art. "Probitatea cetăţenească a poeziei" (sub genericul "Candidaţi la premiile de stat") (~1966)

	~1966
art. "Probitatea cetăţenească a poeziei" (sub genericul "Candidaţi la premiile de stat") (~1966)
the original: (257KB)	Author : Cimpoi Mihai - critic literar, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1991)
updated: 2006-06-27 16:15:44

Probitatea cetăţenească a poeziei
Andrei Lupan: "Legea găzduirii"

Regăsim în această nouă carte de poezie marile teme, pe care poetul Andrei Lupan le-a cântat întotdeauna: cinstirea înaintaşilor, pasiunea arzătoare pentru prezentul nostru, vrednicia omului, munca şi creaţia... Ca şi mai înainte, arta sa îşi păstrează caracterul deschis, de adresare, care presupune mărturisirea spontană, directă, discursul îşi păstrează întreagă acea bărbăţie aspră şi pornirea polemică, de care a dat dovadă atâtea ori. Dar acum, până şi versul publicistic, "la zi", apare într-o expresie mai intelectuală, cu o putere mai mare de condensare a imaginii, forţa sugestiei, a simbolului şi parabolei exercitându-se din plin.
"Drumul de la plug la cosmodrom" îl îndeamnă pe autor să râvnească descoperirea frumosului suprem a spectacolului iniţiat de "marele duh al zilei". Simpla încântare, asociată cu o uşoară exaltare romantică ("Pur şi simplu", "Fată de ţară") ascunde în adâncime substraturi tainice de sensibilitate, o duioşie năvalnică.
Timpul comunist constructiv (înalta lumină a partidului leninist a "fulgerat" "din cremenea acestui veac arid"), "marele duh al zilei" desferecă nesecate energii morale şi sufleteşti: de aici postura romantică a poetului, eforturile de depăşire - prin creaţie (citeşte: ardere incandescentă) a vremii. "De ai fi mereu în munci, pe cercetare, /cu raţiuni fulgerând peste declin/. Din vise plămădindu-te, în fapte,/ fii cuget inspirat, activ deplin./ Sfidând barajul mediocrităţii, /atavicul tabu spre generoasele vocaţii,/ să ardă fără stingere poeţii, /oricând prezenţii,/ făurarii, /adevăraţii!"/. Prin însuşi felul ei de a fi, poezia lui Lupan este major-publicistică.
O modalitate publicistică ingenioasă poate fi întâlnită în poezia "Sfadă" - faptul dezminte absolutivitatea opiniei că promptitudinea reacţiei exclude profunzimea ei psihologică şi emoţională, nota ei individuală. (În paranteză fie zis: poezia ocazională aşa cum o concepea şi o profesa Goethe, rămâne să simbolizeze un deziderat al oricărui poet veritabil). Dialogul poetului cu zugravul, care refuză cinic "frăgezimea veşnic neatinsă", se încheie cu un acord major pornit din sentimentul frumuseţei supreme a pământului: "Îi mulţumesc maestrului Gagarin,/ care mi-a-ntins o mână de-apărare,/strigându-ne din cosmica-i orbită,/ că arde-n curcubee vii pământul,/că-i farmecă pe-nalţii zburători/ cascada infinitelor culori". Mărturia e definitorie pentru o conştiinţă pusă în faţa descoperirii frumosului şi e transformată implicit într-o pavăză a lui ("...conştiinţa noastră să rămână, - îndeamnă poetul, - pavăză a numelui de om"). Oficierea cotidianului răsfrânt în oglinzi mitologice ("Pur şi simplu", "Fată de la ţară") are loc, de asemenea, în lumina acestei conştiinţe, care se manifestă ca centru de gravitaţie al volumului. Deducem de aici existenţa unui demon al dezbaterii intelectuale, al cumpănirii lucide, menită a opera diferenţieri epice. Alături de poeziile ce înclină spre satirizare deschisă (cu exagerări hiperbolice, reduceri la absurd şi detestări vehemente sau sublinieri aluzive), erotica anunţă o pledoarie pentru păstrarea candorilor juvenile, iar câteva arte poetice se rostesc pentru sfărâmarea mediocrităţii, rutinei, inerţiei. Ilustrarea excelentă a eticismului pasconat al poetului o face poezia titulară "Legea găzduirii" - expresie imnică a vredniciei, virtute care - în concepţia populară - simbolizează omenia supremă:

"E din lut, dar e-nţeleaptă
cana asta care-aşteaptă
s-o ridici în mâna dreaptă"

Nostalgia pentru dorurile de altă dată, cu zvâcnirile lor ingenui, pentru "codrul tânăr de demult" obţine o turnură psihologică. Comunicarea juvenială, de natură romantică, cu lumea candorilor are loc pe o treaptă superioară a experienţei, a cunoaşterii senzoriale, ceea ce-i oferă poetului o zonă de seninătate şi-i pregăteşte un teren favorabil pentru o trăire complexă, cu simţurile mereu vii, mereu acordate. Aşteptarea dorului pierdut e extinsă special, permanentizată şi conjugată cu aspiraţia ("Cântec târziu").
Cea mai bună poezie din volum - "Geneză" - aduce o mărturie a limpedităţii spiritului, obţinută, firesc, din trecerea prin "magma zbuciumată" a vieţii, din spectacolul mitologic de murmure, foşnete, pânde, hârjoană şi veşnic neastâmpăr.
Alte câteva poezii, exprimând acelaşi lirism de atitudine, găzduiesc incursiuni polemice în lumea lichelelor, ţipălăilor, semidocţilor, adică o lume care dă curs falselor valori morale. Tonul şi limbajul variază în consonanţă cu aspectele pe care le îmbracă filonul satiric: de la bonomie până la apostrofă. Volubilitatea polemică şi pamfletară afirmată matur în "Răvaş despre nucleul "H" se impune şi aici, continuând dezbaterea epică începută în celelalte poezii. "Păzea!", "Laudă pentru Dominte"; unele miniaturi epigramatice conţin pe alocuri multă vervă subţire şi ironie colorată. Nouă ni se par mai interesante câteva poezii care părăsesc tonul satiric sau umoristic şi prezintă faptele într-o cheie parabolică. Tehnica sugestivă se rezumă aici la o desfăşurare lirico-epică eliptică a unui fapt de viaţă nesemnificativ, care - trecut însă printr-o poantă abia sesizabilă (o constatare finală, mai degrabă) - are sprinţare rezonanţe simbolice ("Piscul de cremene", "Dosnicul final", "Tărchilă", "Dobre şi ţapul", "Râmătoriul", "Comedie"). Transferul de implicaţii ale faptului notat asupra anumitor domenii de activitate umană - iată sursa efectului poetic al acestui grupaj. Faptul oscilează curios între simbol şi anecdotă. Se ştie, însă, că simbolul cere o generalizare adâncă, o ridicare la tensiune a trăirii şi percepţiei; poeziile semnalate acceptă un drum oarecum lateral - cel al figurării alegorice. În orice caz n-avem un complex de sensuri simbolice, ci o singură aluzie simbolică subliniată cu amuzament ("acţiunile" lui Tărchilă sau ale "râmătoriului" îl trimit pe poet la fenomene sociale identice). Viziunea hrănită de la început din aluzii e planată până la urmă de tehnica fabulistică simplistă. Excepţie face poezia "Dosnicul final" - o istorioară parabolică ingenioasă, care răstoarnă, litotic, sensul mitului prometeic.
Un loc oarecum aparte în volum şi-l rezervă poeziile "Plecarea" şi "Vărul Simion". Prima reconstituie atmosfera plecării lui Creangă, văzută ca o expediţie legendară, ca o intrare a unei întregi lumi de basm în veac: "Iată-l gata. Trece pragul/printre cei care-l îmbie./ De-aţi şti voi, ce lume-ntreagă/pleacă azi în drumeţie... ". Din nota narativo-retorică, inocentă la prima vedere, îşi înalţă revelator conturul măreţia lui Creangă: o lume întreagă pleacă împreună cu el (mai corect: prin el) în Eternitate... În cealaltă poezie "Vărul Simion", e preluat un filon, specific al creaţiei autorului, din poezia "Tărăboi": versurile se reazemă pe parfumul "poporanist" al istorisirii, pe anecdoticul crud şi pe picanteria verbală: "Ia mai toarnă un stacan!/Şi răspunde tu, Istrate,/ pentru ce râzi pe-nfundate?/ Poate crezi că n-am dreptate?! Poate ţii cu Bunăparte,/ cu franţuzul cel hiclean?"
Verva de cuvinte, alăturându-li-se, produce neaşteptate efecte picturale, vizuale şi sonore (e prezentă, bineînţeles, şi o notă de exerciţiu plastic): "Răfuieli de ocnă/în stihii mărunte,/ băutura bocnă,/lipsă de grăunte./Le izbeşte-n / goluri/cu hârzobul parcă,/ dând de-a rostogolul/nuci de promoroacă./Droaia zurbagie/ cade pe răchite,/dârdâie urgia/ în scurteici zburlite./ Au zvâcnit la scârte,/au răzbit prin stive,/traiectorii frânte,/zboruri reactive". Tehnica de crochiu e remarcabilă, graţia căutată a imaginii e cultivată evident pe solul poeziei populare. Este interesant de a menţiona, că atunci când poetul acceptă tonul intim, expresia bolovănoasă e exclusă şi înăuntrul poeziei emoţia pulsează urcând şi coborând gamele intensităţii ("Din amintiri", "Dor", "Spre tărâmuri..."). Rezultă din această modalitate o substituire firească a expresiei prin demonstraţie: substanţa emotivă trebuie căutată, nu o dată, într-un complex bine dirijat de declaraţii, invocaţii, constatări, destăinuiri spontane interogaţii adresate sie însuşi sau asociate cu reflecţii ironice în jurul obiectului.
"Pretextul" epic se trădează imediat îndărătul convulsiilor "retorice" ale inimii poetului. Trebuie să regretăm, aici, existenţa unui retorism neacoperit, nesubordonat sensibilităţii, retorism ce coexistă, cum e şi firesc, cu neglijenţa stilistică sau cenuşiul şi amorfitatea cuvântului ("L-am văzut cu ochi parcă puşi de iznoavă./atoatăobştea, în colectiv,/i-am socotit bugetul carboavă cu carboavă/şi l-am numit gospodăreşte - masiv"; "Cu bună ziua pe colină!/În hurtă tinerii glumesc/şi brigadirul poartă-n mână/un instrument gospodăresc").
"Legea găzduirii" îşi propune să ne revele, în sfârşit, o faţă de început a scrisului autorului (1932-1934), marcată, bineînţeles, de stările de spirit, ce poartă reflexe ale unui timp închis în sine, lipsit de careva perspective şi ale unui mediu stând sub imperiul decrepitudinii. Starea fizică şi morală a mediului e desenată cu răceală reportericească, în cărbune ("E jale-n Basarabia de mijloc, - notează poetul în "Arşiţă", - foame-n Basarabia de sud,/parcă-i o ţară stearpă şi deşartă./Priviţi aici, iată Basarabia pe hartă./Stau goale cătunele, /singură ţara,/pustie de viaţă cămara./ Numai nebunele/inimi se strâng,/lan înnoptat de cucută,/şi greu peste ţărâna mută se frâng"). Apare apoi, o culoare caldă, semnificând o aplecare intimă, duioasă chiar, către viaţa secătuită de seve şi cuprinsă, fatal, de nefiinţă: "Tu, viaţă, alături aici/şi suflet la poartă de veac,/pe drumul acestui bugeac,/nimic nu mai cânţi,/nimic nu mai zici?" Indubitabil, apanajul emoţional şi imagistic al versurilor din ciclul "Caiete" poartă amprenta vie a poeziei timpului, dar dincolo de influenţe se pot desprinde accente personale clare: "O, pajură a tăcerii colective,/ ţi-ar zvâcni odată aripile negre/din creştetul miază-nopţii tale?/La soarele zborului tău, /se vor deschide ogoarele aride, /reînviate /din sămânţa gândului şi a trudei?". Recunoaştem în substanţa versurilor pulsaţia unui spirit revoluţionar efervescent, setos de reformări. Mărturie pot sta şi culpele - directe sau indirecte - pe care poetul şi le face frecvent ("...simţindu-mi conştiinţa obeză/în căpăţâna uscăţivă,/cum se prelinge sub meninge"; "Prelinsul cuget, /trândav gând, /răzbi-va unde?/lumina-va când?"), prefigurând afirmarea de mai târziu a unei înalte probităţi civice şi artistice ("Răspunde", "Mea culpa", "Dreaptă agonisire", "Bătrânul poet" ş. a.).
"Legea găzduirii" este, aşa dar, un certificat al unor note inedite ale creaţiei poetului, este o carte de mari înfăptuiri artistice, constituind un moment de seamă în evoluţia liricii noastre contemporane.

Mihai CIMPOI.