art. "Gluma şi adevărul lui Creangă"

Ziarul "Tineretul Moldovei", Chişinău	25.12.1964
art. "Gluma şi adevărul lui Creangă"
the original: (392KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2006-06-27 10:59:03

ION CREANGĂ

1

Încerc a aşterne câteva pagini despre viaţa şi cărţile lui Ion Creangă, aşa cum se cere, după tradiţie, la aniversări.
Dar înainte de a începe, m-am pomenit deodată intimidat de prezenţa dascălului. Iată-l aici alături, cu ochii adânci şi neastâmpăraţi, privind peste umărul meu la hârtia încă imaculată. Zâmbetul de abia schiţat nu exprimă parcă nici o ironie, nici tristeţe; mă încurajează cu înţelegere şi îngăduinţă.
- Haide, începe, doar n-o faci cu gând rău...
Cine mai putea citi ca el în firea încâlcită a oamenilor? Pe toţi îi vedea ca-n palmă, ştiind a-i ocroti şi a-i pune la treabă, întocmai după năravurile şi slăbiciunile fiecăruia. De aceea mă încumet a-i închina aceste rânduri cu nădejdea că el, atoateînţelegător, ar binevoi să-mi ierte îndrăzneala.
A fost un scriitor al ţăranilor. Întocmai ca înţeleptul din basme, atingea cu varga miraculoasă locul anume, unde zăceau tăinuite comorile. Şi în sens istoric el este de asemenea un fenomen al vieţii ţărăneşti. Nu numai pentru că a scris adevărul de foc despre firea şi viaţa satului nostru şi a făcut-o cu dragostea nealterată de fecior credincios. În templul înaltei culturi a vremii el a răzbit de jos, străluminându-i bolţile cu fantezia şi cu înţelepciunea aceea nativă, care de veacuri încălzea vatra plugarilor. Cercetătorii ne aduc mărturii despre tărăboiul stârnit în olimpul literar şi filozofic al "Junimii" la apariţia acestui debutant în vârstă de aproape patruzeci de ani.
Sub ochii uimiţi ai cititorului a răzbucnit, hăulind pe moldoveneşte, o lume nouă, puternică şi neastâmpărată. A apărut în literatură şi s-a instalat cu tărie de fenomen natural, încălcând ceremoniile şi răsturnând îngrădirile canoanelor savante.
Vivace şi cuprinzătoare, s-a afirmat concepţia rurală despre lume nu ca ciudăţenie exotică , ci ca o energie pătrunzătoare în tainele realităţii. Vorbea spiritul autentic al plugarilor humuleşteni, multîncercaţii oameni de la munte, pe care nu-i poate înmlădia aşa-zisa lume bună.
Nu, debutantul nu s-a prezentat ca un fel de "cântăreţ al brazdelor". El întruchipa mai degrabă duhul păgân al satului, poposind cu vigoarea şi experienţa sa butucănoasă la o consfinţită solemnitate a muzelor. Simulând oarecum naivitatea şi uimirea, el totuşi înţelegea bine unde pătrunde. Pasămite, venea nu numai de la brazdă, ci şi din cunoaşterea cărţilor, ademenit de cultura avansată a veacului. A activat şi a scris, dumirindu-se cu discernământ viu în valorile intelectuale ale vremii, precum şi în nuanţele sufletului omenesc.
Cu mii de raze sclipitoare a luminat el locul acela unic în lume, care nu se deosebea prin nimic parcă de alte aşezări carpatice, dar care se numea Humuleşti şi unde în 1837 se născuse copilul de ţăran care avea să devină mai apoi Ion Creangă. Cu el intră în literatură nu "întâmplările picante", ci viaţa autentică a trudiţilor de jos, caractere ca şi al său, plămădite din griji şi încercate de greutăţi. Vorbesc ţărani şi drumeţi neastâmpăraţi care cercetează lucrurile pe faţă şi pe dos, băgându-şi nasul peste tot. Au năravul scormonitor, tipic pentru povestitor şi pentru eroii săi, acel hărţăgos "de ce"? şi "pentru ce"? în faţa problemelor sociale.
Ascultă moş Ion Roată cuvântarea boierului liberal, după ce a participat singur la înscenarea parabolei cu armonia între clase.
Rezultatul?
- "Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare; dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire... Dumneavoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, dar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă...
Iar de la bolovanul D-stră... am înţeles aşa: că până acum noi, ţăranii, am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre..."
Eroii săi judecă şi acţionează cu simţul firesc al libertăţii şi al demnităţii proprii, întocmai cum face ţăranul la semănatul pâinii, în lupta sa cu natura şi în stăruinţa de a scăpa nevătămat din peripeţiile cele mai neaşteptate.
Reamintim caracteristica succintă, formulată de Garabet Ibrăileanu: "Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului ţărănesc între moldoveni; al sufletului omului de munte între ţăranii moldoveni".
Creangă ne cheamă oricând cu farmecul inedit al noilor descoperiri, deschizându-ne fiecare pagină, ca pe o livadă a prospeţimilor şi a sănătăţii sufleteşti, ca pe un izvor fermecat al graiului. Pătrundem în lumea înţelepciunii tenace, percepem ca pe concret zvâcnirile inimii de prieten, credinţa firelor necorupte, respirăm poezia din sufletul norodului. Realismul chipurilor întâlnite şi viabilitatea situaţiilor ne fac această lume deosebit de înţeleasă.
Izvorul descoperit în povestiri şi în Amintirile din copilărie trece nealterat în universul fantastic al poveştilor Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă, Harap Alb, Capra cu trei iezi, Stan-Păţitul... Se zbuciumă obişnuiţii noştri ţărani, cu psihologia lor nedezminţită, aruncaţi de capriciile întâmplării în nişte aventuri supranaturale. Dar şi aici ei rămân fireşti, nedespărţiţi de măsura lor pământească, autohtonă. Povestitorul a turnat conţinutul vieţii reale în fantasticul mitologic sau, mai exact, a descifrat obrazul poporului în ţesătura miraculoasă a fanteziei folclorice. De aceea şi astăzi el stă de vorbă cu noi toţi. În ce casă ţărănească nu ajung creaţiile sale, transmise din gură în gură, de la părinţi la copii? Încă nici n-au deschis abecedarul, dar de acum cititorii de mâine cunosc lumea gălăgioasă şi hazlie, pe care le-a lăsat-o humuleşteanul. Mai apoi, atingând chiar culmile cărturăriei, vor păstra îndrăgitele fantasme ca pe un dar nepreţuit, pentru toată viaţa. Mihail Eminescu e alături de el şi în această preţuire, după cum le-a fost soarta aievea atunci când trăiau legaţi în prietenie, în zbucium şi în creaţie. Mihail Sadoveanu îl cântă cu dragoste şi cu recunoştinţă de învăţăcel.
Mai ales astăzi Creangă îşi ridică ochii neastâmpăraţi spre largul lumii şi, cu hoarda epopeică a eroilor săi, deschide noi hotare, răzbătând spre meleagurile îndepărtate.
Scriu aceste câteva rânduri, simţindu-i alăturea hâtria atotînţelegătoare şi sclipirea ochilor care ştiu a vedea mari minunăţii şi mărunte necazuri. El nu mă opreşte, îmi înţelege îngăduitor stăruinţele: trebuie, n-ai încotro. Numai că nimeni, nicicând, nu va putea povesti despre dânsul aşa cum a făcut-o el însuşi.
Şi eu mă gândesc la nenumăraţi prieteni necunoscuţi, tineri şi bătrâni, entuziaşti, muncitori şi înţelepţi, care vor gusta încă negrăita bucurie de a se întâlni cu el şi cu veşnica prospeţime a operei sale.

2

Spiritul şi opera lui Creangă sunt o expresie sintetică a duhului popular, în ceea ce are el mai sănătos şi mai neastâmpărat. Prin el poate fi descoperită mitologia moldovenească, legătura ţăranului cu natura, coliziile din satul epocii sale, filozofia tradiţională a unui norod de plugari, a cărui primă trăsătură de caracter este înţelepciunea şi optimismul. Creangă este ca un organ viu, prin care poporul îşi exprimă experienţa ţărănească şi bogăţia facultăţilor sale artistice... Cercetezi această lume măiastră, bucată cu bucată, în fiecare zi, sorbindu-i graiul ca pe un tonic, bun pentru împrospătarea gândurilor şi a simţurilor cu care percepi realitatea. Îl citeşti ca şi pe scriitorii antici, uimit de minunăţia de om care ţi se dezvăluie, de la naivitatea primară a copilului până la adâncimea matură a istoriei şi a norodului. Nu în zădar Mihail Eminescu şi l-a ales prieten pentru toată viaţa şi i-a zis în moldoveneşte "bădiţă". Aşa au intrat în cunoaşterea noastră amândoi, unind şi în opera, şi în simbolul prieteniei temeliile autohtone cu orizonturile zbuciumate ale epocii. Creangă a ridicat literatura şi limba noastră literară la un nivel de măiestrie şi plasticitate necunoscut până la el. Expresia sa este cristalul viu al limbii.
Pe mulţi tovarăşi i-am auzit solidarizându-se cu "limba lui Creangă", înţelegând prin asta ceva extrem de accesibil pentru cei ce nu vor să-şi bată capul cu cartea. Zic - limbă mustoasă, ţărănească... Sau mai degrabă - norodnică. În fond ei au în vedere bagajul propriei lor mărginiri, adică o încurcătură amorfă de zicale, exclamaţii şi rarităţi idiomatice. Cât se înşeală asemenea oameni! Autorul Amintirilor din copilărie a atins un nivel de măiestrie şi cultură literară, care se impune cu puteri proprii celor mai rafinate aspiraţii ale universităţii şi academiei. Anume aşa se impune cultura lui, prin extraordinarul simţ al nuanţei, prin gustul ales şi disciplina vie a expresiei. Pe Creangă îl poţi citi numai adaptându-te la muzica unică a frazei sale, tresărind de la verb la verb, de la epitet la epitet, ca la nişte lumini neaşteptate care izbucnesc pe drum, arătându-ţi realitatea în miile ei de feţe. Cine nu tresare atunci când atinge, unul câte unul, aceste nestemate, acela nu va gusta farmecul lui Creangă. Fabula goală, scoasă din modelarea humuleşteanului, e ca o ţesătură obişnuită, pe care s-ar fi putut broda, în borangic, poezia celui mai mândru covor moldovenesc.
Iată un amănunt despre o scoborâre din munţi pe înnoptate.
"Şi ne coborâm noi, şi ne tot coborâm cu mare greutate pe nişte povârnişuri primejdioase, şi ne încurcăm printre ciritei de brad, şi caii lunecau şi se duceau de-a rostogolul, şi eu cu Dumitru mergeam zgribuliţi şi plângeam în pumni de frig; şi plăieşii numai icneau şi-şi muşcau buzele de necaz; şi omătul se pusese pe unele locuri până la brâu şi începuse a înnopta, când am ajuns într-o înfundătură de munţi, unde se auzea răsunând glasul unui pârăuaş, ce venea ca şi noi din deal în vale, prăvălindu-se şi izbindu-se de cele stânci fără voinţa sa... Numai atâta, că el a trecut mai departe în drumul său, iar noi am stat pe loc şi am pus-o de mămăligă, fără apă".
Cel mai necrezut lucru aici, ca şi în toată opera sa, este că nu se simte literatura. Ţi s-a deschis, pur şi simplu, un crâmpei de lume cu pulsaţiile cele mai reale, cu frăgezimi pe lângă care tu singur ai şi trecut nepăsător. Creangă a scos de pe ele numai vălul cenuşiu al aparenţelor, lăsându-te ca să le vezi şi să le sorbi la izvoare, cu toată bucuria şi sănătatea care te leagă de această viaţă. Nu numai faţa lucrurilor, ci şi facultăţile tale de percepere se înnoiesc trezite de magia scriitorului. Te-ai întâlnit cu minunea creaţiei.
La mulţi artişti mari descoperim facultatea aceasta miraculoasă, care ni se comunică şi nouă. Este legată organic de optimismul, omenia şi sănătatea lor sufletească în accepţia populară a cuvintelor. Îl citeşti pe Gorki şi rămâi uimit, cum din lumea searbădă a oamenilor fără nume, pe lângă care toţi trec indiferenţi, el a descătuşat la fiecare pas o sclipire unică în felul ei, o chemare, un chiot, o dramă cu semnificaţii zguduitoare. Toate acestea, fără îndoială, există în natură, dar se reflectă străluminând doar în fericitele conştiinţe creatoare, dăruite cu setea şi cu zbuciumul treaz al vieţii. Aşa e şi cu Ion Creangă. La el totul - şi fabula, şi hazul, şi sarcasmul, şi duioşia, şi filozofia afirmă plinătatea trăirii, bogăţia ei veşnic nouă. E un optimist nu prin concepţie, ci prin firea şi legământul său cu izvoarele vieţii populare. Puteau rămâne în uitare toţi eroii săi: părinţii Ştefan şi Smăranda, bădiţa Vasile, părintele Ion de sub deal, Smărăndiţa, bunicul David, popa Duhu, Oşlobanu şi mulţii ceilalţi. S-ar fi putut să treacă pe lângă ei scriitori rafinaţi, care, preocupaţi de lumea lor specifică, nu i-ar fi reţinut decât în reminiscenţe întâmplătoare.
Marele nostru noroc este că i-a cunoscut şi i-a iubit Ionică al lui Ştefan al Petrei. El singur prin chemare înnăscută, prin misiunea a darului său neasemuit a trebuit să descopere câtă strălucire inedită şi ce viaţă fără moarte pusese natura în aceste chipuri de ţărani. Şi nu numai în ei. Eroii, pe care de când e lumea îi disting trăsăturile suprafireşti, fiind transfiguraţi în fantastică, la Creangă devin cu mult mai tipici şi individualizaţi prin împământenirea lor aici, între ţăranii moldoveni. Hălăduiesc prin meleaguri de basm cu vigoarea crescută din hultoiul preafrumoasei vieţi obişnuite, reconstituită fabulos, în oglinda geniului humuleştean. Sunt fantasticii: Harap Alb, Spânul, Dănilă Prepeleac, fata împăratului Roş, Sfânta Vineri, Ochilă, Sătilă, Gerilă, Flămânzilă, Capra cu trei iezi şi câţi încă...
Spunem uneori realism cum am spune - viaţă. Fiecare nouă descoperire permite un nivel de cunoaştere superior, dezvăluindu-ne aspecte nebănuite ale realităţii. Orice operă cu adevărat populară, legată de soarta oamenilor, lărgeşte şi îmbogăţeşte realismul. O asemenea contribuţie calitativ înnoitoare pătrunde în duhul literaturii noastre cu Amintirile, cu povestirile despre popa Duhu, moş Nichifor Coţcarul, Ion Roată. Fantastica şi ea e pusă în slujba conflictelor, a gândurilor şi a problemelor reale, nu numai omeneşti, dar ţărăneşti - moldoveneşti, din epoca scriitorului. Trăsătura socială specifică a realismului lui Creangă este acel criticism practic ţărănesc, care se afirmă mai ales prin prezenţa în toate acţiunile a însuşi autorului. Stilul este atât de individual, atitudinea artistică atât de activă, încât pentru noi autorul rămâne de faţă, alături de toţi eroii, care, priviţi în ansamblu, continuă Amintirile de la vatra Humuleştilor până în palatul lui Verde-Împărat şi până la porţile lui Scaraoţchi. Precizând, trebuie spus că prezenţa aceasta, care de fapt o primeşti ca o priveghere neostenită, se confundă cu înţelepciunea trează a ţărănimii muncitoare, prin mandatul căreia vorbeşte povestitorul. Sufletul ţăranilor, concepţia lor despre lume, grijile lor în frământările vremii - toate scapără în răsfrângeri neaşteptate sub pana sa.
Prea ne-am obişnuit cu o modestie, uneori prost înţeleasă, de aceea poate că vor tresări unele nedumeriri, dacă voi îndrăzni a spune că anume aceste calităţi fac din opera lui Creangă un document social de caracterul bătrânelor epopei, după care se reconstruiesc epocile şi viaţa noroadelor. A devenit un bun al istoriei şi al vieţii noastre nu numai prin aceea că astăzi cărţile i se citesc în toate satele, în toate familiile, dar şi pentru că trăiesc oral alături de Esopie, de Gruia lui Novac, de Mioriţa, trăiesc prin toţi acei care-i cunosc limba şi baştina. Există în literatură o culme a duratei, pe care a atins-o şi Creangă.
Sunt opere minunate, de mari cuceriri artistice şi filozofice, care pot fi gustate pe deplin de iniţiaţii ce singuri au atins un nivel înalt de cultură. Alte creaţii îşi cuceresc larga popularitate, exploatând elemente de gust comun, nedezvoltat. Participăm şi azi la nesfârşite discuţii asupra criteriului.
Arta autentică întotdeauna ridică nivelul de cultură al maselor, cheamă spre culmi noi, îl îndeamnă pe om să rupă cu rutina, să se smulgă din cuibarul mediocrităţii în numele unor idei şi al unor idealuri superioare. Se afirmă în legătură cu aceasta prioritatea acelor valori, care satisfac gusturile rafinate din ierarhia intelectuală a obştii. Pe de altă parte se obiectează că adevăratul criteriu îl determină nu vârfurile cultivate, fie asta în înţelesul cel mai pozitiv al cuvântului, ci masele largi, poporul truditor în întregime. Pentru unii scriitori titlul de glorie îl dă întâia preţuire, pentru alţii - a doua. Care-i etalonul valabil şi cum stăm cu Creangă în dilema aceasta?
De la Homer încoace s-au dovedit nemuritoare acele opere de artă, care au cristalizat gusturile în adâncime, contopind culminările culturale cu cel mai sănătos şi mai firesc bun-simţ al maselor. Pe Creangă l-au gustat în toată bogăţia şi frumuseţea sa nepieritoare atât ţăranul zilelor sale din Humuleşti, cât şi colhoznicul din Orhei, precum şi rafinaţii cercetători de literatură, care şi-au păstrat simţul vieţii nealterat.
Tipărit în ediţii nenumărate ori transmis oral, fără ştiinţa cărţii, el şi-a câştigat locul acesta în inima şi în conştiinţa întregului popor. Pentru că în negrăitul său farmec uneşte bunul-simţ şi gustul frumosului de la bordei până la academie şi mai sus, înspre culmile mişcătoare ale culturii. În nemărginirea aceasta urcă scara de creştere a poporului şi pe fiecare treaptă Ion Creangă îşi are locul de cinste. El e în casa fiecăruia dintre noi, bun şi proaspăt ca dimineaţa pe care am petrecut-o şi ca cea pe care o întâmpinăm.