art."Primul spectacol al maeştrilor români"

Ziarul "Moldova Socialistă",Chişinău	16.10.1958
art."Primul spectacol al maeştrilor români"
the original: (411KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2006-06-27 12:06:42

PRIMUL SPECTACOL AL MAEŞTRILOR ROMÂNI

Nu pot vorbi despre spectacolul prezentat marţi seara de către minunatul ansamblu al Teatrului Naţional din România "Ion Luca Caragiale", fără a pomeni de atmosfera caldă de prietenie şi dragoste, în care s-a deschis acest spectacol. Venirea celor mai străluciţi artişti ai României populare la Chişinău, după ce au făcut un turneu impresionant prin Republica Ucraineană, la Moscova, este un prilej de manifestare a unui înalt sentiment de solidaritate, care leagă norodul român şi cel sovietic.
I-am întâmpinat pe oaspeţi cu flori şi cu inimile pline de dragoste. O ceremonie solemnă, cuvenită în asemenea împrejurări, a răsunat pentru toţi ca un crez al unităţii noastre, ca o chemare spre mai mari stăruinţe pentru rodnicia colaborării culturale a popoarelor, ce construiesc socialismul şi comunismul. Artiştii Republicii Sovietice Moldoveneşti, înmânând flori maeştrilor artei teatrale din România, au fost susţinuţi de entuziasmul tuturor celor din sală. Fără voie inima ţi-a fost răscolită de o emoţie deosebită, izvorâtă din semnificaţia adâncă a acestui fapt.
Teatrul Naţional "Ion Luca Caragiale" şi-a creat demult un renume binemeritat în ţară. El şi-a schimbat, cum s-ar zice, porecla în renume în turneele sale departe peste hotare, unde cei mai pretenţioşi spectatori teatrali au recunoscut în el unul din înaltele foruri ale artei teatrale din lume. Purtător al celor mai sănătoase tradiţii scenice naţionale, al artei realiste clasice, în anii regimului de democraţie populară el e recunoscut ca promotor al artei realist-socialiste. Tradiţiile clasice naţionale, spectacole din clasica rusă, din dramaturgia mondială, duhul realist, care a dominat în dezvoltarea teatrului au ajutat ca maeştrii români ai artei scenografice să îmbrăţişeze cu toată puterea talentului lor, cu tot spiritul creator şi cu iniţiativă mare principiile înaintate ale artei socialismului realist. Minunaţii maeştri ai teatrului, oameni de înaltă creaţie şi de permanentă frământare în creaţie, au urcat ca pe un drum firesc de creştere această nouă treaptă pe care o manifestă astăzi.
Pe noi ne bucură nespus de mult, ca prieteni sinceri, anume această regăsire masivă şi puternică a maeştrilor iubiţi în făgaşul nou al creaţiei, ne bucură să-i vedem cu tinereţea lor creatoare nedezminţită, interpretând rolurile eroilor de astăzi în cele mai bune spectacole, închinate epocii socialiste. Cine i-a văzut o dată pe maeştrii Aura Buzescu, Costache Antoniu, Ion Finteşteanu, Gr. Vasiliu-Birlic, Elvira Godeanu, Radu Beligan, Nichi Atanasiu, Marcel Anghelescu, Alexandru Jugaru, Gheorghe Calboreanu şi mulţi alţii, va purta neşterse în amintire chipurile eroilor interpretaţi de aceşti mari şi veritabili artişti. Şi e o rară bucurie pentru noi, că avem astăzi posibilitatea de a-i întâlni ca oaspeţi doriţi în capitala Moldovei Sovietice, în cadrul spectacolelor pe care ni le-au adus.
Turneul a fost deschis cu nemuritoarea comedie a lui Caragiale "O scrisoare pierdută". M-am găsit în rândurile celor ce aplaudau fiecare scenă cu simţământul absolut proaspăt al ineditului, deşi privesc această operă cel puţin a zecea oară, în interpretări felurite.
Fără îndoială că eroii lui Caragiale au trecut de pe scenă pe scenă şi din epocă în epocă, suferind adaptările de stil, de interpretare şi de semnificaţie psihologică şi socială, după talentul şi mai ales după concepţia celor ce-i purtau prin lume. Marţi seara în faţa noastră ei au apărut, vorbindu-ne cu o ascuţime deosebită despre o epocă luminată dinăuntru de psihologia, caracterul şi zbuciumul eroilor.
Puterea de tipizare a lui Caragiale este atât de impunătoare, încât eroii săi de la o simplă citire îţi rămân prezenţi şi vii înaintea ochilor. Tot aşa, ceea ce pare uimitor pentru mine în cele mai diverse interpretări, ei se impun ca o seminţie absolut formată, pe care n-o poţi clătina din fundamentul caracterului şi al tipajului său. Fără îndoială, în decursul anilor trecuţi s-au făcut eforturi mari pentru a-i împinge cu şarja lor pe un plan inofensiv, uneori chiar de butadă, dar ei au stat tari, fundamentaţi în conştiinţa noastră anume ca purtători ai unor mari sarcini de semnificaţie socială. Erau acei, care se demascau cu obştea lor tipică, dinăuntru, prin creşterea şi devenirea lor liberă, prin toate fibrele fiinţei lor vii. De atâta a şi rămas nemuritor Caragiale, fiindcă eroii săi nu-s fantome pentru provocarea hazului, dar au ce vorbi oamenilor peste veacuri despre lucruri extrem de însemnate pentru istoria oamenilor. Ne vorbesc nu dăscălindu-ne tezist, ci dezvăluindu-se în faţa noastră într-o ciocnire extraordinar de vie, inedită şi interesantă în cel mai înalt grad. Ne vorbesc printr-o varietate de caractere, colizii satirice şi vioiciune artistică nedezminţită. Pe urmă descoperi cu deosebită dragoste că hazul nestăvilit, pe care ţi l-a procurat spectacolul, e plin de o bogăţie de idei şi de semnificaţii uriaşe. Umorul lui Caragiale, în marea sa valoare estetică, se amplifică prin sensul său luptător progresist.
Zaharia Trahanache, arhionorabilul prezident al multor comitete şi comiţii, interpretat de Alexandru Jugaru, ar putea servi ca prototip pentru o edificatoare anatomie a onorabilităţii şi a cinstei consacrate în lumea burgheză. Eu n-am observat nici o tendinţă de şarjare la artist, dar confundarea sa cu eroul, firescul jocului său au dezvăluit cu o putere de convingere unică anume falsitatea onorabilităţii lui Trahanache. Poate că greşesc, dar mi se pare că nimic nu împiedică pe spectator de a medita apoi asupra acestui erou, dându-i o semnificaţie extrem de largă şi simbolică.
Şi cu toate astea, rămâne nealterat râsul şi comicul neîntrerupt al lui Caragiale. Farfuridi şi Brânzovenescu, respectiv interpretaţi de artiştii poporului Ion Finteşteanu şi Gr. Vasiliu-Birlic, aduc puterea de şarjare a autorului, care ea singură putea ridica din nimicnicia lor asemenea tipuri până la semnificaţia artistică şi socială. Duhul lor e cuprins întreg în replicile rămase de pomină: despre trădare, despre curajul de a iscăli depeşa anonimă, despre revizuirea constituţiei şi a legii electorale. Replicile acestea, care circulă de acum zeci de ani de zile ca nişte şarje vii, purtate de ascuţişul satirei populare, sunt parcă esenţa morală şi intelectuală a celor doi prototipi ai politicianismului burghez. Pentru mine ei vor rămânea multă vreme vii şi prezenţi aşa cum i-am văzut alaltăseară. Nu mă îndoiesc că multă vreme vor vorbi spectatorii despre acest binom, de-o pildă, în momentul discursului lui Farfuridi (Ion Finteşteanu) când prietenul Brânzovenescu (Gr. Vasiliu-Birlic) cu mâna pe garafă, într-un extaz religios, mobilizează toate capacităţile sale sufleteşti pentru a sluji pe cât îl taie capul jalnica demagogie a amicului său.
Viu şi convingător ne-a purtat prin calvarul încercărilor sale Zoe Trahanache. Pentru ea comedia se desfăşoară pe un meleag foarte înrudit cu drama, de care o îndepărtează cu dârzenie caracterul ei activ şi mintea mai lucidă şi mai cumpănită decât a celorlalţi. Elvira Godeanu, artistă emerită a republicii, dă Zoei acea elasticitate de temperament care, ajutată de un talent bogat şi inventiv, preface aventurile ei într-o acţiune unitară, deosebit de vie pe tot parcursul spectacolului. Ea domină în anturajul său printr-un bun simţ al vieţii practice şi printr-un anumit element de omenesc, cu care este înzestrată. Ştefan Tipătescu - prefectul (interpretarea C. Bărbulescu) se menţine egal şi autoritar până la sfârşit.
Nae Caţavencu, creat pe scenă de artistul emerit Nichi Atanasiu, nu e un antipod al adversarilor săi din lagărul lui Tipătescu, el reprezintă mai degrabă o altă faţă a acestei uluitoare demagogii, care se numeşte politicianism burghez. Contradicţiile lor scandaloase, care au ca mobil lupta pentru ciolanul electoral, se contopesc din punct de vedere al conţinutului moral şi politic. Discursul său arhipatriotic se leagă foarte convingător cu falsificarea iscăliturilor şi cu şantajul întreprins în jurul scrisorii pierdute. În interpretarea tovarăşului N. Atanasiu se afirmă activ şi voluntar această trăsătură fundamentală a eroului.
Cititorii noştri îl cunosc prea bine pe Ghiţă Pristanda, poliţaiul - slugă a celor mari, gata de a se colora după cum cere situaţia. Slugoi faţă de superiori, zbir faţă de cei mici, chinuit de grija pâinii de toate zilele pentru el şi pentru ai săi, el îşi pune toate facultăţile adaptate ale intelectului său în slujba unui ideal: să-şi păstreze pâinea. Corupt, cinic, slugarnic, pitoresc şi comic, el capătă o semnificaţie demascatoare pentru obştea care l-a născut. În orice caz, acestea sunt gândurile pe care ţi le naşte Pristanda al artistului emerit Marcel Anghelescu.
Un rol neaşteptat de specific, de un comism într-adevăr rar este cel al lui Agamiţă Dandanache în jocul artistului emerit Radu Beligan. Dandanache are împerecheat pe lângă comic şi ceva de coşmar, o josnicie sufletească, care pur şi simplu îţi face părul măciucă. Toată firea sa are ceva de reptilă, în care lipsa oricărei licăriri de conştiinţă şi morală se îmbină cu debilitatea mintală şi fizică, cu un instinct subteran al perversităţii. Parcă îl ţine în picioare şi-l animă anume acest instinct, care îl duce totuşi spre ţel cu insistenţă fanatică. Iarăşi ciolanul electoral. Această epavă nici nu bănuieşte măcar că poate exista o consideraţie morală oarecare, în afara interesului său meschin, slujit de murdăria cea mai nelimitată. Acelaşi caz cu scrisoarea de dragoste, cu care se şantajează adversarul, trece de la Caţavencu la Dandanache nu ca repetare întâmplătoare, ci ca o culminaţie zguduitoare a corupţiei şi a decăderii politicianiste. Aici, în rolul acesta parcă, politicianismul burghez nu cere altă dezlegare decât aceea de a fi strivit cu ultimul dezgust.
E foarte greu să te apropii, pentru a-l aprecia, de unul din cei mai trainici şi mai bogaţi eroi ai piesei - Cetăţeanul turmentat. Cred că niciodată nu va fi exprimat pe deplin, de unde vine farmecul nemărginit al cetăţeanului lui Caragiale. De unde puterea emotivă a acestui om parcă mărginit, beat şi abrutizat, în care luminează undeva tare adânc un cuptor extraordinar de cald de omenie, cinste şi chiar o sete nativă de ordine adevărată. Caragiale a contrapus unei galerii bogate de demagogi, tonţi şi speculanţi politici această simplă figură a unui om beat şi într-o măsură ticăloşit. Dar câtă lume, câtă bogăţie contradictorie şi neastâmpărată, câtă sănătate naturală stă învălmăşită aici la un loc cu viciile şi cu inconştiinţa - e greu să pătrunzi. Dar totuşi, vigoarea primitivă a normelor sale etice, dacă se poate spune aşa, ţi-l leagă de suflet ca pe o mare şi sănătoasă nădejde.
Vreau să subliniez că aşa apare el pentru mine. Chiar dacă greşesc, mă bucur de bogăţia amorfă a sufletului său, pe care l-am îndrăgit. Maestrul Costache Antoniu mi-a întărit această concepţie despre Cetăţeanul turmentat. Cred că nu numai eu, dar foarte mulţi spectatori i-or mulţumi pentru aceasta. Nu pot să termin, fără a sublinia momentul, când el o întreabă pe Zoe în ultimul act:
- Să-mi spui dumneata pentru cine votez. Iaca, mai e un sfert de ceas şi se închide alegerea... Eu pentru cine votez?
Mi-au rămas în faţă ochii deschişi către Zoe, singurii vii, cercetători şi chinuiţi în toată faţa abrutizată şi stinsă. Ei, ochii aceştia, care întreabă în ultimele cincisprezece minute, parcă dau viaţă şi sens unui colos neorganizat, în care domină bezna peste sclipirea conştiinţei.
În jurul scrisorii pierdute s-a dezlănţuit furtuna, care a răscolit toată societatea unui centru judeţean, cu pasiunile, caracterele şi plăgile epocii. Ne-am văzut spectatori şi judecători ai politicianismului burghez, demascat de unul din cei mai neînduplecaţi acuzatori ai acestui politicianism, de geniul lui I. L. Caragiale. Am fost părtaşi la o mare bucurie estetică prilejuită de spectacolul adus în Chişinău de către artiştii teatrului "I. L. Caragiale".
Nu ştiu în ce măsură coincid preţuirile mele cu cele ale marelui spectator, dar sunt sigur că sentimentul meu de dragoste şi mulţumire, pe care-l exprim aici, este împărtăşit de toţi.

A.Lupan