art. "Legământ de credinţă" (G.Meniuc-50 de ani)

Ziarul "Chişinăul de seară", Chişinău	20.05.1968
art. "Legământ de credinţă" (G.Meniuc-50 de ani)
the original: (177KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2006-06-27 13:03:26

LEGĂMÂNT DE CREDINŢĂ

Scriu aceste rânduri, gândindu-mă la biruinţa cinstită a poeziei. Iar când zic poezie, simplific o noţiune mai puţin populară, pe care învăţaţii ar numi-o, poate, univers al viziunii artistice. În aşa ceva intră, cu depline drepturi, şi versul, şi povestirea, şi cunoscutele eseuri ale poetului George Meniuc. Le uneşte pe toate un farmec inedit, ce te cheamă de repetate ori în atmosfera aceleeaşi cărţi, ca în faţa unui tablou, pe care ţi-e drag să-l mai vezi.
În cele mai fireşti pagini ale lui Meniuc domină parcă un ritual de vrăjitor fericit. Fericit nu cu uşurinţă, ci mistuit de o ardere binecuvântată prin care i se înnoiesc fără sfârşit oglinzile fermecate ale harului. Trăirea artistică, meditativ transfigurată, e stihia nemijlocită a fiinţei sale. Realitatea se prinde de capul lui transpusă în metaforă, în jocuri de asociaţii sau răsfrântă sub un unghi de deformaţie bizară, cu adieri de taină. Vorbeşte despre lume ca despre o dumbravă neexplorată, iar tu te apropii, priveşti şi-ţi dai seama că spune drept. Cunoşteai lucrurile într-un orizont plat, la lumina albă a zilei şi, când colo, descoperi că acestea erau aparenţe. Vrăjitorul nu face nimic extraordinar. Îţi pune doar în faţă o prismă a lui care descătuşează pe neaşteptate feţele curcubeului. Iată în ce izvoare de culori se scaldă lumea!..
Şi rămâi legat de realitate cu încă un grad de uimire, cu atât mai vie, cu cât nu tinde nici pe departe la absolutizare. E un mod de a fi al talentului. Te întâlneşti cu încă o refracţie de gând, c-un zâmbet purtător de nostalgie sau cu o suită întreagă de trăsnăi ale unui mucalit duh autohton.
Chiar experienţa adunată şi rânduită după pravile şi ea se trezeşte ca invocată din formule magice, cu contururile purtătoare de nimburi.
Un fapt divers, aflat printre altele, a precipitat în noi câteva doze de orgoliu citadin; era scoaterea din oraş a tramvaiului. Meniuc a scris acea poemă neîntrecută, dreaptă ca o spovedanie de copil, pe care o vei citi oricând, descoperind-o mereu parcă în propria-ţi inimă - «Ultimul vagon». Şi toate celelalte poezii şi proze - poeme ale graiului matern, din cărţile cunoscute: «Versuri», «Poveşti», «Iarba fiarelor», «Caloian», «Cadran solar»... Ele împodobesc la un grad de matură exigenţă literatura noastră moldovenească. Mă gândesc cu un sentiment de reproş la vr-un critic mai pătrunzător, care ar fi obligat să valorifice pentru noi pe de-a-ntregul frumuseţile acestui dar deosebit. În ceea ce numim educaţie estetică am putea desăvârşi multe criterii, urmărind nivelul celor mai bune scrieri ale lui Meniuc, care cer o discretă linişte şi o adâncire meditativă, pentru a fi citite şi preţuite. Şi selecţionate, bineînţeles. Căci a plătit şi el, ca noi toţi (poate ceva mai puţin), o anumită dijmă la vama gustului comun. Dar aici nu prind nici critica cu înjurături, nici lauda cu hărmălaia. Hotărăşte gustul cultivat şi calitatea discernământului.
Avem o mulţime de scriitori neastâmpăraţi, dăruiţi cu glas propriu şi cu frumuseţe recunoscută. Mulţi dintre ei îşi poartă specificul prin lume aşa cum fetele au grijă de alunica de pe faţă - o mai vădesc înnegrind-o cu creionul. Meniuc trece molcum, într-un fel chiar absent, adunat cu ochii pe o lume croită după făptura lui. Mai că nu seamănă cu nimeni. Şi, lucru straniu, îmi pare că nimeni nu încearcă să semene cu el. Mă întreb, de ce? Pentru că nu e cu putinţă. Aici nu se cer dibăcii şi procedee de meşteşug. Se impune o trăire adevărată cu gânduri de multe ori nedumerite şi cu scormoniri, ca un canon de pedeapsă, în necunoscut şi singurătate. Se adună oamenii, cărţile, amintirile, pânzele lui Van Gogh, poezia lui Eminescu, doinele şi baladele venite de prin veacuri. De faţă cu toate acestea, se zbate, confruntându-se permanent, poezia lui Meniuc. Putem intra şi noi încoace, dar nu aşa nitam-nisam. În lumea cunoscută, cărţile sale te introduc ca printr-o uşă de iznoavă, care se descuie numai cu o anumită cheie. E o viziune artistică inedită.
Din relaţii logice, comune, poetul deschide meandre uimitoare cu retrăiri proiectate în adânc. Îmi vine a crede că nici nu poate evada fără primejdii din cruditatea fanteziei. Ar rămâne stingher, ca un prezbit fără ochelari sau poate ca perimatul albatros din poezie, cu care muza lui moldavă comunică uneori. Rânduiala gândurilor şi a argumentelor pentru el se dezleagă nu în silogism, ci într-o spontană şi nealterată emoţie artistică. Vorbindu-i accidental despre culoarea asfaltului, te poţi aştepta la orice salt în poezie;

Perişorul lui -
Pana corbului,
Mustăcioara lui -
Spicul grâului...

Numai că, păzea! Dominanta fantastă, în cazul lui Meniuc, ne va juca o festă neaşteptată. Ai gândi că ea îl izolează, rupându-l din zbuciumul zilei? De fapt îi adânceşte rădăcinile şi le prinde în relaţii vitale, undeva la izvoare. Tematica sovietică imediată se desfăşoară multilateral, trăită şi aprofundată cu un freamăt nestingherit care se comunică în totul cititorului. Logica e subtilizată de tremurul viu al intuiţiei.
Poetul îţi leagă de suflet atitudinile şi stările sale proprii, printr-o virtute superioară a talentului, pe care aş putea-o numi identificarea cu adevărul poeziei. E o contopire deplină a gândului cu visul şi cu naiva credinţă în cuvântul artistic. Cu această virtute răspunde Meniuc la prima chemare a muzelor: se caută pe sine în vălmăşagul uman, caută a înţelege zbuciumul din jur, îndrăzneşte a dibui tainele creaţiei şi ale existenţei.
Vorbesc de credinţa cea de la început, dar n-aş vrea să-i atribui sensul de atitudine deliberată, voluntară. Nostalgia adevărului era ca ceva hărăzit «din naştere», ca un embrion material care avea să-i determine rodul viitoarelor împliniri. Citesc în paginile lui de atunci nişte stranii mărturisiri de adolescent, în care zvâcnesc parcă tâmple cărunte, multînţelegătoare. De pildă:

Fântânile trecutului de cleştar nu seacă.
Nu toate stelele se sparg în copilărie.
Iată-le, străjuiesc cu aceeaşi mare bucurie.
Ascultă-le, bat în amintiri ca o toacă.

Tânărul poet, în vârstă de 20 de ani, ieşit din mahalaua Munceştilor, căuta a-şi limpezi faţa lumii cu opaiţul acela în care credea neclătinat - cu poezia.
Înainta după tremurul acestei lumini. Şi iată-l nimerit în hăţişuri mult mai grele, unde se cereau dezlegate noduri de gând înfiorătoare:

Stranie trecere
Pe drumuri de fier,
Stranie trecere
Sub vânătul cer...

O sută de glasuri răspund: ba mergem!
Invalidul: unde mi-s braţele? Au fost ...
Minerul: vermele beznei e omul ...
Plugarul: ogorul şi ce singurătate...
(«Clasa III», 1938).

Întrebările băteau la uşa poetului venind dintr-o lume de coşmar, în care se întunecau «fântânile de cleştar» ale trecutului. Dar întâlnirea venea nu numai din afară. Era o cumplită dramă a oamenilor, în care poezia cinstită îşi căuta sensuri. Aici nu mai poate fi despărţită metafora de lumea obiectivă. Versul are un grad de intensitate care te zguduie, legându-te de faptele vieţii. De pe acest prag nu te mai poţi refugia în nepăsare.
Oare halucinanta poezie «Şerpii» nu se adresează conştiinţelor ca un semnal de primejdie?

Băiatule care mâi boii pe toloacă,
Azvârle băţul. E un şarpe! Tu nu vezi?!
<...> vorbeşte părinţilor
Că pe coarnele vitelor se zvârcolesc şerpii.
Tot pământul a înnoptat de privirea lor,
Toată pădurea e plină de şerpi.

E imposibil să nu legi acest strigăt cu atmosfera înciumată a vremii, când fascismul pervertea însăşi noţiunea de om şi de civilizaţie. Iată ce se întâmplă, când poetul rămâne consecvent în aderenţa sa la adevărul poeziei! Căutarea i se orientează cu necesitate înspre conştiinţa luptătoare.
Şarada versului devine compas intuitiv. La Meniuc e îmbucurător a urmări înfăptuirea acestei legi. Iată-l în curând la o fereastră de bibliotecă (altă masă de scris nu avea), amestecându-se în tragedia unei ţări depărtate, pe care n-o văzuse nici odată. Lupte însângerate de partizani, sub cerul de nord, prin fiorduri - «Stânca lui Olaf». Ce se întâmplase? Norvegia fusese invadată de armatele hitleriste. Credinţa faţă de poezie dibuia adevărate drumuri omeneşti şi le găsea fără abatere. Se descifrau tainele, izbucnind în viaţă. Ceea ce a fost intuit în zbuciumul adolescenţei ajungea cu tinereţea la primul prag al datoriei. În toamna anului cumplit 1939 poetul intră în organizaţia ilegală a tineretului comunist.
Cunosc literatura antifascistă şi lupta desfăşurată pe atunci de oamenii cinstiţi împotriva războiului care se aprindea. Respect adânc patosul acelei lupte duse direct, pe stradă şi în literatură. Îmi amintesc de alarma dată în faţa coşmarului ce se apropia. Istoria a trecut cu putere zguduitoare, dezlegând cumplite încleştări. Astăzi, reconstituind evenimentele, căutăm locul poeţilor în ele. Între cei încadraţi în acţiune îl ştim şi pe tânărul de atunci George Meniuc. El a dat până acum literaturii sovietice moldoveneşti o serie întreagă de cărţi măiestre, chemătoare, active, în care poziţia cetăţenească e pătrunsă de suflet şi de convingere.
Îmi permit să fac o legătură de consecvenţă între opera sa întreagă şi acea căutare dreaptă, prin care poetul s-a apropiat de oameni, aducându-şi poezia cu credinţă şi cu demnitate la postul înaltei datorii.