În legătură cu editarea clasicilor


În legătură cu editarea clasicilor		1953
updated: 2007-07-02 23:04:35

ÎN LEGĂTURĂ CU EDITAREA CLASICILOR

Materialul de faţă a fost scris în 1953. Tipărit n-a fost nicăieri, nici n-a fost propus vreunei redacţii. Aşa că nu-l pot înnobila cu formula de care se cam abuzează astăzi, chipurile: n-a văzut lumina tiparului din cauza...
Cauza a fost că nici n-am cercat să-l tipăresc. A fost scris din iniţiativă de lucru curent, pentru a promova raţiunea de valorificare a moştenirii noastre clasice. Trebuiau căutate şi înlesnite căile acestei valorificări. Trebuiau convinşi mulţi tovarăşi, în multe instanţe de resort, că acesta e temeiul nostru unic de dezvoltare în realitatea sovietică. Nu era prea uşor. Mulţi găseau aici contradicţii antagoniste, cu obstacole istorice de nebiruit.
Poate părea de necrezut, dar erau destui oameni de bună-credinţă, care şi ei agitau primejdii de tot felul, toate legate de tradiţiile clasice şi de idea continuităţii noastre culturale. Aceştia vroiau să afle şi să înţeleagă adevărul. Căutau sincer un argument fundamentat, de convingere, pe care să se sprijine, pentru a-şi lecui spaimele şi îndoielile. Bineînţeles, mai dăinuiau şi alte pricini, între care se lăfăiau din plin reavoinţa şi nihilismul consolidat. Erau multe de toate.
Ne pregăteam de Congresul I al scriitorilor din Moldova (1954). Problema tradiţiilor clasice se punea de la sine pe primul plan al ordinii de zi. Se cereau înlăturate măcar o parte din monstruoasele piedici insurmontabile.
Materialul a fost tradus şi adresat în instanţele directorii; prin arhive s-o fi păstrat vreun exemplar. Aşa cum este, l-am citit în adunări lărgite, la conducerea organizaţiei scriitoriceşti. Nu l-am propus nicăieri pentru publicare. Totuşi, mai apoi, la anumite ocazii, s-a bucurat de atenţie, fiind comentat în fel şi chip. La congres, problema valorificării clasicii a fost dezbătută şi, într-o măsură, pozitiv limpezită.
Astăzi, la tema relaţiilor naţionale între literaturile frăţeşti, cred că vechile pagini pot prezenta interes. Pot, cel puţin, aduce o mărturie retrospectivă despre felul cum arătau asemenea probleme în zbuciumul nostru de acum 35 de ani.

1

În ultimii ani au apărut câteva cărţi din clasicii literaturii moldoveneşti. Se pregătesc pentru tipar şi degrabă vor vedea lumina zilei Opere alese de Ion Neculce, Nicolae Milescu Spătarul, Dimitrie Cantemir, Costache Negruzzi, Constantin Stamati, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihail Eminescu, Alecu Russo, Alexei Mateevici.
E un început cu totul elementar, dar el are o însemnătate covârşitoare pentru cultura moldovenească, pentru educarea norodului în duhul patriotismului, al destoiniciei naţionale. Se repară greşeala dăunătoare, care ducea la un nihilism total în ce priveşte cultura noastră de veacuri. Ferindu-ne de unele greutăţi de domeniul istoriei, noi am ales drumul cel mai uşor, dar totodată şi cel mai alunecos, dând o tratare samovolnică, absolut neştiinţifică istoriei noastre literare. În loc să ne concentrăm puterile la dezlegarea acelor noduri, de care depindea în total interpretarea dreaptă a problemelor noastre, noi ne-am apucat să corectăm istoria, simplificând-o ori chiar lăsând la o parte epoci întregi, care nu intrau în formule schematice, înjghebate aprioric. Ce era mai greu de lămurit se elimina cu totul din preocupările zilei, se declara că nu e al nostru. Era goana renunţărilor şi a lepădărilor ca de ceva necurat de comoara de veacuri a moştenirii culturale. Aşa se închidea discuţia pusă în faţa noastră de însăşi viaţa poporului. Dar discuţia se închidea numai în aparenţă, pentru că e cu neputinţă să rămână fără urmări o asemenea greşeală de neiertat. Întrebarea aruncată la o parte se ridica din an în an tot mai vie şi mai imperativă, cerând din nou atenţia, ştiinţa şi simţul nostru de răspundere.
Nu-i cazul aici să răscolim vrafurile de vorbăraie talmudistă, care s-au irosit pentru susţinerea acestor aberaţii, ori să-i căutăm acum pe matadorii îndelungatului nihilism. Trebuie de însemnat doar, că această stare de lucruri s-a creat în mare parte obiectiv, dar şi ca atitudine subiectivă prin politica României vechi burghezo-moşiereşti, care teroriza masele truditoare din Basarabia, manifestându-şi cu prisosinţă duşmănia faţă de Statul Sovietic şi de RASS Moldovenească. Se semăna vrajbă şovinistă între norodul truditor român şi cel moldovenesc. Populaţia din Basarabia era socotită ca primitivă, lipsită de tradiţii culturale, destoinică doar de soarta semicolonială, care i se impunea. Din pricina asta comunitatea de cultură care durează de veacuri rămânea întunecată undeva departe sub potopul de vrajbă al agenturilor reacţionare.
Dar dacă asta poate sluji ca o lămuriue a vechii stări de delăsare, apoi astăzi lucrurile stau cu totul altfel. Prefacerile revoluţionare, care se petrec în România populară sub conducerea partidului muncitoresc, lichidează rănile adânci, dauna propagandei antisovietice, cultivă stima faţă de poporul rus şi faţă de toată Ţara Sovietelor. A fost ridicată în largă lumină prietenia trainică, bazată pe principiul atotbiruitor al internaţionalismului proletar.
Astăzi avem toate putinţele de a întări şi dezvolta prietenia dintre ţările socialiste, restabilind valorile culturale, create de-a lungul veacurilor. Este datoria noastră cea mai de seamă a reda poporului Moldovei Sovietice comoara culturală, care îi aparţine şi cu care, pe drept cuvânt, se poate mândri în faţa lumii. Cităm aici cuvintele lui V. I. Lenin, care mai ales pentru noi sună actual şi mobilizator: «Ne e străin nouă, proletarilor conştienţi velicoruşi, simţul mândriei naţionale? Sigur că nu! Noi ne iubim limba şi iubim patria noastră, mai mult ca orice luptăm pentru a ridica masele ei truditoare (adică 9/10 a populaţiei sale) la viaţa conştientă a democraţilor şi socialiştilor... Noi ne mândrim cu faptul că aceste asupriri au întâmpinat opunerea dârză în mijlocul nostru, al velicoruşilor, că din mijlocul nostru s-a ridicat Radişcev, decembriştii, revoluţionarii raznocinţi din anii 70...». Mândria naţională, de care vorbeşte Ilici, aparţine maselor conştiente, ea nu desparte noroadele lumii, ci le cimentează în prietenia de luptă pentru libertate, pentru viaţă demnă, pentru desfăşurarea puterilor creatoare.

2

Norodul moldovenesc se poate mândri pe drept cu operele minunate ale scriitorilor săi clasici. A-l face conştient de asta înseamnă a ne împlini cea mai elementară datorie în lucrul de educare a maselor. Însuşirea moştenirii clasice, munca efectivă ce se duce în privinţa asta va ajuta oamenilor noştri, mai ales intelectualilor, să-şi întărească stima faţă de poporul truditor, care în condiţii vitrege a creat o cultură proprie, înaintând din sânul său talente luminoase, demne de dragostea generaţiilor. Prin asta poporul îşi ridică stima faţă de sine însuşi, cultivă încrederea faţă de puterile sale creatoare. Înseamnă că în anii exploatării feudale şi capitaliste el nu şi-a istovit puterile în munca oarbă, ci din truda şi suferinţele sale a ridicat chipul baştinei, valoarea sa bărbătească în cultura lumii. Vreme de veacuri, modest şi trudit, a îmbogăţit cultura asta necontenit cu geniul său creator. E o problemă de extraordinară însemnătate educativă pentru inteligenţia noastră de astăzi, ca ea să fie conştientă de faptul că este moştenitoarea unei bogăţii spirituale, pe care e datoare s-o dezvolte - anume s-o dezvolte mai departe, - creând cultura noastră de astăzi, naţională prin formă şi socialistă prin conţinut. Dezvoltarea culturii socialiste, ne învaţă Vladimir Ilici Lenin, e cu putinţă nu prin anularea moştenirii din trecut, ci prin însuşirea adâncă a tot ce este progresist şi avansat în patrimoniul clasic.
"Marxismul - scrie Lenin - şi-a cucerit însemnătatea sa istorică-mondială ca ideologie a proletariatului revoluţionar prin aceea, că el, marxismul, nu renunţă nici de cum la cuceririle de valoare ale epocii burgheze, ci, dimpotrivă, însuşind şi prelucrând tot ce s-a creat mai de preţ în peste două mii de ani de dezvoltare a culturii şi gândirii omeneşti. Numai munca continuă pe această bază şi în aceeaşi direcţie, însufleţită de experienţa dictaturii proletariatului ca cea din urmă luptă a sa împotriva oricărei exploatări, numai ea poate fi recunoscută ca o dezvoltare a adevăratei culturi proletare".
În dezvoltarea culturală a Moldovei sunt, fără îndoială, perioade confuze, mai puţin cercetate şi lămurite, dar de acum nu mai încape nici o îndoială, că toate aceste perioade s-au dezvoltat una din alta, au fost născute şi determinate de viaţa poporului, de soarta lui istorică, de frământările şi prefacerile sociale, pe care el le-a trăit. Nu le putem rupe una de alta, ele se înlănţuiesc organic, formând tradiţia noastră culturală. Aici nu se pot admite spaţiile goale, pentru că n-au fost goluri în viaţa poporului, chiar şi în anii cei mai aspri şi furtunoşi. Deaceea pentru noi azi nu se pune problema descoperirii unor insule întâmplătoare, ci problema e de a ridica gospodăreşte tot procesul istoric al culturii şi al scrisului nostru, pornind de la izvoarele îndepărtate, cu scrisul slavon de la începuturile veacului XV.
Poate părea straniu, dar scrisul şi literatura moldovenească s-au dezvoltat în decursul veacurilor, în limba noastră maternă, începând şi bazându-se pe scrisul şi pe cultura slavă. E un fapt istoric real, care în dezvoltarea sa deschide perspective băştinaşe originale pentru cultura valahă şi cea moldovenească. De aici va decurge acel specific al culturii noastre, care se acumulează în conştiinţa populară, condiţionată de revărsarea vieţii în această zonă a istoriei şi a lumii, unde s-au întâlnit şi au mers în albie de multe ori comună întotdeauna apropiată popoarele noastre cu cele slave, mai ales rus şi ucrainean. Doar pe bună dreptate noi referim începuturile cunoscute ale culturii scrise moldoveneşti la predicile lui Grigore Ţamblac şi alte monumente slavone din Moldova veacului XV.
Scrisul nostru s-a dezvoltat aşa cum este el astăzi, odată cu limba literară, nu după scheme închipuite, ci printr-un proces creator progresiv, începând cu acele vechi documente slavone. În aceste documente intră şi Letopiseţul de la Putna şi Letopiseţul de la Bistriţa, şi numeroase acte domneşti şi particulare, descoperite şi păstrate până azi. În monumentele scrise slavone, la un anumit prag al dezvoltării, începe a pătrunde limba moldovenească întâi ca expresie întâmplătoare, apoi din ce în ce mai sistematic şi mai organic. S-a ajuns astfel la concepţia unui scris moldovenesc, apariţia, cum am spus, a celor dintâi cărţi scrise în limba moldovenească. Un proces înrudit s-a petrecut şi în Ţara Românească.
Aşa s-a închegat limba noastră literară şi scrisul - anume prin colaborarea cu cultura slavonă din vremea aceea. N-a fost un accident nelămurit. A fost începutul organic al unor noi dezvoltări, care aveau să dureze în forme vii de-a lungul veacurilor. Această tradiţie adâncă putea fi uneori oprimată ca, de-o pildă, în epoca fanariotă, ori în alte faze de răstrişte, dar ea n-a putut fi întreruptă şi rămâne afirmată în toată continuitatea sa istorică. Trebuie ţinut seama numai că nu putem urmări lucrul acesta fără o muncă de cercetare şi descoperire a tuturor izvoarelor adevărate, a documentelor răvăşite prin arhive. De multe ori e nevoie a le ridica din colburi de minciună îngrămădite de anumiţi cercetători burghezi, care aveau tot interesul să ascundă adevăratele tradiţii, agitând cu exclusivitate o interpretare puristă râmlenească. Datele istorice şi documentele scrise, care anulau teoriile rasiale, au fost, în cel mai bun caz, lăsate în ascunzişurile şi tainiţele academiilor. Problema este ca ele să devină un bun al culturii norodului, să poată sluji pentru instruirea justă a maselor largi.
Lipsa din circulaţie a unor asemenea documente a adus la aceea, că mulţi cercetători şi istorici moldoveni, în loc să valorifice just evenimentele din trecut, s-au aventurat în construcţii subiectiviste şi în tăgăduiri de un primitivism uimitor, care toate aveau ca ţel ruperea culturii moldoveneşti de cultura românească. Nu era nevoie nici de un document autentic de istorie, pentru a susţine, ca o dogmă biblică, închipuita vrajbă dintre cultura ţării munteneşti, pe de o parte, şi a principatului moldovenesc, pe de alta. Şi prin asta, chipurile, se avea în vedere apărarea culturii moldoveneşti. Schema era următoarea: pe de o parte, tendinţele culturii moldoveneşti de apropiere de cultura rusă, pe de altă parte, tendinţa parcă opusă a culturii munteneşti şi chiar caracterul ei latinizat, franţuzit ori cum doriţi numai cât mai rupt şi mai îndepărtat de cultura moldovenească. Pentru a susţine teza asta, nu se ridicau documentele, se agita un fals principiu teoretic de logică politică.
Neafundându-ne în amănunte, putem spune axiomatic că tradiţiile de prietenie şi colaborare dintre culturile rusă, muntenească şi moldovenească sunt evidente în istorie, că politiceşte sunt aşa de scumpe pentru duhul prieteniei proletare, încât a le nega ori a le contrapune antagonic, înseamnă nu numai a falsifica adevărul istoric, ci şi a dăuna lucrului de consolidare a conştiinţei internaţionaliste.

3

Ridicăm moştenirea noastră culturală-literară de la începuturile ei şi până astăzi, în realitatea sa trainică, în mare parte comună cu cea muntenească şi ardeleană, pentru că ea nu ne îndepărtează de cultura slavă, ci rămâne mărturie şi factor real de convieţuire istorică prietenească. Trebuie să acordăm acestui fapt însemnătatea sa colosală. Editarea literaturii noastre vechi, apoi a cronicarilor, a lui Milescu Spătarul, a lui Cantemir, apoi a lui Donici, Stamati, Negruzzi, Alecsandri, Creangă, Eminescu, Haşdeu, Mateevici şi mulţi alţii va deveni unul din cele mai grăitoare monumente ale legăturilor rodnice dintre culturile noastre. Patrimoniul scris moldovenesc şi valah este conţinutul real al acelei literaturi, care s-a născut şi s-a dezvoltat în trainică prietenie creatoare cu cultura înaintaşă rusă şi ucraineană.
Când vorbim de tradiţii de colaborare culturală, avem în vedere nu ceva abstract sau fantastic, ci anume creaţiile acestor scriitori, în care trăiesc însăşi roadele colaborării noastre.
Toate acestea trebuiesc cunoscute de masele largi care au tot dreptul a se mândri cu cultura lor de veacuri. A împiedica munca asta, a ţine poporul departe de ceea ce constituie patrimoniul său spiritual, înseamnă a face o faptă nedemnă, a ne asemăna acelor troglodiţi despre care a vorbit cu multă expresivitate Iosif Vissarionovici Stalin. Pot avea loc discuţii în contradictoriu, dar aceste discuţii vor fi sterpe, dacă vor merge pe linia veche de tăgăduire a faptelor expuse mai sus.
Cărturăria noastră a pornit la drum în haina scrisului slavon, dezvoltându-se, printr-un proces complicat şi aproape nestudiat, în literatura naţională din familia limbilor romanice. A ridica moştenirea înseamnă a recunoaşte şi a întări legăturile. A o lăsa uitării înseamnă a ne lepăda de unul din cei mai vii factori de apropiere faţă de cultura rusă înaintaşă. Scrisul slavon, aşa cum a fost însuşit de-a lungul vremilor, rămâne un categoric factor progresist în dezvoltarea noastră naţională.
Pe de altă parte, istoria gândirii în Moldova s-a petrecut în luptă cu factorii reacţionari, duşmănoşi dezvoltării naţionale, care se opune colaborării moldo-slave. În vremile, când literatura bisericească juca un rol din cele mai hotărâtoare, noi vedem desfăşurându-se o luptă socială, strâns împletită cu activitatea culturală. Ortodoxia era un factor naţional de rezistenţă faţă de invazia Semilunii. Epocă după epocă, în lupta sa de apărare, Moldova se orienta tot mai insistent spre Rusia. Multă vreme tendinţa aceasta a fost singurul drum de scăpare de sub înrobirea turcească.
Dar în istoria noastră nu numai turcii constituiau o primejdie pentru fiinţarea naţională. Pofta de dominaţie şi-au manifestat-o şi cuceritorii din apus. Aceştia începeau lucrul de pătrundere anume prin avangarda lor de ordin cultural-religios, care tindea să convertească oamenii ori să-şi pregătească adepţi spirituali. În asemenea împrejurări dezvoltarea de sine stătătoare a culturii moldoveneşti devenea, pe primul plan, primejduită. Dacă, totuşi, duhul băştinaş al culturii noastre, legat de firea poporului şi de dezvoltarea sa lăuntrică, biruia, apoi asta se petrecea cu ajutorul bisericii pravoslavnice şi al culturii slavone. Ca pildă invocăm epoca lui Vasile Lupu, când se manifestă deosebit de limpede înlănţuirea acestor legături.
Ajutorul nu era un gest de filantropie dulceagă, cum îl tratăm uneori. Era o politică trează de colaborare, era însăşi logica istorică de convieţuire a popoarelor noastre învecinate, înrudite spiritual şi legate prin interese vitale de ordin naţional şi politic. Colaborarea culturală se contopea ori o complecta pe cea politică. Pilde pot fi găsite nenumărate de-a lungul întregii istorii. Epoca lui Vasile Lupu se caracterizează prin consolidarea largă a relaţiilor noastre cu Ucraina şi Rusia, totodată, prin afirmarea conştientă a literaturii scrise moldoveneşti.
Momentul deosebit de sclipitor în dezvoltarea acestor legături se petrece aproape în aceeaşi vreme şi în aceleaşi forme ca şi în Muntenia. Factorul hotărâtor pentru ambele principate devine cultura slavă, reprezentată prin centrele sale de frunte: Moscova, Kiev, Lvov. În Iaşi ce înfiinţează Academia slavo-greco-latină (1640) cu ajutorul direct al lui Petru Movilă, după modelul Academiei Kievomovileană, de unde Moldova primeşte primii săi învăţaţi, oameni cu un orizont cultural dintre cele mai avansate pentru timpul lor. E cunoscut, de asemenea, că tipografiile din Iaşi au fost un dar al lui Petru Movilă, multe cărţi moldoveneşti se tipăreau la Moscova şi la Kiev. Pe una din ele inima recunoscătoare a lui Dosoftei a scris vestitul epigraf: "De la Moscovă luceaşte lucoare, întinzând lungi raze şi bun nume supt soare". E un moment de statornicire a literaturii religioase tipărită în moldoveneşte, care avea pe atunci un rol obştesc necontestat. Momentul ne apare cu atât mai important, dacă ne amintim, că Dosoftei traduce în graiul nostru Psaltirea în versuri şi chiar compune o poemă întreagă laico-istorică, tipărind-o. Toată această afirmare a limbii moldoveneşti se face prin folosirea izvoarelor slave.

4

Ce a determinat o asemenea formă specifică de colaborare, datorită căreia odată cu conştiinţa limbii materne se impune şi se dezvoltă scrisul moldovenesc? Fenomenul e legat de lupta pentru neatârnare a bisericii pravoslavnice din Moldova. Pe atunci asta însemna deopotrivă şi lupta pentru o politică de neînfeudare a statului moldovenesc, împotriva pătrunderii reformelor bisericeşti din apus.
E semnificativ, că atunci când în Moldova s-a ridicat conştiinţa limbii naţionale, tendinţa aceasta a început a-i preocupa şi pe vecinii noştri. La suprafaţă se pare, că procesul era susţinut şi din apus şi din răsărit, dar în temei avem de-a face cu două tendinţe contrarii. Reformiştii din apus, care parcă biruiesc chiar la un moment dat prin atitudinea patriarhului Chiril Lucaris* , vedeau în limba moldovenească un mijloc de acaparare spirituală a poporului, de convertire la biserica lor. Cărţile religioase trebuiau doar să împlinească rolul de instrument al acestei politici. A lepăda biserica noastră băştinaşă însemna pe atunci, fără îndoială, şi o ruptură cu noroadele pravoslavnice şi prietene. Primejdia ameninţa nu numai Moldova, dar şi Ucraina şi Muntenia, ţări, în care adeseori sondau dogmele papismului ori ale ereziilor din apus. Tipărirea în limba naţională a literaturii ortodoxe însemna, în primul rând, o piedică ideologică în calea acestor tentacule acaparatoare, însemna totodată un act de apărare a tradiţiilor băştinaşe. Aceasta corespundea intereselor slavonismului pravoslav, pentru că era totodată o politică de apărare a colaborării între popoarele noastre vecine. În acest interes comun, de însemnătate istorică, trebuie căutată lămurirea faptului că biserica rusă şi ucraineană au ajutat la statornicirea scrisului şi a limbii literare moldoveneşti. Faptul devine şi mai lămurit, dacă ne aducem aminte, că organizării de tipografii şi tipăririi de cărţi le corespund acte însemnate de politică bisericească. De-o pildă, la Sinodul din Iaşi, sub conducerea aceluiaşi Petru Movilă în 1642 a fost înfrântă şi respinsă erezia patriarhului Lucaris. Au rămas în putere dogmele pravoslavnice, formulate de Petru Movilă. Multe cărţi, apărute după asta, au ca temă anume apărarea hotărârilor de la Iaşi şi combaterea propagandei reformiste. Asemenea pilde de colaborare, bazate pe unitatea de interese istorice, pot fi găsite în diferite faze ale dezvoltării noastre. Toate ne dovedesc, că slavonismul (ca să folosim un termin generic) a fost în mod necesar susţinător al culturii principatelor, că în virtutea cerinţelor vitale el n-a împiedicat, ci a ajutat la afirmarea scrisului moldovenesc. Anume aşa se dezleagă paradoxul aparent, că slavonismul a ajutat aproape direct la renaşterea şi promovarea unei culturi în familia limbilor romanice. Era o politică chibzuită de autoapărare în comun a ţărilor ortodoxe, ameninţate din afară cu dezagregarea spirituală.
Am mai spus, că ajutorul între popoare nu înseamnă filantropie, nu presupune, că un popor stă cu mâna întinsă, iar altul, mai bun la inimă, îi întinde câte o danie. El se explică prin înlănţuirea intereselor de viaţă, prin apropierea tendinţelor de dezvoltare şi este, de cele mai multe ori, un proces de susţinere şi de influenţare reciprocă. Aşa a fost colaborarea între culturile noastre. Multe monumente de cultură romanică din veacurile trecute le găsim de abia astăzi, salvate de distrugere sigură, în bibliotecile şi fondurile din Leningrad, Moscova, Kiev, Kazan. În Rusia au găsit azil cărturarii noştri de seamă, urmăriţi de Poarta musulmană ori de dezmăţul domnilor filoturci. Aici găsim biblioteca lui Dimitrie Cantemir, lucrările multilaterale de interes filozofic şi social-ştiinţific ale lui Milescu Spătarul şi multe altele. Putem spune pe drept cuvânt, că multe comori duhovniceşti, care n-au ajuns aici, în acele timpuri au căzut pradă invaziilor şi au dispărut pentru totdeauna.
Totodată, Cantemir, Milescu, Neculce şi mulţi alţii, venind în Rusia, au creat aici lucrările lor capitale, au devenit factori de cultură avansată, fiind ridicaţi la locuri de mare încredere şi cinste. Dimitrie Cantemir şi-a petrecut viaţa după exil ca prieten şi sfetnic al lui Petru cel Mare, aici el a devenit academician de onoare al unor academii europene, impunându-se ca un mare învăţat al vremii. Antioh, fiul său, devine unul din întemeietorii literaturii ruse. Milescu Spătarul, în aceeaşi epocă a lui Petru, desfăşoară o rodnică activitate, fiind preţuit ca un luminător adânc şi multilateral. Pe manuscrisele sale găsim însemnări, făcute de mâna lui Petru, printre dascălii căruia el se socoate. Conduce misia ţarului în China. Înălţător ne apare astăzi acest moment de legătură între două mari popoare (rus şi chinez), în care rolul de istorică răspundere îl joacă feciorul Moldovei, neastâmpăratul şi înţeleptul spătar Milescu. Acel spătar, căruia domnitorul turcofil îi hărăzise moartea şi-l schimonosise pentru politica sa de prietenie faţă de Rusia. Ştim cu ce devotament şi destoinicie a plătit el poporului frăţesc şi stăpânului său, ţarului, pentru adăpostul primit în vreme de prigoană. Nu e aceasta o pricină de mândrie naţională pentru noi, aşa cum ne învaţă Lenin? Putem noi renunţa la asemenea mărturii istorice, care formează însuşi conţinutul culturii vechi moldoveneşti?
Subliniem cu insistenţă acest moment, pentru că aici se manifestă un nihilism criminal, propagat chiar şi de către unii scriitori moldoveni. Când e vorba de trecut, aceştia ne prezintă norodul fără nici o tradiţie culturală, cu eroi primitivi până la monstruos. În relaţiile de ajutor reciproc cu alte noroade Moldova e prezentată ridicol, ca un ponamagiu neputincios, care stă cu mâna întinsă pe la răspântiile istoriei. E de prisos a arăta cât de nedemne sunt asemenea scorniri, care divulgă doar mărginirea şi infirmitatea intelectuală a autorilor respectivi.
Cunoaşterea documentară şi interpretarea dreaptă a faptelor istorice are o însemnătate capitală pentru generaţiile de azi. Tradiţiile de prietenie şi de stimă reciprocă, luminate în pagini de istorie, devin cărămizi de temeinicie pentru conştiinţa internaţionalistă a oamenilor sovietici.
Frăţia popoarelor noastre a fost întotdeauna un factor pozitiv, a fost închegată în luptă comună pentru neatârnare şi pentru sloboda baştinei. Sprijinul reciproc cu arma împotriva cuceritorilor străini poate fi socotit ca trăsătură de bază a existenţei noastre. E destul să enunţăm doar momentele culminante ale istoriei, care toate vorbesc despre asta. Însuşi descălecatul Moldovei însemna deja căutarea neatârnării spre răsărit. Apoi lupta de la Grünwald, epoca eroică a lui Ştefan cel Mare, şi mai târziu cu Petru Rareş, Ioan-Vodă cel Cumplit, Dimitrie Cantemir, în toate se afirmă rolul eliberator al legăturilor noastre istorice, care puteau fi, după împrejurări, mai strânse sau mai dificile, dar îndreptate mereu împotriva primejdiei comune: turci, tătari, teutoni, sau alţi cuceritori. Uneori tendinţa era impusă de însăşi istorie şi de masele populare, ca în timpul lui Vasile Lupu. Era singura politică realistă, la care adesea decidea participarea maselor de jos. Iată ce scrie în importantul document "Teze despre aniversarea a 300 ani de la unirea Ucrainei cu Rusia (1654-1954)": "În războiul de eliberare al poporului ucrainean au luat parte activă ţăranii Moldovei". Noi am fost întotdeauna destoinici de prietenia pe care ne-au arătat-o popoarele frăţeşti de la răsărit.

5

Socot că avem dreptul de a rezuma, că mişcarea culturală din Moldova, începând, cel puţin în pilda noastră, cu epoca lui Vasile Lupu şi continuând cu Dosoftei, Milescu, Cantemir, a fost o mişcare de statornicire naţională, care s-a contopit uneori, ca în cazul lui Cantemir, prin toate formele ei: politică, militară, culturală.
Prin această prismă procesul poate fi privit şi mai departe. Dezvoltarea gândirii obşteşti din Moldova s-a desfăşurat prin lupta de idei între elementele acaparatoare şi cele statornic eliberatoare. O putem urmări în epoca lui Puşkin, cu exilul său în Basarabia, perioadă adânc semnificativă pentru literatura moldovenească. Pe alt plan, Suvorov şi Kutuzov, războiul din Crimeea, războiul pentru neatârnare din 1877. Pe tărâm cultural se succed Asachi, Stamati, Donici, Negruzzi, Russo, Matei Millo şi alţii, care dezvoltă spiritul popular şi ideea de statornicie naţională, potrivit firii şi tendinţelor noastre băştinaşe. Era echivalentul moldovenesc al acelei mişcări culturale de temelie, care i-a dat pe Puşkin, Gogol, Lermontov, apoi Nekrasov şi toţi revoluţionarii democraţi.
Nu susţinem asta dogmatic. Ştim prea bine că marea revoluţie franceză (1789) a avut un răsunet adânc în Moldova, a ridicat o pleiadă de scriitori şi oameni de cultură, care au intrat în lupta politică pentru înfăptuirea în realitatea noastră a noilor idei. Acesta e un adevăr valabil nu numai pentru noi. Voltaire, Diderot, Russo, enciclopediştii au fost salutaţi în Rusia ca exponenţi ai gândirii revoluţionare. Ei au înrâurit puternic dezvoltarea gândirii şi a literaturii, precum şi acea frământare socială, care avea să-i ridice pe decembrişti.
Dar se poate afirma că Moldova s-a văzut atrasă în altă zonă de interese? În cea mai activă perioadă de înrâurire a apusului nu-s înlocuite vechile noastre legături culturale? Pentru ilustrare invocăm un moment, care, ca să folosim un termen îndrăgit de nihilişti, este cel mai "franţuzit". Mult nedreptăţitul de prieteni în viaţă şi de comentatori după moarte Mihail Eminescu, cu prilejul reprezentării la Iaşi a comediei Revizorul de N. Gogol, scrie un articol înflăcărat în Curierul de Iaşi din 5 decembrie 1876. Articolul a fost ridicat de abia în anii democraţiei populare, după ce rămăsese uitat aproape 70 de ani. Mărturisim că am încercat o rară şi neuitată bucurie, când am văzut, cum cel mai iubit poet al nostru, analizând opera gogoliană, se plasează principial pe poziţii realiste, care coincid cu vederile promovate de Belinski şi Cernîşevski. Cu drept cuvânt putem socoti asta ca o manifestare din domeniul ideilor de cultură în Moldova din a doua jumătate a veacului trecut. A avut el, autorul Luceafărului, destule contradicţii şi slăbiciuni, dar muza sa zbuciumată nu şi-a pătat lira şi nici cumpăna înţelepciunii geniale, el se ţine categoric de partea literaturii realiste populare, animate de probleme sociale şi de adânc conţinut omenesc. Reproducem un destul de lung citat din articolul în cauză, care, cred, că e îndreptăţit de noutatea şi de valoarea sa principială cu atât mai mult, cu cât e folosit la noi pentru prima dată.
"Gogol e după unii cel mai original, după alţii cel mai bun autor rus. Lucrul stă însă astfel: el şi-a înrădăcinat în minte viaţa reală a poporului rusesc; tipurile sale sunt copiate de pe natură, sunt oameni aievea, precum îi găseşti în târguşoarele pierdute în mijlocul stepelor căzăceşti.
Toate popoarele au asemenea scriitori, deşi nu toţi au compus câte-o piesă de teatru.
...Se-nţelege cum că prin caracterizarea de mai sus am voit să arătăm genul scrierii lui Gogol, nu să-l comparăm pe el cu alţi autori de acelaşi gen, decât care cel rus poate fi mai însemnat.
Piesa aceasta este, după cum uşor se putea prevedea, mai mult epică decât dramatică, căci toţi scriitorii populari sunt mai mult epici, de la Homer începând şi până la Fritz Reuter. Nu este dar vorba de lupte sufleteşti deosebite, de încurcături dramatice, precum le leagă şi dezleagă autorii franţuji, nu de un plan, care să-ţi fie încordat interesul până la fine. Ca toţi scriitorii, care nu se silesc să ne spuie ceva, pentru a ne procura petrecere, ci care au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr. Gogol nu vânează nicăieri efectul, pentru că el n-a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie, cum simţea şi vedea el lucrurile, fără a se preocupa mult de regulile lui Aristotel. Şi după părerea noastră bine a făcut. Interesul febril, pe care ni-l insuflă comediile franţuzeşti moderne, în care planul piesei se-ntemeiază sau pe adulterii sau pe încercări de adulteriu, făcând din păcatele femeilor şi bărbaţilor picanterii dramatice, pipărate - cu expresii lunecoase şi situaţii şi mai lunecoase: toate acestea Gogol nu le cunoaşte. Ai într-o răsadniţă deosebite seminţe, cade o ploaie şi toate răsar în plină lumină, fiecare în felul ei. Ai şi aici o răsadniţă de oraş provincial, în care toţi dormitează în păcate moştenite, fără ca lumea să se preocupe mult de ei... când, iată că apare un revizor şi toate aceste plante s-arată pline, greoaie, de-a dreptul pe scenă şi cunoşti că nu-i între ei nici o imitaţie în carton, nici un caracter afectat - răutatea şi înjosirea omenească s-arată aşa cum sunt, şi râdem de ele. Râdem şi... după opinia unora, adevărata comedie trebuie să te facă melancolic... ne întristăm. Acesta este efectul piesei lui Gogol ca şi acela al adevărului şi naturii. Natura şi adevărul sunt serioase. Oricât de ridicole ni s-ar părea în costumul lui Momus, mizeria, nimicnicia caracterelor omeneşti şi înjosirea lor pot produce veselie, dar aceasta va fi însoţită de o tristă rezonanţă ca ariile de danţ ale compozitorilor germani. De aceea s-a şi observat că umoriştii cei mai veseli în scrieri, actorii cei mai comici pe scenă sunt, între cei patru pereţi ai lor, trişti şi ipohondrici. Gogol însuşi, cel mai glumeţ scriitor al ruşilor, a avut în suflet un fond de nepătrunsă melancolie".
Putem adăuga doar că articolul citat afirmă în fond ideile lui Eminescu despre literatură, că el, completat de alte păreri ale poetului, rămâne drept şi neclătinat, ca o prevedere peste ani. Marele nostru poet susţine în mod strălucit literatura realismului critic al lui Gogol, subliniindu-i valoarea umană înaltă şi superioritatea artistică faţă de moda apuseană, ajustată la gustul salonard al filistinilor. Articolul, fără îndoială, e lămuritor în ce priveşte curentele de idei în Moldova, cultivate de spiritele superioare, mai ales în literatură. Mai trebuie amintite în această lumină figurile de mare amploare ale lui B. P. Haşdeu şi părintele acestuia - A. Hâjdeu, apoi C. Dobrogeanu-Gherea, multe opere ale lui V. Alecsandri, I. Creangă şi alte adevărate valori istorice din sfera marii solidarităţi de cultură ruso-moldavă.

6

Schimbul de idei şi influenţele literare sunt adesea tratate în mod schimonosit de comentatorii improvizaţi ai clasicii noastre.
Cităm din articolul lui I. Grecul, care prefaţează cartea Opere alese de C. Stamati:
"Despre înrâurirea mare a scriitorilor ruşi asupra lui Stamati ne spune şi faptul că unele din lucrările lui îs traduceri ori imitaţii după lucrările scriitorilor ruşi din veacurile XVIII şi XIX... Multe chiar din lucrările originale ale lui Stamati îs înrâurite într-o mare măsură de lucrările scriitorilor ruşi. Aşa, lucrarea Ciubăr Vodă îi scrisă de Stamati sub înrâurirea poemei Ruslan şi Ludmila a lui Puşkin, lucrarea Cum era educaţia nobililor români în secolul trecut când domneau fanarioţii în ţară îi scrisă de Stamati sub înrâurirea lucrării lui Fonvizin Neisprăvitul; Păgânul cu fiicele sale a lui Stamati îi înrâurită de Gromoboi al lui Jukovski, Stamati imită peste 30 de fabule ale lui Krîlov ş. a. m. d.".
Oare un asemenea pomelnic de distrugere a originalităţii lui Stamati nu putea fi încheiat cu un simplu punct? Mai trebuia încă ritualul " ş. a. m. d."?
Parcă Stamati ar fi fost un imitator neputincios şi nimic mai mult. Totuşi, care e valoarea sa literară, originală? De ce îl tipărim astăzi şi-l învăţăm în şcoli? Ca pe un imitator?
Fără îndoială, mulţi clasici, mai ales la începuturile istoriei literare, admit "imitaţiile" fără nici o jenă şi asta e lămurit de ce. Totul e motivat prin tinereţea, copilăria nevinovată a literaturii. Mai ales în genul fabulei, unde tema migrează prin multe limbi şi epoci, traducerea bună, creatoare, capătă valoare de original şi intră pe drept cuvânt în marea literatură. De ce să înţelegem atât de primitiv înrâurirea literară, găsind mort-fript pentru fiecare bucată prototipul străin, care a fost, chipurile, imitat? Asta degradează moştenirea noastră culturală, îi scade însemnătatea sa originală. Apoi, ce e mai însemnat, schema e nătângă şi neadevărată, ea dovedeşte numai că problema n-a fost adâncită.
Înrâurirea în literatură nu poate fi redusă la obiect de imitare, asta ar fi ceva superficial şi cu totul netrainic. Când vorbim, de-o pildă, despre influenţa culturii ruse asupra celei moldoveneşti, avem în vedere înainte de toate un anumit proces de pătrundere a ideilor progresiste, care la noi, găsind terenul băştinaş potrivit, pregătit de dezvoltarea noastră socială, ele, aceste idei, au determinat aici naşterea unui curent de gândire avansat, dar autohton.
Ce asemănare de subiect este, de-o pildă, între Boris Godunov şi Alexandru Lăpuşneanul? Şi totuşi, în Lăpuşneanul respiră acelaşi duh epic, aceeaşi adâncă înţelegere faţă de energiile latente ale mulţimii, duh care constituie slava marii literaturi ruse.
Dar şi a celei moldoveneşti.
Dacă înrâurirea culturală n-ar avea rădăcini adânci, împletite cu viaţa baştinei, ea s-ar confunda cu o modă fluşturatică, demnă de fanţii saloanelor şi ai trotuarelor.
Putem avea de faţă o imitaţie directă, dar ea să n-aibă nici în clin, nici în mânecă cu înrudirea de fapt, cu atât mai mult nu poate fi privită ca un rezultat al înrâuririi creatoare.
Interpretări primitive ale procesului de influenţare reciprocă se pot găsi şi în alte articole, aşa că e cazul să ne alarmăm serios.
Trebuiesc apăraţi clasicii de vandalismul inconştienţilor, care îi prezintă ca pe nişte simpli buzunărari din lumea literaturii. Să-i cinstim şi să-i popularizăm cu marele respect, pe care îl datorăm geniului popular, în lumina lor înaltă, aşa cum i-a înveşnicit istoria.

7

E locul aici să ne ocupăm de dificultăţile ce apar pe linia textologiei şi a ortografiei, în legătură cu editarea moştenirii clasice. Trebuie să avem în vedere şi aici aceleaşi consideraţii, pomenite la schiţarea istorică a procesului literar. Limba moldovenească e atât de contopită cu limba română, încât mulţi învăţaţi sovietici nu le socot două limbi deosebite, iar în ce priveşte realitatea faptelor, clasica a devenit cu drept cuvânt comună pentru ambele literaturi. Marii ctitori ai literaturii moldoveneşti sunt în acelaşi timp clasici ai literaturii române. Se afirmă că anumiţi editori din trecut interveneau uneori în opera scriitorilor, introducând elemente arbitrare, înlocuind formele moldoveneşti cu cele muntene. Asta se poate descoperi, confruntând diferite ediţii ale lui Creangă, Eminescu, Alecsandri ş. a. Toate intervenţiile se pot astăzi cerceta pentru a restabili în totul forma iniţială, folosită de autori.
Dar trebuie să recunoaştem chiar de la început că noi astăzi, tipărindu-i în Moldova Sovietică, ne îngăduim un amestec de ordin gramatical, care nu ne face cinste deloc. Se schimonoseşte originalul în mod grosolan, în contradicţie cu orice normă îngăduită. Amestecul "redactorilor" (termen destul de straniu pentru literatura clasică) se manifestă întotdeauna pe linia unei "moldovenizări" categorice. Deşi tare n-aş dori să stârnesc patimile în jurul acestei întrebări, nu putem, totuşi, tăcea.
Se petrece ceva de necrezut. Singura normă, socotită "ştiinţifică" şi imperativă, nu este limba literară în bogăţia sa reală, ci este "Manualul de gramatică" creat în împrejurări grele, fără sprijinul literaturii culte. E un îndreptar straniu, rupt cu totul nu numai de literatura clasică, dar şi de cea sovietică moldovenească.
Nu aducem reproşuri nimănui, dar vrem să lămurim cât e de dăunător de a "moldoveniza" clasica, pentru a o face să încapă, fără să scârţâie măcar, în formele impuse de manualul respectiv. Asta distruge nu numai forma, stilul şi melodica bogată a marilor creaţii, dar schimonoseşte şi conţinutul. Anulează efectul emotiv, pe care trebuie să-l aibă literatura asupra cititorului.
De altfel, fie lămurit aicea spus, dificultatea de care vorbim s-a transformat de acum într-o boală cronică, al cărei nume este "manualul" amintit. El li se impune în mod postum bieţilor noştri clasici. Se consideră moldovenism ortodox tot ceea ce corespunde schemelor şi se respinge marea autoritate a literaturii clasice şi sovietice. Ea contrazice schema. Ruptura e de aşa natură, că trebuie să alegem ori una, ori alta.
Ce putem spune în privinţa asta? Literatura moldovenească valorifică o minunată limbă literară, expresivă, puternică şi bogată, e limba noastră maternă originală aşa cum s-a cristalizat în operele clasicilor şi ea n-are nevoie de "moldovenizare". Dacă e vorba de pravile gramaticale, apoi ele nu trebuiesc impuse limbii din afară, ci trebuiesc cristalizate din însăşi bogăţia, creată de scriitori de-a lungul veacurilor. Dacă manualul respectiv nu corespunde cu limba literară, atunci, fără îndoială, el trebuie corectat sau trebuie scris altul nou. Vorbim despre asta, o repetăm, de mare nevoie, pentru că manualul cu pricina împiedică hotărât editarea clasicilor. Urmarea e tristă de tot. Mulţi alcătuitori de manuale sau editori, în lipsă de o orientare concretă, iscodesc principii proprii de pravile ortografice, "corectează" clasicii, îi "moldovenizează" arbitrar, fiecare în felul său, producând o întreagă harababură în capul cititorilor. Cui foloseşte o asemenea babilonie? Doar normele existente azi sunt şi aşa destul de încurcate.
Editarea clasicii trebuie să ne ajute la cristalizarea pravilelor de înaltă cărturărie. Trebuie să recunoaştem o dată pentru totdeauna un principiu, care stă la temelia tuturor literaturilor şi a tuturor graiurilor culte: continuitatea în devenirea culturii, tradiţia scrisă, exprimată în dezvoltarea istorică a limbii literare atotnorodnice.
Pentru a răspunde unor teorii, care bântuie stricându-ne şi rătăcindu-ne, trebuie să mai pomenim despre caracterul popular (norodnicia) al limbii literare a clasicilor. Se tot repetă neîntrerupt cu un fel de automatism că limba literară trebuie să se bazeze în primul rând pe folclor, că trebuie să fie norodnică ş. a. m. d. Parcă se vorbeşte de un proiect, ce are a fi aprobat şi căruia i se impun anumite condiţii, pentru ca să poată trece examenul. Şi se uită că limba asta literară fiinţează sute de ani, că ea, ca orice limbă serioasă, anume aşa s-a creat, din izvorul nesecat al poporului - din graiul vorbit din folclor, din tradiţiile literare. A pune dilema, cum o pun unii, "sau limba clasicilor, sau limba norodnică", înseamnă a încurca lucrurile; voit sau din neştiinţă, asta nu schimbă nimic. E ca şi cum am cere din două una: "Sau limba lui Puşkin, Tolstoi, Gorki, Maiakovski, sau limba norodnică rusă". Parcă limba acestor scriitori nu este cea mai fericită şi cea mai înaltă expresie a limbii poporului rus?
Avem noi până astăzi o expresie mai înaltă şi mai prea frumoasă a limbii, decât în Luceafărul, Pe lângă plopii fără soţ, Revedere, Călin, Scrisorile lui Eminescu, decât în Amintirile şi Poveştile lui Creangă, în Baladele şi Legendele lui Alecsandri, decât în Lăpuşneanul lui Negruzzi?
Folclorul?
Dar oare scriitorii aceştia tăgăduiesc folclorul? Nu este opera lor comoara de cristal a graiului, "un şirag de piatră rară pe moşie revărsată", cum a spus Mateevici? Nu este opera aceasta întruchiparea superioară şi creatoare a folclorului?
E cu totul adevărat că orice culmi ar cuceri limba literară, ea va creşte şi se va dezvolta anume din bogăţiile nesecate ale graiului vorbit şi ale folclorului, asta e unica matcă vie, care veşnic crează şi aduce în folosire comorile lexicii. Dar clasicii de aceea au şi devenit clasici, pentru că au descoperit izvoarele valorificându-le, ei cristalizează comorile graiului nu împotriva, ci pe linia de dezvoltare a geniului creator popular.
A pune întrebarea ori-ori, înseamnă a rupe în mod tendenţios clasica de masele truditoare, a nega dreptul norodului la propria sa cultură.
Scriitorii clasici moldoveni, şi nu numai ei, dar şi cei ardeleni şi munteni, s-au tipărit în Basarabia între 1812 şi 1918 mai mult sau mai puţin, dar fără întrerupere. Urmărind publicaţiile vremii din Chişinău, întâlnim adesea pe Eminescu, Creangă, Negruzzi, alături de Coşbuc, Vlahuţă, Caragiale ş. a. Ca şi astăzi alfabetul slavon n-a împiedicat tipărirea şi, după cum ştim, nici n-au apărut discuţii despre greutăţi, legate de problema ortografiei.
Nu avem dreptul de a arunca din desaga istoriei experienţa unui veac întreg, pentru că veacul acesta constituie o epocă pozitivă pentru Basarabia, când peste toate prepoanele administraţiei ţariste cultura naţională s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cultura înaintaşă rusă. Şi e lucru ştiut că pe atunci n-au apărut greutăţi, nici teorii, care să rupă clasica de norod. Ea era înţeleasă, recunoscută şi iubită de către masele de cititori.
Se ridicau, bineînţeles, obiecţii şi atunci, că uneori apar expresii extravagante, neologisme de provenienţă, de cele mai multe ori franţuzească. Observaţia o făceau chiar scriitorii basarabeni de mare cultură, ca, de-o pildă, A. Mateevici. Faptul este just şi limpede nu numai în privinţa exagerărilor la modă. Chiar izvoarele clasice presupun un simţ contemporan al măsurii. Găsim la însuşi Eminescu expresii de culoare cu totul specifică, de-o pildă: junie, angelic, muri, dese comparaţii mitologice ş. a. m. d. Fenomene similare găsim în clasica rusă şi în alte literaturi. Ele sunt legate de epocă, de stilul specific al operei şi al autorului. Fără să punem strajă la porţile expresiei contemporane, trebuie să spunem, totuşi, că asemenea forme astăzi ar suna anacronic, caraghios chiar. Nici un scriitor care se respectă, ba chiar nici un cărturar obişnuit nu-şi va compromite scrisul, umflându-l cu rarităţi arhaice neviabile.
Pe de altă parte, e un fapt monstruos încercarea de a condamna expresia specifică a clasicilor sau a o corecta, înlocuind-o cu construcţii adaptate la înţelegerea noastră.
În ce priveşte ajustarea la normele "moldovenizării", se cere făcută încă o însemnare. Avem, fără îndoială, un patrimoniu clasic comun care aparţine atât literaturii române, cât şi celei sovietice moldoveneşti. În România populară se poartă cu o atenţie excepţională faţă de autenticitatea operei clasicilor. Se respectă cele mai mici caractere proprii, orice nuanţă de expresie, stil şi chiar specifică de ortografie. Nu e vorba numai de tact elementar, ci e o serioasă problemă de conţinut politic, ca opera, să zicem, a lui Eminescu, să nu fie prezentată în două limbi materne felurite: una la Chişinău şi alta la Bucureşti. Lăsând la o parte grotescul şi absurdul situaţiei, ar fi dăunător pentru noi să afirmăm prin fapte lipsite de răspundere, că împrumutăm scriitori de la vecini şi-i asimilăm, vorbindu-i în frunză verdele moldovenesc. În primul rând, asta n-ar ajuta la strângerea legăturilor cu un popor frăţesc din comunitatea socialistă.
Asachi, Donici, Negruzzi, Alecsandri, Creangă, Eminescu, Haşdeu, Russo şi toţi ceilalţi trebuiesc tipăriţi cu dragoste şi cu respect neprecupeţit faţă de limba, stilul şi bogăţia lor lexicală, fără nici o schimonosire, fără nici o corectare sau adăugire.
De ce să facem noi înşine, în mod artificial, o sperietoare din limba noastră maternă? Parcă puţine popoare sunt care se dezvoltă independent, având, însă, aceeaşi limbă?
Trebuie de lămurit în logica sa istorică atât realitatea acestei comunităţi, cât şi specifica băştinaşă, pe care o preferăm cu precădere faţă de formele munteneşti. Cultivăm ceea ce în ruseşte se cheamă "samobîtnosti". Să nu uităm, însă, că valoarea neaoşă a limbii se manifestă nu numai prin ceea ce ne desparte de munteni, dar şi prin ceea ce ne uneşte enorm de mult cu ei. A nega această "samobîtnosti" înseamnă a nega însăşi existenţa limbii noastre.
Cu atât mai mult nu putem despica în două opera clasicilor pentru a-i aşeza în rafturi izolate, respectiv: jumătatea ce pare a fi specifică moldovenească şi cealaltă jumătate, pe care talmudiştii o declară specifică muntenească.
Există, desigur, o problemă a valorilor de stil, care trebuie urmărită şi rezolvată în evidenţa sa reală. Ştiinţa lingvistică sovietică e în stare să dezlege complexe şi mai grele. Problema în cazul de faţă nici nu e aşa de nerezolvabilă, numai să n-o înlocuim cu scheme, scornite aprioric, să n-o prefacem în jalnică păruială de clanuri cu insinuaţii şi cu înjurături. Dacă e vorba de sudălmi, atunci oamenii cinstiţi, adânciţi în muncă, preocupaţi de greul problemelor arzătoare, pot fi buimăciţi oricând de răcnetul răguşit al beţivilor şi al huliganilor autohtonişti de profesie. Să nu neglijăm o asemenea tristă experienţă.
Foarte multe dintre cele spuse până acum sunt, de fapt, trebuie să o recunoaştem, lucruri comune arhicunoscute: le-am ridicat, totuşi, numai din cauza, că negarea lor sub orice formă mai continua a fi socotită ca o marcă de seriozitate. Confuzia este cu atât mai susţinută de unii tovarăşi, cu cât oarecum voalată duce la negarea întregii moşteniri culturale, lăsând câmp liber pentru orice diletantism sau chiar aventurism în materie de limbă şi literatură.
Ne aşteptăm, bineînţeles, la învinuiri, că nu arătăm direct pe cine îl avem în vedere. Nu e greu, de precizat adresele, dar asta ar aprinde numai furia multora, care mai pot încurca o discuţie necesară de grea răspundere. De aceea ne ferim de-a ridica patimile. Trebuie făcut lucrul. Temeiurile celor afirmate de noi pot fi discutate serios, dar nu pe linia vechilor polemici otrăvite, ci pe baza uriaşelor sarcini, care ne stau în faţă. O spunem fără exagerare, că munca aceasta e cerută cu insistenţă de întregul nostru popor, care înţelege că numai astfel poate răzbi spre adevărata cărturărie, creându-şi, alături de toate popoarele frăţeşti, noua sa cultură socialistă moldovenească.

1953

*Chiril Lucaris, patriarh de Constantinopol. Încearcă unirea bisericii pravoslavnice cu calviniştii (1638).

Published:

	Author	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Andrei Lupan	Scrieri v.2	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2002	126
	Andrei Lupan	Intrare în baladă	Editura "Cartea moldovenească", Chişinău	2007	225

Printed:

Journal	Date
Ziarul "Moldova Socialistă",Chişinău	03.04.1988