art. "De pe măgurile lumii" (despre creaţia lui A.Lupan) (~1964)

Ziarul "Cultura", Chişinău	~1964
art. "De pe măgurile lumii" (despre creaţia lui A.Lupan) (~1964)
the original: (155KB)	Author : Cimpoi Mihai - critic literar, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1991)
updated: 2006-06-27 16:07:02

NOTE CRITICE

De pe măgurile lumii

Grupajul de versuri, publicat de Andrei Lupan în revista «Nistru» N 11, 1964, indică orientarea poetului spre o poezie meditativă, de grave întrebări asupra existenţei. Andrei Lupan are o viziune permanent dialectică a lucrurilor. Senzaţia întineririi alternează cu senzaţia neputinţei realizării unor aspiraţii şi elanuri tinereşti, care mai zvâcnesc sub «tâmple brumării» («Bătrânul poet»). Nostalgiile, mâhnirile, durerile se strecoară în suflet şi se prefac în umbre ale lui, asemenea razei de soare ce se strecoară prin frunziş. Izvorul lor e contradicţia ascuţită dintre îndemnurile creatoare, înălţătoare şi greutăţile împlinirii. Contradicţia e întreţinută de intervenţia timpului, care vămuieşte nemilos totul:

«Gândurile pline se ascund,
Iar tu, covârşit de greutate,
Tragi cu dureri năvoade încărcate
Dar greul cade mut, rămâne zadarnic la fund».

Totuşi, poetul nu-şi priveşte eforturile zădărnicite cu resemnarea, cu care Sisif privea piatra, ce n-a putut-o ridica în vârful muntelui, el adresează timpului o ripostă demnă, în care descifrăm o energică sfidare a puterii lui sleitoare: «De nu m-ai bate, vreme, cu rugina!..» şi «Dă-mi cuvântul viu!/ Lasă-mă, dezleagă-mă să scriu!». Torturat de întrebări obsedante, poetul nici nu-şi închipuie creaţia fără ele. Creaţia implică «plămădirea din vise în fapte», prezenţa permanentă «în munci pe cercetate, cu raţiunea fulgerând peste declin». Mediocritatea e o stavilă, un baraj, «un atavic tabu spre generoasele vocaţii». Incandescenţa, «arderea fără stingere» e condiţia sine qua non a creaţiei. De reţinut ingenioasa asociere a procesului de creaţie, de acumulare a gândurilor cu «condensarea de energii cereşti sub ape, gata să zvâcnească în nemărginire, peste plaurul inerţiei»... Sensul şi rostul creaţiei e în a rămâne mereu «pavăză a numelui de om». («Cu poema pe steag»). E în aceste înfrigurate eforturi de a înţelege şi a defini rostul şi misiunea poetului, conştiinţa trează a noilor cerinţe insistente ale timpului, conştiinţa limpede a chinului istovitor al artei, ca şi a cauzei, pentru care se sacrifică fără menajamente: prosperarea omului. Din poezia «Bătrânul poet» se desprinde discret gândul, că simţirea mereu pâlpâitoare a înnoirii întreţine în fire tăriile, acea miraculoasă «iarbă a fiarelor», ce învinge oboselile creaţiei:

«Vitregă trece ora hodinii,
Dar nu-s oboseli pentru ciudata-i fire.
Apare cu verbul sclipind de lumină,
cu harul năstruşnic al înnoirii».

Având certitudinea destinului şi rostului său, fiind sensibil la nou şi apărând de fiecare dată «cu verbul sclipind de lumină», poetu-şi simte sufletul ba împresurat de «astâmpăr şi tăcere («Ziua pe creste»), ba, trecând nostalgic «pe un meleag surpat în amintiri», unde «la piatra negăsitei întâlniri/ pândesc târziu căinţele haine» («Spre tărâmul care...»), ba îndurerat cu amărăciune, pus în procesul creaţiei, în «încurcături şi dezlegări», ba învolburat, copleşit de «aşteptări târzii», când e invocat vre-un dor tânăr sau «vre-un ecou din codru tânăr de demult». Noile versuri ale lui Andrei Lupan sunt străbătute de un acut, un frenetic sentiment de viaţă, inima poetului e un uriaş receptacol, în care «în devenire viaţa se agită». Timpul e trăit pe deplin, cu intensitate, cu voluptate amplificată, dar şi cu dureri purificatoare, în aşa fel, ca (citez un vers mai vechi) poetul să se aleagă «cu câştigul întreg». «Dorul tânăr», ce răzbucneşte la apropierea iubitei - fie şi prin amintiri - măsoară rosturile vieţii «cu mari şi neplătite datorii» («Din amintiri»). Dezbaterile interioare nu se desfăşoară în mod ostentativ, discursiv, ci cu înfiorări, cu înduioşări, autoironii. De aici, pe de o parte, dramatismul ascuţit al poeziilor, iar pe de altă parte, lirismul vibrant, suav. Lectura lor te face imediat să simţi, cum gândurile înfioară sufletul poetului, îl provoacă la «împietriri», dureri, duioşii, găsesc în el, ca să zicem aşa, lumini şi umbre, recheamă doruri, nostalgii, îndemnuri, - într-un cuvânt, învie «chemările de ieri». Gândurile şi sentimentele comunică între ele, se condiţionează, se întregesc, se află într-o intimă interacţiune. Poetul meditează asupra timpului, îşi pune întrebări («a venit prin câte ere /astă linişte profundă!/ oare eu venii spre dânsa,/ ca spre uşă cu lăcată!»), elogiază frumuseţea, opunând-o «mascării şi minciunii» («Legea găzduirii»), se supune unui examen etic sever («Din ce-i al tău, ridică-te şi trage,/ cu oamenii pe-acest pământ natal»), contemplând natura în mirajele şi facerile ei, se surprinde atras în «enigma genezei» («Şi rostul tău irumpe hărăzit naturii/ lovindu-ţi în sânge cu fulgere treze. /Dispari în enigma genezei,/ răsplămădit şi teluric»).
Mărturisirea sinceră, directă a sentimentului încercat, formularea categorică a unei atitudini etice («Laudă pentru Dominte», «Dreaptă agonisire», «Legea găzduirii»), transfigurarea în simboluri grele de semnificaţii a unor stări sufleteşti («Ziua pe creste»), precum şi a unor fapte de viaţă («Piscul de cremene», «Dosnicul final»), portretizarea unor chipuri negative cu ajutorul observaţiei acide («Tărchilă»,, «Dobre şi ţapul»), descrierea cu nelipsita vervă lupaniană - sunt numai câteva din procedeele artistice întâlnite în grupaj. Varietatea procedeelor favorizează evident o mai pregnantă realizare a ideilor poetice, vădind în acelaşi timp integritatea personalităţii poetului - mereu acelaşi şi mereu altul. Găsim în unele poezii o tehnică poetică enigmatică, care ascunde şi multiplică sensurile, le amplifică în ecouri prelungi sau le reţine ca în surdină. De relevat, însă, că unele crudităţi verbale, unele imagini plasticizate cu exuberanţă («Geneză», bunăoară) îngreuiază receptarea poeziei, fac să apară ceţuri abstracte, în care viziunea nu e de loc limpede.
Adresându-se unor zone sufleteşti, puţin pătrunse şi cercetate, situându-se în lumea marilor probleme ale vieţii (creaţia, lupta împotriva rutinei şi inerţiei, răspundere cetăţenească etc.), Andrei Lupan scrie un vers «pe croiul vremii», vers plămădit deopotrivă din tâlcuri filosofice şi fărâme de suflet, sau cum ar zice el, «năravuri din fire». E o plămadă durabilă. Durabilitatea ei stă în amintitul legământ cu timpul şi cu cel ce «strigă de pe măgurile lumii cu neînduratul tribut al credinţei» - poporul.

Mihai CIMPOI.