Zilele culturii sovietice în România, art."Dezbateri literare fructuoase" de Tatiana Nicolescu, p."Din amintiri" de A.Lupan

Revista "Luceafărul", USR ,Bucureşti	07.11.1964
Zilele culturii sovietice în România, art."Dezbateri literare fructuoase" de Tatiana Nicolescu, p."Din amintiri" de A.Lupan
the original: (460KB)	Author : Nicolescu Tatiana - istoric literar, traducător
updated: 2007-04-16 23:47:35

DEZBATERI LITERARE FRUCTUOASE

Dezbaterile teoretice frecvente, confruntările de opinii cu scopul de a lămuri tot mai profund problemele cele mai spinoase şi totodată actuale au devenit de mult o trăsătură definitorie pentru profilul revistelor literare din Uniunea Sovietică, mai ales a celor de recunoscută prestanţă. Într-un anumit sens tribuna acestor colocvii consacrate destinelor literaturii din diferite ţări şi din cele mai diverse epoci este, în primul rând, revista "Voprosî Literaturî" ("Probleme de literatură"), specializată în cercetări de teorie, istorie şi critică literară. Aici s-a desfăşurat o vie dezbatere asupra unei chestiuni atât de pasionante dar totodată şi de controversate pentru orice specialist în literatură, cum e cea a romantismului. Ce trăsături definesc romantismul? Cum poate fi el considerat: metodă de creaţie sau curent? Sau, poate, amândouă? Care sunt poziţiile metodologice care pot asigura în chipul cel mai eficient cercetarea problemelor legate de romantism? Poate sau nu să fie romantismul circumscris la o anumită epocă istorică? Iată întrebări la care au încercat să răspundă, cât mai complet şi mai convingător, în articolele lor, specialişti de seamă în istoria literaturii ruse şi universale (G. Pospelov, V. Kuleşov, A. Mikeşin, E. Ţoi, A. Gurevici, A. N. Sokolov etc.). Desigur că discuţia în sine comportă reluări şi prelungiri. Atât pe planul metodologiei în cercetarea romantismului, cât mai ales al relevării raportului dintre diferitele forme naţionale ale romantismului (francez, englez, rus, german) şi dezvoltarea de ansamblu a acestui curent pe plan european sau chiar mondial. Dar unele concluzii la care s-a ajuns constituie fără îndoială contribuţii preţioase la studierea romantismului. Astfel e de reţinut distincţia făcută de A. N. Sokolov între romantism - curent literar, determinat de anumite condiţii istorice şi sociale - şi romantismul - ca tradiţie de ordin ideologic şi artistic care a persistat în condiţii schimbate în procesele ulterioare, intrând în noi relaţii cu alte curente şi şcoli literare. Precizări interesante asupra acestei din urmă probleme a adus V. Kuleşov, care - arătând că romantismul depăşeşte în existenţa sa graniţele epocii istorice care l-a generat şi înăuntrul căreia şi-a găsit afirmarea tipică şi de cea mai mare amploare - a subliniat totodată că "reînvierile" târzii ale romantismului în cadrul unor opere literare, a creaţiilor unor anume scriitori, sau pe un plan mai larg, al unor întregi fenomene literare comportă totdeauna modificări calitative.
Probleme estetice de mare rezonanţă, importante pentru dezvoltarea culturii actuale au fost abordate în intervenţiile diferiţilor participanţi la discuţia "Literatură şi ştiinţă" (D. Granin, V. Kaverin, I. Grekova, A. Dneprov, B. Runin etc.), precum şi în opiniile formulate cu prilejul dezbaterii "Colaborarea între muze" (B. Meilah, I. Bondarev, A. Venclova, I. Gherasimov, B. Sarnov, I. Zavadski, M. Romm, I. Selvinski etc.) privind relaţiile reciproce dintre arte (literatură, muzică, pictură), un anumit sincretism al lor, specific epocii noastre.
Un interes susţinut este în mod firesc acordat, între altele, de revista "Voprosî Literaturî", problemelor privind destinele literaturii contemporane, ale literaturii sovietice în primul rând. "Trăsăturile literaturii din ultimii ani" - iată tema care a concentrat pe tot parcursul acestui an privirile unei serii de critici şi de istorici literari sovietici de prestigiu (Z. Kedrina, L. Iakimenko, F. Kuzneţov, A. Marcenko, V. Perţovski, V. Frolov, V. Pankov, A. Bociarov etc). Desigur că această problemă comportă diverse şi foarte variate posibilităţi de tratare, ţinând seama de unghiul de vedere sub care este considerată, ca şi de aspectele parţiale care sunt relevate. E de altfel ceea ce se şi observă în cadrul discuţiei desfăşurată în paginile revistei "Voprosî Literaturî", ce se distinge printr-o multitudine de probleme abordate ; de aceea participanţii la dezbatere îşi fixează fiecare anumite preferinţe şi-şi circumscriu intervenţiile la unul sau la câteva aspecte.
Pentru a preciza individualitatea distinctă a literaturii sovietice din ultimii ani, în comparaţie cu fenomenul literar din anii războiului sau dinainte de război, se cere definirea şi determinarea profundă şi multiplă a raportului epocă-oameni. Cum anume, cu ce modalităţi artistice se realizează imaginea vie a epocii contemporane în tot specificul ei şi cum anume, cu ce mijloace se reliefează eul caracteristic omului făuritor al acestei epoci? Răspunsul la această întrebare nu poate fi simplu, nu poate fi unul singur şi mai ales nu poate fi o reţetă universal valabilă. Unii dintre criticii literari sovietici au înţeles să răspundă la această întrebare, aducând în discuţie specificul literaturii, ca genul cel mai apt pentru a reda în toată profunzimea lor raporturile complexe, dense, variate care se nasc între oamenii sovietici şi societatea în care trăiesc.
O modalitate caracteristică pentru literatura ultimilor ani este, după unii critici, fuziunea liricului cu epicul, crearea unei naraţiuni în care prezenţa liricului, mai mult sau mai puţin accentuată, poate deveni chiar dominantă, realizându-se o proză lirică de care se vorbeşte destul de frecvent cu privire la opere ca ale lui Vladimir Solouhin (Picătură de rouă), Olgăi Bergholţ (Stele în plină zi), Cinghiz Aitmatov, Oles Gonciar, I. Trifonov etc. Criticul Z. Kedrina socoteşte că această "contopire a elementelor epice şi subiective în naraţiune" constituie unul din izvoarele inovaţiei în proza sovietică contemporană, care nu numai că nu infirmă ţinuta ei realistă, dar dovedeşte largile posibilităţi de afirmare nouă, originală a realismului. Subliniind persistenţa acestei proze şi o serie de succese dobândite, în ciuda unor etichetări ale ei ca "modă vremelnică", M. Kuzneţov vede în operele care se înscriu în acest domeniu încercări interesante de a găsi soluţii noi, contemporane, pentru a înfăţişa în chip organic, "destinul autorului şi destinul epocii", de a da o imagine sintetică, în care se contopesc unitar istoria şi individul. "Hipertrofia" prozei lirice este pentru criticii A. Bociarov, B. Sarnov un fenomen logic şi necesar, pe această cale realizându-se căutări noi în literatura contemporană.
"Egocentrismul liric" - cum îl numeşte A. Marcenko - are însă destui adversari. Unora, viziunea subiectivă, personală, "egocentrică" nu le apare suficient de largă pentru a îmbrăţişa în toată varietatea şi bogăţia lui orizontul vast al vieţii contemporane.
I. Grinberg salută renunţarea la lirism din partea unor scriitori socotind că "egocentrismul subiectiv" "a avut repercursiuni păgubitoare asupra creaţiei unor scriitori începători". Considerând că proza lirică a jucat "un rol de seamă" acum câţiva ani, Viktor Pankov afirmă că "exagerarea rolului prozei lirice a însemnat, de voie-de nevoie, renunţarea îndeosebi la tradiţiile epice".
Dezvoltarea literaturii sovietice în viitorul cel mai apropiat cere, după părerea lui V. Pankov "o atenţie mai mare acordată epicului", cu bogatele şi variatele sale resurse.
Pledoaria pentru predominarea epicului capătă la L. Iakimenko o circumscriere care îngustează într-o anumită măsură perspectiva. Iakimenko acordă o preferinţă totală romanului amplu, romanului epopeie, socotind că numai această specie literară poate realiza îmbrăţişarea completă şi profundă a contemporaneităţii şi numai ea poate oferi un tablou social şi istoric viguros şi autentic.
Argumentarea criticului sovietic invocă exemplul unor opere dintre cele mai valoroase apărute în ultimii ani, precum romanele Împotriva furtunii de D. Granin, Vii şi morţi şi Nimeni nu se naşte ostaş de K. Simonov, Marele zăcământ de G. Vladimov etc., ceea ce dă un fundament solid poziţiei pe care se situează. Dar, desigur, nu poate fi vorba de a acorda superioritate absolută prin definiţie romanului, faţă de nuvelă sau schiţă, în genere unei specii literare ca atare faţă de alta. Discuţia în aceşti termeni nu poate duce la soluţii rodnice, întrucât totul depinde de calităţile intrinsece ale unei opere sau alta, nu de apartenenţa ei la o anumită specie şi cu atât mai mult de dimensiunile ei. De altfel, L. Iakimenko manifestă predilecţie pentru romanul de largă respiraţie epică tocmai pentru că vede în el cele mai multe şi mai potrivite posibilităţi de înfăţişare istoriceşte veridică şi socialmente autentică a vieţii contemporane.
Dar tot L. Iakimenko recunoaşte, într-un spirit constructiv demn de reţinut, că antitezele ireductibile nu sunt generatoare de concluzii creatoare : "suntem datori să luăm atitudine hotărâtă împotriva încercării de a canoniza orice fel de specie, de a face obligatorie pentru toţi experienţa unui anume scriitor".
Practica literaturii sovietice din ultimii ani dovedeşte limpede că scriitorii caută să evite tocmai standardizarea, canonizarea unor principii.
Modalităţi variate, originale, se remarcă nu numai în ceea ce priveşte speciile, genurile literare abordate. Ele se pot observa deopotrivă şi când este vorba de definirea personalităţii umane, a destinelor şi a evoluţiilor contemporanilor noştri. Aproape toţi cei care şi-au spus părerea în paginile revistei "Voprosî literaturî" au subliniat ca o latură esenţială a fenomenului literar contemporan din Uniunea Sovietică interesul deosebit manifestat pentru psihologia omului din zilele noastre, citându-se pentru ilustrare multe nume de scriitori, de fapt, foarte diferiţi, dacă ar fi să-i privim în ansamblul operei lor : Oles Gonciar, Iuri Kazakov, C. Aitmatov, V. Koneţki, I. Trifonov, V. Maximov etc. Dar cât de deosebită este în manifestările sale concrete atenţia subliniată pentru lumea lăuntrică a omului sovietic o dovedeşte între altele şi faptul că se invocă tradiţiile unor personalităţi atât de distincte sub acest raport ca Cehov (la I. Kazakov, G. Gorâşin, de pildă) şi Tolstoi (la V. Koneţki, G. Vladimov etc.). Cercetarea profundă a forului interior al omului contemporan este considerată de o serie de critici (F. Kuzneţov, A. Marcenko, V. Perţovski, Z. Kedrina etc.) în strânsă legătură cu aprofundarea şi îmbogăţirea lumii de idei şi idealuri a eroului din zilele noastre şi mai ales cu interesul tot mai puternic pe care el îl acordă problemelor etice în genere şi propriei sale ţinute etice în primul rând. Concretizând aceste observaţii, F. Kuzneţov şi Z. Kedrina vorbesc în deosebi despre lupta împotriva filistinismului, a spiritului mic-burghez ; L. Iakimenko caută să stabilească o legătură între căutările etice individuale şi problemele mari ale umanismului în epoca noastră; A. Kogan subliniază străduinţa literaturii contemporane de a releva ţinuta intelectuală a eroului sovietic din zilele noastre.
În mod logic, înclinarea spre cercetarea psihologiei umane nu se poate realiza în literatura sovietică ocolind sau ignorând coordonatele sociale, făcând abstracţie de concepţia filozofică, de viziunea despre lume a eroilor. Complexul psihologic-social-filozofic e din ce în ce mai pregnant dezbătut, mai des prezent în literatura sovietică. "Pentru ce anume trăiesc oamenii pe pământ - iată o întrebare pe lângă care nu poate trece nici un scriitor serios în epoca noastră" - remarcă, pe bună dreptate, A. Marcenko.
Discutarea sub acest aspect a literaturii sovietice contemporane a dus la o sumă de observaţii şi de consideraţii foarte interesante, privind ipostaze, procedee literare, aspecte din creaţia unora sau altora dintre scriitorii contemporani cei mai reprezentativi. Astfel, V. Perţovski a întreprins o analiză pertinentă şi subtilă a problemei om - natură în creaţia lui I. Kazakov şi a relevat aspectele originale pe care le îmbracă lupta pentru adevăr, dreptate, bine împotriva minciunii, nedreptăţii, răului, pe care o desfăşoară eroii Iui V. Koneţki si V. Maximov.
Desigur că în ultimă instanţă discuţia priveşte definirea eroului însuşi, a lumii lui spirituale şi intelectuale, a calităţilor lui morale şi a profilului său psihologic. Indiferent de atributele personale pe care i le acordăm, ca şi de destinaţia pe care o are în procesul social, eroul literaturii sovietice este în primul rând un om cu o înaltă conştiinţă, un personaj reprezentativ pentru epoca pe care o trăieşte. L. Iakimenko spune cu multă dreptate: «Prin "eroul timpului nostru" eu înţeleg un om care participă în mod activ la procesul social, un om a cărui personalitate exprimă cu maximum de claritate trăsăturile specifice epocii noastre...»
Interesantă şi utila, dezbaterea desfăşurată în paginile revistei "Voprosî Literaturî" este de natură să sugereze şi alte consideraţii, să stimuleze la meditaţie asupra procesului de creştere şi dezvoltare al literaturii contemporane.

Tatiana NICOLESCU