia ţinându-se drept şi cu capul ridicat pentru a-şi cumpăni mersul pe panta ce cobora într-o vale îngustă. Soarele, ridicat peste munţii Asiei, înveşmânta într-o lumină roză norii plutitori şi coastele insulelor din mare. Ţărmul scânteia. Dar colinele încununate cu păduri de fistic, care se întindeau dinspre răsărit mai păstrau încă în umbră dulcea răcoare a nopţii.
Bătrânul măsură drumul pe coastă, numărând de douăsprezece ori douăsprezece suliţe, apoi căutând la stânga, între două stânci gemene, recunoscu intrarea în dumbrava sacră. Aici, lângă un izvor, se ridica altarul din piatră necioplită.
Îl acoperea pe jumătate un copac de laur cu ramurile pline de flori sclipitoare. Pe locul frământat din faţa altarului, albeau oasele nenumăratelor jertfe. Pe crăcile măslinilor din jur atârnau ofrande. Şi mai încolo, în umbra fioroasă a peşterii, se înălţau doi stejari străbuni, purtând în cioturile de pe trunchi capete descarnate de taur. Ştiind că altarul e închinat lui Febus, Bătrânul pătrunse în dumbravă şi, scoţând de la cingătoare o cană mică de lut, se plecă asupra pârăiaşului care şerpuia într-un pat de zăvăcustă şi pătrunjel sălbatec, căutându-şi calea spre câmpie.
Umplu cana cu apă rece şi, pios fiind, înainte de a bea, vărsă câteva picături în faţa altarului. Adora pe Zeii veşnici care nu cunosc nici suferinţa, nici moartea, în timp ce pe pământ se trec mizerabile seminţiile oamenilor. Acolo, cuprins de spaimă, se gândi la săgeţile pregătite de fiul Latonei. Căci bătut de suferinţe şi încărcat de ani, el iubea totuşi lumina zilei şi avea teamă de moarte. De aceea îi veni un gând priincios. Plecă tulpina mlădioasă a unui ulm şi agăţă cana de vârful copacului tânăr care, îndreptându-se, îi ridică ofranda spre cer.
Alba Chimee se înălţa, încinsă de ziduri, pe ţărmul mării. Un drum în urcuş, pavat cu lespezi de piatră, ducea înspre porţile cetăţii. Porţile acestea zidite într-un veac uitat de demult, se spunea că sunt o făptuire a Zeilor. În piatra grinzilor se vedeau săpate nişte semne pe care nimeni nu le putea tălmăci, dar care erau socotite ca purtătoare de noroc. Nu departe se întindea piaţa publică unde înălbiau, sub arbori, băncile bătrânilor. Lângă această piaţă, în partea opusă mării, bătrânul se opri. Acolo îi era casa. Strâmtă şi scundă, ea nici nu se putea asemui în frumuseţe cu cea de alături, unde trăia cu copiii săi un vrăjitor renumit. Intrarea dispărea pe jumătate sub o movilă de bălegar, în care râma un porc. Movila era destul de modestă, nu ca acele înalte care puteau fi văzute la uşa oamenilor avuţi. În dosul casei era livada şi staulele pe care el singur le ridicase din piatră necioplită. Soarele tivea înălţimile cerului: vântul de mare încetase. Un foc nevăzut, plutitor în aer, frigea pieptul oamenilor şi al animalelor. Bătrânul se opri în prag, ştergându-şi cu dosul mânii sudoarea de pe frunte. Câinele nemişcat îl privea atent, răsuflând des cu limba scoasă.
Bătrâna Melanto apăru în uşă, venind din fund şi rosti cuvinte de bun sosit. Ea se lăsase aşteptată, pentru că un Zeu îi pusese duhul rău în picioare de i le umfla şi i le făcea mai grele decât două burdufuri cu vin. Era o roabă cariană pe care un rege o dăruise cântăreţului, pe când acesta era încă tânăr şi plin de puteri. În patul noului ei soţ femeia a zămislit o mulţime de copii. Dar nici unul nu rămăsese acasă. Unii muriseră, alţii plecaseră departe din cetăţile Aheenilor, ca să-şi facă rostul de cântăreţi sau pe cel de meşteri căruţaşi, pentru că toţi erau înzestraţi cu o minte ageră. Aşa că Melanto rămânea singură acasă împreună cu Areta, noră-sa, şi cu cei doi copii ai Aretei.
Ea îşi urmă soţul într-o sală mare cu grinzile afumate, unde în faţa altarului casnic, sub cărbuni aprinşi şi seuri topite, se găsea piatra căminului. În jurul sălii se deschideau două etaje de încăperi strâmte, iar o scară de lemn ducea sus în cămările femeilor. Rezemate de stâlpii ce susţineau acoperişul, zăceau armele de bronz, purtate de Bătrân în tinereţe, când urma carele regilor prin cetăţi duşmane pentru a reîntoarce Chimeei fiicele răpite de eroi. Tot aici, spânzurată de grindă, atârna o coapsă de bou.
Bătrânii oraşului i-o trimiseseră în ajun în semn de cinstire. La vederea ei, Bătrânul s-a bucurat. Stând în picioare, cu un lung oftat din pieptul uscat de bătrâneţe, el scoase de sub tunică nişte căţei de usturoi, rămăşiţă a prânzului sărac şi, printre ei, darul regelui din Egeea, o piatră căzută din cer care era de mare preţ, pentru că era de fier, numai că prea mică pentru a face din ea un vârf de lance. Mai aducea încă o cremene găsită pe drum. Aceasta, privită dintr-o parte, avea imaginea unui cap de om. Şi bătrânul, arătând-o, vorbi către Melanto:
— Vezi, femeie, cremenea aceasta seamănă cu chipul lui Pacoros, fierarul; numai prin voinţa Zeilor s-a putut întâmpla ca o piatră să semene întru atâta cu Pacoros.
După ce bătrâna Melanto i-a turnat apă, spălându-i mâinile şi picioarele de praf, el apucă în braţe coapsa de bou, o aduse pe altar şi începu a o găti. Înţelept şi prevăzător, el nu lăsa nicicând femeilor sau copiilor grija de a găti hrana; şi, precum învăţase de la regi, frigea singur carnea de vită.
În timpul acesta Melanto înteţea focul în vatră. Ea sufla peste surcelele uscate până când un Zeu le acoperea cu flăcări. Bătrânul arunca în ele bucăţile de carne tăiată, pe care le întorcea cu o furcă de bronz. Aşezat pe călcâie, în fumul usturător care umplea cămara şi-i scotea lăcrimi, el rămânea totuşi liniştit pentru că era deprins şi pentru că fumul însemna îmbelşugare. Când carnea se înmuia sub puterea nevăzută a focului, el aducea bucăţile la gură şi, rumegându-le îndelung cu dinţii săi tociţi, le înghiţea în tăcere. Stând în picioare alături, bătrâna Melanto îi turna vin negru într-o cană de lut, asemănătoare cu aceea pe care el o dăruise Zeilor.
După ce şi-a astâmpărat foamea şi setea se interesă de rânduiala casei şi a staulelor. Întrebă de lâna ţesută în lipsa lui, de brânzeturile puse la strecurătoare şi de măslinele coapte, bune pentru teascuri. Şi, gândindu-se la puţinele sale bunuri, rosti:
— Eroii au turme de boi şi de junci care se hrănesc la fînaţuri. Au sclavi mulţi, frumoşi şi voinici; au case cu uşi de aramă şi ivoriu, iar pe mesele lor stau pline craterele de aur. Vrednicia inimii le aduce bogăţiile pe care ei o păstrează uneori până la adânci bătrâneţe. Tânăr, bineînţeles, eu mă asemuiam cu ei în bărbăţie, dar n-aveam nici cai, nici care, nici slugi şi nici măcar armură destul de tare pentru a-i egala în lupte şi pentru a câştiga tripiede de aur şi femei preafrumoase. Cine luptă pe jos, cu arme slabe, nu poate ucide destui protivnici pentru că el însuşi e temător de moarte. Luptând astfel, în gloata slugilor necunoscute, sub zidurile oraşelor, eu n-am avut niciodată prăzi bogate.
Bătrâna Melanto răspunse:
— Războiul aduce oamenilor bogăţiile şi tot el le răpeşte. Chifos, tatăl meu, avea la Milata un palat şi turme nenumărate. Dar oameni înarmaţi i-au răpit totul şi l-au omorât. Şi eu am fost luată în robie, dar n-am fost obijduită pentru că eram tânără. Stăpânii m-au dus în patul lor şi hrana nu mi-a lipsit niciodată. Tu mi-ai fost cel din urmă stăpân şi cel mai sărac.
Ea vorbi fără bucurie şi fără obidă. Bătrânul îi răspunse:
— Tu n-ai a te plânge de mine, Melanto, eu m-am purtat blând cu tine. Nu-i nimic dacă n-am avut nicicând bogăţii. Bogăţii mari adună armurierii şi meşterii fierari. Cei îndemnatici în meşteria carelor, şi ei trag foloase din munca lor. Şi prezicătorii adună daruri bogate. Dar pentru cântăreţi viaţa e aspră.
Bătrâna Melanto răspunse:
— Viaţa multor oameni este aspră.
Apoi ieşi cu pasul greoi pentru a aduce cu noră-sa lemne din cotloană. Era ceasul când arşiţa nebiruită copleşeşte oamenii şi animalele, făcând să tacă chiar păsările în frunzişurile încremenite. Bătrânul se întinse pe o rogojină şi, acoperindu-şi faţa, adormi.
În timpul somnului fu cercetat de vise puţine, care nu erau nici mai mândre, nici mai alese decât cele care îi veneau în fiecare zi. Erau vise cu chipuri de oameni şi de jivine. Şi cum recunoştea printre arătări pe muritorii ştiuţi de pe când vieţuiau pe pământul cu flori şi care pieriseră din lumina zilei sub bulgării mormintelor el îşi închipuia că duhurile lor plutesc în aer, lipsite de viaţă, asemenea umbrelor deşarte. Din vise mai ştia că şi umbrele de animale ori de plante pot fi văzute în somn. Era încredinţat că morţii, rătăcitori prin Hades, îşi plăzmuiesc ei înseşi arătarea, căci nimeni altul n-ar putea-o face în locul lor afară poate de unii Zei, cărora le place a înşela biata înţelegere omenească. Dar, nefiind profet, el nu putea deosebi visele înşelătoare de cele adevărate: şi, sătul de a căuta înţelesuri printre nălucirile nopţii, le primea cu nepăsare, trecându-i pe sub pleoape.
Când s-a trezit, văzu înaintea sa, rânduiţi şi plini de respect, pe copiii din Chimea pe care îi învăţa poezia şi muzica aşa cum le învăţase şi el de la tatăl său. Erau aici şi cei doi copii ai nurorii sale. Mulţi dintre învăţăcei erau orbi, căci pentru starea cântăreţilor îi alegeau mai ales pe cei lipsiţi de vedere, care nu erau în stare a munci în câmp şi nici a-i însoţi pe luptători în războaie.
Toţi aveau în mâini daruri cu care plăteau învăţătura Cântăreţului, fructe, brânză, miere în faguri, lână de oaie şi-i aşteptau încuviinţarea ca să le depună pe altarul casnic.
Ridicându-se şi luând lira ce atârna de o bârnă, Bătrânul vorbi cu blândeţe:
— Drept este, copii, ca bogaţii să aducă daruri mari, iar cei sărmani să aducă mai puţin. Zeus, părintele nostru, n-a împărţit bogăţiile deopotrivă. Dar el i-ar pedepsi pe cei ce se ating de prinosul cuvenit cântăreţului divin.
Veghetoarea Melanto veni de ridică darurile de pe altar. Bătrânul, acordându-şi lira, începu a-i învăţa un cântec, iar copiii ascultau aşezaţi pe podeaua de lut, cu picioarele încrucişate.
— Ascultaţi, - le zise el, — lupta lui Patrocle cu Sarpedon. E un cântec frumos.
Şi el cântă. Modula sunetele cu putere, păstrând acelaşi ritm şi aceeaşi cadenţă la toate versurile; şi pentru ca vocea să nu-i scadă, o întărea la intervale regulate cu câte un sunet din lira sa cu trei coarde. Înainte de fiecare pauză, el scotea un strigăt ascuţit, acompaniat de tremurul strident al coardelor.
După ce rostea un număr de versuri egal cu de două ori numărul degetelor de la ambele mâini, el îi punea pe copii să repete, şi aceştia strigau toţi împreună cu o voce pătrunzătoare atingând ca şi învăţătorul nişte lire mici, cioplite de ei înşişi din lemn şi lipsite cu totul de sunet.
Bătrânul repeta cu răbdare versurile până când micii cântăreţi le învăţau pe deplin. Pe cei atenţi îi lăuda, iar pe cei lipsiţi de memorie sau nepricepuţi îi lovea cu lira şi ei se retrăgeau pentru a plânge lângă un stâlp din sală. El le dădea exemple de cântec, dar nu adăuga nici o pravilă, căci socotea treburile poeziei ca fiind hotărâte de demult şi în afară de judecata oamenilor. Sfaturile care le dădea, priveau numai bunăpurtarea. Spunea aşa:
— Slăviţi-i pe regi şi pe eroi, ei sunt mai presus decât ceilalţi oameni. Pe eroi să-i numiţi cu numele lor şi cu al tatălui lor, pentru că aceste nume să nu fie date uitării. Când veţi şedea în adunări, strângeţi-vă tunica în jurul coapselor şi vedeţi ca ţinuta să vă fie plăcută şi cuviincioasă.
Şi mai zicea încă:
— Nu scuipaţi în râuri, pentru că apa râurilor este sacră. Nu schimbaţi nimic în cântecele mele, nici din greşeala uitării, nici cu voinţa bunului plac; şi dacă vre-un rege va zice: «Frumoase cântece. De la cine le-ai auzit?» Voi să răspundeţi: «Le-am învăţat de la Bătrânul din Chimea, care le păstra de la tatăl său, căruia de bună seamă un Zeu i le-a insuflat».
Mai rămăseseră câteva bucăţi bune din coapsa aceea de bou. După ce mâncă una acolo, lângă vatră, sfărmă osul cu o secure de bronz pentru a scoate măduva cu care numai el în toată casa era vrednic a se ospăta, iar din restul cărnii făcu parte la femei şi copii, pentru două zile.
Atunci, luând seama că din gustoasa hrană degrabă nu va mai rămâne nimic, gândi:
«Cei bogaţi sunt plăcuţi lui Zeus, iar cei sărmani nu sunt. Se vede că fără voia mea, l-am supărat pe vre-unul dintre Zeii trăitori prin păduri şi munţi, ori mai degrabă pe vre-un copil al lor; deaceea, pentru a ispăşi păcatul nevoit, duc o bătrâneţe plină de lipsuri. Uneori fără gând rău, săvârşim fapte demne de pedeapsă, pentru că Zeii nu ne-au descoperit totul din ceea ce este îngăduit ori e oprit a face. Voinţa lor nu poate fi pătrunsă».
El frământă îndelung aceste gânduri în minte şi, cuprins de teama cruntă a foamei ce putea reveni, hotărâ să nu-şi treacă noaptea acasă în trândăvie, ci să plece, de data aceasta încolo unde curge Hermos printre stânci şi de unde se văd Orneea, Smirna şi frumoasa Hisia, pe munţii aceia, care asemenea unor vârfuri de corabie feniciană, pătrund în mare. Şi când primele stele apăreau tremurând pe cerul palid, el îşi încinse lira şi porni de-a lungul ţărmului, înspre aşezările oamenilor bogaţi, cărora în timpul lungelor ospeţe le place să asculte cântări de laudă pentru eroi şi istorii despre seminţiile Zeilor.
Merse noaptea întreagă după cum îi era obiceiul şi iată că în rumena limpezime a dimineţii, pe un înalt promontoriu, el recunoscu un oraş, era Hisia, cel bogat şi îndrăgit de porumbi, care de pe înaltele stânci privea la insulele albe, asemănătoare unor nimfe ce se joacă în sclipirile mării.
Se opri lângă o fântână la marginea oraşului pentru a se odihni şi pentru a-şi astâmpăra foamea cu câteva cepe aduse într-un fald al tunicii.
Abia termina de îmbucat, când o tânără fată cu un coş de rufe pe cap veni să le spele la fântână. La început ea îl privi cu neîncredere, dar observând lira de lemn sub tunica ruptă şi văzându-l bătrân şi atât de ostenit, o cuprinse deodată mila şi smerenia şi, apropiindu-se fără teamă, scoase în pumni câteva picături de apă cu care răcori buzele cântăreţului.
Atunci el o numi fiică de rege şi, prezicându-i o viaţă lungă, îi zise:
— Dorinţele cele multe roiesc în jurul cingătorii tale, fecioară. Ferice de bărbatul care te va conduce în aşternut. Şi eu, bătrân fiind, ca o netrebnică pasăre de noapte care cântă pe acoperişul mirilor, laud frumuseţea ta. Căci eu sunt un cântăreţ rătăcitor. Urează-mi cale prielnică, fecioară.
Tânăra îi răspunse:
— Precum spui şi după cum arăţi, eşti cântăreţ din liră şi să ştii că un noroc bun te aduce în acest oraş. Meghes bogatul găzduieşte un oaspete scump şi dă astăzi în cinstea lui un mare ospăţ la care a chemat pe toţi fruntaşii cetăţii. Fără îndoială, el va dori să aibă la masă un bun cântăreţ. Pleacă de-l găseşte. Casa lui se vede de aici. Dar nu poţi merge la ea pe coasta dinspre mare pentru că e aşezată pe vârful acela înalt aplecat peste valuri, pe care numai pasărea alcion poate ajunge. Tu urcă scara tăiată în stâncă, dinspre uscat şi acolo unde se văd coastele acoperite cu vii, vei recunoaşte uşor casa lui Meghes. E muruită cu humă proaspătă şi e mai largă decât toate celelalte.
Şi Bătrânul, silindu-şi picioarele amorţite, sui anevoie treptele de piatră cioplite de oamenii altor vremuri şi, ajuns pe platoul pe care se întindea oraşul, recunoscu lesne casa bogatului Meghes.
Sosirea îi fu plăcută, pentru că vedea curgând sângele taurilor înjunghiaţi şi simţea răspândindu-se până departe mirosul de grăsime fierbinte. Trecând peste prag, pătrunse în marea sală a ospăţului şi, după ce atinse cu mâna altarul, se apropie de Meghes care dădea porunci slugilor în timp ce tăia hălcile de carne. Oaspeţii strânşi în jurul focului se bucurau în aşteptarea mesei bogate. Printre ei se aflau mulţi regi şi eroi. Dar oaspetele în cinstea căruia Meghes dădea ospăţul era un rege din Chios, care pentru a căuta şi dobândi bogăţii, călătorise îndelung pe mări şi îndurase nenumărate primejdii. Numele său era Oineus. Toţi mesenii îl priveau cu admiraţie pentru că el, întocmai ca Ulise odinioară, scăpase dintr-o mulţime de naufragii, dormise prin insule în aşternutul vrăjitoarelor şi adunase comori. Istorisea îndelungele sale rătăciri şi primejdiile pe care le-a înfruntat, dar fiind înzestrat cu o închipuire ageră, mai adăuga la ele şi întâmplări scornite.
Recunoscând după lira ce o purta, că Bătrânul e un cântăreţ, bogatul Meghes îi zice:
— Fii bine venit. Ce fel de cântece ştii?
Bătrânul răspunse:
— Ştiu «Cearta regilor» care pricinui atâtea nenorociri Aheenilor, ştiu «Asaltul zidurilor». E un cântec frumos acesta. Ştiu de asemenea «Înşelarea lui Zeus», «Solia» şi «Arderea morţilor». Şi acestea sunt cântări frumoase. Mai ştiu de şase ori şasezeci de cântece minunate.
Astfel le spunea lor că ştie multe cântece. Dar câte anume, nici el nu le cunoştea numărul.
Bogatul Meghes vorbi în derâdere:
— Dornici de un prânz bun şi o răsplată darnică, cântăreţii vagabonzi întotdeauna spun că ştiu multe cântece: dar în faptă se dovedeşte că îşi amintesc doar câteva versuri cu care, tot repetându-le, obosesc auzul regilor şi al eroilor.
Bătrânul îi dădu acest bun răspuns:
— Tu, Meghes, — zise el, — eşti slăvit prin bogăţiile tale. Află că eu ştiu atâtea cântece, câtă mulţime de tauri şi junci mână văcarii tăi în munţi, la păşune.
Încântat de înţelepciunea Bătrânului, Meghes vorbi cu blândeţe:
— Se cere o minte luminată pentru a cunoaşte atâtea cântece. Răspunde-mi însă, tot ce ştii tu despre Ahiles şi despre Ulise e de bună seamă adevărat? Căci se răspândesc o mulţime de minciuni despre aceşti eroi.
Şi cântăreţul răspunse:
— Toate câte le ştiu eu despre aceşti eroi, le-am aflat de la tatăl meu, care le-a învăţat chiar din gura Muzelor, căci odinioară nemuritoarele Muze îi cercetau, prin păduri şi peşteri, pe cântăreţii divini. Niciodată eu nu voi amesteca neadevăr în cântecele străbune.
Spunea acestea din băgare de seamă. Căci, de obicei, la cânturile învăţate în copilărie el adăuga şi versuri luate din altă parte sau unele scoase din închipuirea sa. Compunea singur chiar cântece întregi. Dar nu mărturisea aceasta de teamă să nu fie făcut de ocară. Eroii îi cereau cu precădere cântece vechi pe care le credeau auzite de la vre-un Zeu, iar pe cele noi le socoteau de nimic. Deaceea, când rostea versuri din închipuirea sa, el le ascundea cu grijă izvorul. Dar, fiind un foarte bun poet, care respecta pravilele întocmai, versurile sale nu se deosebeau cu nimic de cele străvechi: asemănătoare în formă şi deopotrivă de frumoase ele erau hărăzite din naştere unei slave nepieritoare.
Meghes bogatul nu era lipsit de pricepere. Înţelegând că Bătrânul e un bun cântăreţ, îi dete loc de cinste lângă vatră şi-i zise:
— După ce ne vom astâmpăra foamea, ne vei cânta ce ştii despre Ahiles şi despre Ulise. Stăruieşte-te a desfăta auzul oaspetelui meu Oineus, căci el e un erou plin de înţelepciune.
Şi Oineus, care cutreierase mările îndelung, îl întrebă pe cântăreţ despre călătoriile lui Ulise. Dar întoarcerea eroului care luptase sub zidurile Troiei era acoperită încă de întuneric, nimeni nu ştia câte a îndurat Ulise rătăcind pe pustiurile mării.
Bătrânul răspunse:
— Eu ştiu, că divinul Ulise a poposit în patul Circeei şi l-a înşelat pe Ciclop printr-un şiretlic ingenios. Femeile scornesc poveşti despre acesta. Dar pentru cântăreţi întoarcerea eroului în Itaca rămâne ascunsă. Unii spun că el şi-a redobândit soaţa şi bogăţiile, alţii, că ar fi izgonit-o pe Penelope care îngăduia peţitorilor să-i vină în aşternut, şi că el însuşi, purtând osânda Zeilor, a rătăcit apoi, cu vâsla pe umăr, printre neamurile pământului.
— În călătoriile mele, — zise Oineus, — am auzit că Ulise ar fi fost ucis de mâna fiului său.
În vremea asta Meghes împărţea carnea, dând fiecărui oaspete bucata potrivită. Oineus îl preţuia cu mare laudă.
— Meghes, — zicea el, — se vede că eşti deprins a da ospeţe.
Boii lui Meghes se hrăneau cu iarba miresmatică de pe coastele munţilor. Carnea lor era plină de aromă şi eroii nu se mai săturau gustând-o. Şi cum gazda umplea necontenit o cupă adâncă pe care o trecea apoi oaspeţilor, cheful a ţinut până după sfârşitul zilei. Nimeni nu-şi mai amintea de un asemenea mândru ospăţ.
Scăpăta de acum soarele în mare, când bouarii, care păzeau în munţi tamazlâcurile, veniră pentru a-şi primi rândul de carne şi vin. Meghes le arăta cinste deosebită, pentru că aceşti bouari nu păşteau turmele în nepăsare ca cei de la câmpie, ei purtau suliţi de bronz şi zale pentru a se putea apăra de jafurile seminţiilor din Asia. Şi se potriveau la vedere cu eroii şi cu regii, pe care îi ajungeau în curaj. Mai marii lor erau Peiros şi Toas, pe care însuşi stăpânul îi numise ca fiind mai tari şi mai ageri la minte. Şi de bună seamă, era greu să-ţi închipui bărbaţi mai frumoşi. Meghes i-a primit în casă ca pe nişte vrednici ocrotitori ai bogăţiilor sale. Le dădea carne şi vin atât cât le poftea inima. Oineus care se desfăta privindu-i, zise gazdei:
— În călătoriile mele n-am văzut braţe mai tari şi coapse mai bine făcute ca la aceşti doi voinici.
Atunci Meghes rosti o vorbă primejdioasă. El zise:
— Peiros e cel mai tare în luptă, dar Toas îl întrece la alergări.
Auzind asemenea vorbe cei doi se priviră cu ură, iar Toas vorbi către Peiros:
— L-ai adăpat cu ceva pe stăpân că şi-a rătăcit minţile şi spune că eşti mai bun decât mine în luptă.
Peiros îi răspunse întărâtat:
— E adevărat, oricând te pot birui în luptă. Cât despre fugă, îţi las lauda ce ţi-a făcut-o stăpânul. Nu-i de mirare că ai picioarele ca şi inima, de cerb.
Dar înţeleptul Oineus astâmpără cearta bouarilor, povestind istorii pilduitoare, din care se vedea ce primejdie aduc încăierările la ospeţe. Vorbea frumos şi a fost încuviinţat. Când s-a aşezat liniştea, Meghes zise Bătrânului:
— Cântă-ne, prietene, mânia lui Ahile şi «Sfatul regilor».
Şi Bătrânul, acordându-şi lira, făcu să răsune în aerul greu al încăperii puternicele clocote ale vocii sale.
Un răsuflet voinic izbucnea din pieptu-i şi toţi mesenii ascultau în tăcere cum versurile curgătoare dădeau viaţă unor vremuri vechi ce nu pot fi uitate. Mulţi gândeau: «E o minune, că acest bătrân, secătuit de ani, ca un butuc uscat de vie, poartă în piept o răsuflare atât de puternică».
Murmure de laudă străbăteau uneori în adunare ca izbucnirile de vânt prin desişul pădurilor. Dar, în curând, cearta bouarilor, care părea stinsă, izbucni mai aprigă. Înfierbântaţi de vin, ei se asmuţeau la luptă şi la goană. Strigăte pline de furie acopereau vocea Cântăreţului care zădarnic îşi ridica armonia puternică a cântecului. Paznicii aduşi de către Peiros şi Toas, întărâtaţi de beţie, se înghionteau şi înjurau râgâind ca porcii. Ei demult se ţineau în două tabere opuse, înveninate de duşmănia şefilor.
— Câine! — strigă Toas.
Şi, cu o lovitură de pumn în faţă făcu să-i ţâşnească lui Peiros sângele pe gură şi pe nări. Orbit, Peiros izbi cu capul în pieptul lui Toas, care se prăvăli îndărăt cu coastele sfărâmate. Şi iată că taberele duşmane se aruncă una asupra alteia, împroşcându-se cu sudălmi şi cu lovituri.
Meghes şi cu regii încearcă înzădar să-i despartă. Chiar însuşi înţeleptul Oineus este îmbrâncit de bouarii cărora un Zeu le-a întunecat minţile. Cupele de aramă zboară din toate părţile. Ciolane de bou, torţe fumegânde, tripiede de bronz, toate zboară în capul celor încăieraţi. Trupuri încleştate se rostogolesc peste focul stins în vinul burdufurilor spintecate.
Un întuneric nepătruns cuprinde sala, izbucnesc injurii împotriva Zeilor, amestecate cu urlete de durere. Mâini furioase înhaţă buturugi aprinse şi le aruncă în întuneric. Un tăciune arzând nimereşte în fruntea cântăreţului care stătea în picioare, mut, nemişcat.
Atunci, cu un glas mai puternic, decât toate urletele bătăliei, el blestemă casa aceea ticăloşită şi pe acei oameni nelegiuiţi. Apoi, strângându-şi lira la piept ieşi de acolo şi merse către mare de-alungul stâncilor înalte. Mâniei sale îi urmă o adâncă istovire şi un straşnic dezgust de oameni şi de viaţă.
Dorinţa de a dispare printre Zei îi înfiora pieptul. O umbră binecuvântată, cu tăcerea prielnică şi cu pacea nopţii învăluiau toate lucrurile. La răsărit, acolo, unde se spune că plutesc umbrele morţilor, ridicată în limpezimea cerului, divina lună presăra flori de argint peste marea surâzândă. Şi bătrânul Homer a tot mers înainte pe stâncile înălţate de asupra mării, până când pământul, care îl purtase atâta amar de ani, îi dispăru de sub picioare.

Traducere de Andrei LUPAN.

Printed:

Journal	Date
Ziarul "Cultura", Chişinău	09.09.1967