art. "Cântarea omului" (despre Ed. Miezelaitis) (1962)

	1962
art. "Cântarea omului" (despre Ed. Miezelaitis) (1962)
the original: (253KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2006-06-27 13:11:15

CÂNTAREA OMULUI

Printre operele majore ale poeziei sovietice se afirmă tot mai larg în atenţia cititorilor cartea de poeme a lui Eduardas Miezelaitis «Omul». Minunata traducere în ruseşte, la care au lucrat o seamă de poeţi bine cunoscuţi, ne prezintă posibilitatea lecturii şi a cunoaşterii apropiate de izvorul original.
Am tresărit surprins la revelatoarea întâlnire cu Omul, în viziunea unui bogat şi generos talent. Şi m-am văzut cu uimire angajat la un greu zbucium al explorărilor în infinitele aspecte, sub care îşi împlineşte firea şi destinul acest rege al naturii. Complex şi contradictoriu, eroic şi tragic, creator şi luptător neînfricat pentru idealurile înalte; în acelaşi timp, ridicându-se însângerat peste atavice crime, egoism, animalitate... Sunt doar câteva ipostaze desprinse din realitatea devenirii umane şi răsfrânte sub ochiul artelor, al poeziei.
Care e tendinţa esenţială a dramaticelor înlănţuiri? Discuţii şi certuri încă mai continuă, deşi problema rămâne irevocabil dezlegată şi pentru istorie, şi pentru filosofie. Geniul omenesc biruie cu fiecare pas al forţelor novatoare. Revoluţia hotărăşte nu numai structura societăţii, ci şi amploarea omului, noua măreţie a capacităţilor sale creatoare. Realitatea erei comuniste îl face stăpân făurar al vieţii, chemându-l la noi datorii şi eforturi. Nu e vorba numai de explorările ştiinţifice în nebănuitele taine ale Universului sau de dominarea conştientă a legilor firii. Vertiginoasele cuceriri afirmă omul în umanitatea principial nouă a epocii. Facultăţile de gândire, de simţire şi de activitate răzbucnesc într-o lumină atotcuprinzătoare, în care poezia le găseşte mult mai vii şi mai bogate. Rupând complexele tiranice care-l diminuau, călcând peste prejudecăţile sociale şi morale, el devine creatorul liber, răspunzător de puterile sale şi de biruitoarea sa misiune. Întruchipează triumful şi bucuria acelei conştiinţe sănătoase, care izvorăşte din activitatea maselor creatoare. Această afirmare a unei valori umane superioare manifestă în perspectivă istorică un aprig potenţial de luptă revoluţionară. E răspunsul categoric şi infinit superior îndreptat contra tăgăduirilor pesimiste din conceptele filosofiei decadente. Omul amplificat, stăpân şi rege al naturii, e contrapus insului rudimentar, veşnic ros de instincte atavice, condamnat la neputinţă şi pierzanie. E confruntarea a două lumi cu valorile lor esenţiale, exprimate în simboluri umane. Afirmarea hiperbolică a forţei creatoare străluminează sensul unic al realităţii noastre, menită a deschide căi noi atât colectivităţilor, cât şi individului.
Le descoperi aceste gânduri cristalizate în imagini de concentrată tensiune filosofică, pe filele poemului lui Eduardas Miezelaitis. Şi, mărturisesc, pentru mine descoperirea principală constă în valoarea evidentă a poeziei, în expresia sa înnoită, care-i sporeşte capacitatea de a mobiliza gândul şi a-l fecunda cu marile probleme ale epocii. Mă mai bucură, ca o biruinţă a poeziei, faptul că gândurile nasc la lectură din emoţia estetică, din înariparea expresiei poetice. Cititorul va contrapune această calitate tezismului demonstrat de o searbădă poezie pretenţios didactică, ce mai apare la noi din păcate. În poemul «Omul» răzbate un suflu de ardere creatoare, un crez filosofic activ, ca o explozie de uimire şi triumf:

N-am liră ca să cânt.
Dar matinale ciocârlii
Zvâcnesc în zbor şi cântă necuprinsul,
Ca o sonoră coardă ce vibrează,
În luptă cu dureri şi bucurii.
De la pământ până la soare-ntinsă.
La limită sensibilă, zvâcnindă,
E veşnică a melodiei strună,
Pământul înspre soare înălţându-l,
În mii de-acorduri proaspete răsună.
(«Lira»)

Pornim pe dimensiunile metaforice ale eroului, să-l cunoaştem în aspectul creator, trezit la viaţă prin neaşteptate acorduri şi melodii. Pentru orientare în dialectica metaforei, pentru ca universul poemului să devină accesibil, trebuie luată ca îndreptar poezia, arsenalul uneltelor ei de explorare. Omul ne apare nemărginit în legăturile sale cu Universul, revelat în adâncimi prin mijlocirea cunoaşterii poetice. Iată mărturia mâinilor:

Mi-s gata mâinile pentru orice redută
a cauzei noastre, cinstită şi dreaptă,
să ridice steagul roşu în luptă,
răniţii din ploaie de foc să-i scoată;
cetăţi să dureze,
s'aştearnă şosele,
şi flori să-ngrijească
ştiu mâinile mele;
şi temniţi deschid
şi pâine frământă,
şi trag, când se cere, în ţintă...
... Cioturi scorţoase de arbori mi-s pumnii -
grei îi ridic cu gest de chemare.
Iată aceste mâini muncitoare
întinse spre toate mâinile lumii,
libere!
Opriţi-vă, păsări, pe braţele mele, -
fie-vă pază în jar şi furtună.
În zori le dau soarelui tânăr cunună,
privighetorile cântă seara în ele...

E o mare plăcere să traduci, oricât ar fi de greu, o asemenea poezie. Aş fi ispitit să-mi ilustrez fiecare afirmaţie cu numeroase fragmente pline de elan şi de farmec poetic. Explorarea lirică nu rămâne descriptivă, de domeniul contemplaţiei, ea devine dinamică, fecundă, determinată de poziţia combativă a poetului.
Sunt poezii despre om şi despre drumul său zbuciumat, despre misiunea omului: «Sângele», «Inima», «Ochii», «Părul», «Gândurile», «Dragostea», «Cuvântul», «Scrumul»...
Sumarul capitolelor poate sugera cititorului acestei prezentări iluzia falsă a unei asocieri de criterii fiziologice. Nimic n-ar fi mai departe de sensul filosofic şi de dinamismul poetic al cărţii. Pagină cu pagină se ridică în faţa noastră un viguros temperament combativ, care pătrunde cu poezia în problemele zilei, în dezlănţuirile sociale, în sensurile destinelor omeneşti. Frământarea poetului surprinde prin ineditul expresiei, prin varietatea sugestivă a imaginilor, care dezvăluie bogatele izvoare ale gândului.
În toate clocoteşte lupta generoasă şi grea pentru cauza lumii noi, pentru infinitele valori ale umanităţii comuniste. Orbita filosofică a poemelor nu desparte gândul de zilele obişnuite ale oamenilor, de frământarea lor terestră. Poetul stăpâneşte sensul realului, pe care-l toarnă în amalgam unic cu meditaţia şi cu transfigurarea hiperbolică. Din hiperbolă versul revine mai setos de concret, legându-şi zborul temerar cu farmecul vieţii practice. Imaginea şi metafora circulă cu ritmul unor sigure valori poetice, care poartă încărcătura plină a gândului activ.
Oamenii vor găsi în ea crezul şi zbuciumul unui poet apropiat, cu o viaţă interioară adânc dramatică şi înălţător lirică. Şi cu viguroase rădăcini omeneşti, ce transmit pulsaţiile nu prin formule, ci printr-o sensibilitate ascuţită a fibrelor intime, printr-o participare deplină la contemporaneitate. «Buzele», «Dragoste», «Femeia», «Daina» sunt încărcate de tensiunea dureroasă a dragostei şi a vieţii, pornită parcă impetuos din legile crude ale firii.
«Omul» lui Eduardas Miezelaitis îşi desfăşură dimensiunile poetice într-un spaţiu în care se înlănţuie şi biruie gândurile, pasiunile şi zbuciumul acela nedezminţit, pe care îl generează viaţa contemporană în aprigă şi omenească înaintare.

See also:

-	Repertoriu -> Biografii, cărţi... -> Note biografice -> Miezelaitis Eduardas (poet lituanian)