art. "Întâlnirea teatrului cu clasica" sub genericul "Un eveniment cultural de seamă" - premiera spectacolului "Sânzeana şi Pepelea" de V. Alecsandri pe scena teatrului moldovenesc

Ziarul "Moldova Socialistă",Chişinău	22.03.1956
art. "Întâlnirea teatrului cu clasica" sub genericul "Un eveniment cultural de seamă" - premiera spectacolului "Sânzeana şi Pepelea" de V. Alecsandri pe scena teatrului moldovenesc
the original: (413KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2006-06-27 10:50:56

ÎNTÂLNIRE CU CLASICA

S-a întâmplat aşa că nimerisem la premieră în vecinătatea unei gălăgioase grupe de tineri de pe la întreprinderile Chişinăului. Felul lor de a reacţiona era cam excesiv de vioi, dar venea ca o completare amuzantă a jocului de pe scenă. Prinşi de duhul piesei, ei se antrenau în replici cu spirit nereţinut, întocmai ca şi eroii pe care-i priveau. Colaborarea aceasta sublinia de minune caracterul popular, democratic al feeriei lui Vasile Alecsandri.
Tinerii de lângă mine nu făceau excepţie în seara aceea. Atenţia activă din sală, furtunoasele aplauze, care întâmpinau şi petreceau eroii, comentariile din culuare - totul dovedea ca teatrul îndreptăţeşte, în sfârşit, o îndelungă aşteptare a spectatorilor. Era, fără exagerare, un spectacol eveniment.
"Sânzeana şi Pepelea", după multă codeală şi tărăgănare, deschide drumul moştenirii noastre clasice pe scena teatrului moldovenesc din Chişinău. Cu atât mai mult ne bucură succesul repurtat la premieră şi susţinut apoi încontinuu, seară după seară. Să tragem nădejde că după acest început colectivele artistice indicate vor populariza din plin dramaturgia noastră clasică, îndeplinindu-şi astfel cea mai firească şi neglijată datorie.
Spectacolul încetăţeneşte pe scena primului nostru teatru o galerie întreagă de eroi fantastici din mitologia moldovenească: Zmeul, zânele, Pârlea, Statu-Palmă-Barbă-Cot, Murgilă, Zorilă şi mulţi alţii.
Romantica şi poezia optimistă a basmului ne însufleţesc încă o dată, făcând să triumfe voinicia, îndrăzneala şi dragostea cu credinţă a tinereţii. E cântată lupta pentru fericire, pentru ţeluri generoase şi înălţătoare.
Efectul este, bineînţeles, mobilizator.
Pe de altă parte, Alecsandri, ca mare artist şi interpret înţelept al tradiţiilor, a pus în eroi spirit realist omenesc, i-a lansat într-o satiră necruţătoare la adresa vârfurilor politice ale vremii. Biciuieşte mai ales moravurile de la curtea domnească. Papură-Împărat, miniştrii săi "cei mai mari gheşeftari" Păcală şi Tândală şi alţii pot aminti câte un nume "istoric" sub fizionomia caricaturizată. I-am recunoaşte alături de primul Hochenzollern al României pe mulţi demnitari corupţi, încărcaţi de medalii şi ordine, care preţuiau tot atât, cât şi onestitatea lor cetăţenească. Replicile bat cu ascuţişul în demagogia regimului antipopular, în pseudodemofilia regală:

PAPURĂ-VODĂ. "..." Şi ce mai face poporul? Nu l-am vazut de mult...
TÂNDALĂ. "..." Nu-şi încape în piele de fericire.

Aflăm lista tarafurilor politice, a căror deviză de guvernare rămâne neschimbată: "Scoală-te de la locul tău, să mă pun eu". Numirile sunt de un pitoresc programatic edificator: "Aristocrat, democrat, burtocrat, pungocrat..." Alecsandri nu angajează lupta directă împotriva celor vizaţi, dar cu un fin simţ al ridicolului le rupe aureola mincinoasă şi-i coboară în rândul nătărăilor de care lumea râde la iarmaroace.
O viziune de esenţă intelectuală face piesa deosebit de apropiată gustului artistic de astăzi. E vorba de interpretarea tipului fantastic. Plăsmuind personaje de mitologie moldavă, poetul le prezintă cu o nuanţă de înţelegătoare ironie, dozând cu subtilitate convenţionalul prezenţei lor în coliziunile mai riscante. Chiar figurile satanice, cum e Zmeul şi Pădureanca, sunt şarjate în măsura sensibilă în care ele nu mai alimentează superstiţia, ci o exclud. Deşi fantastice şi de domeniul feeriei, ele solicită totuşi simţul realităţii.
Poetul ne cucereşte prin înaltul echilibru creator, înrudit cu sănătatea sufletului popular; nu ne sperie cu supranaturalul, ne dezvăluie parcă semnificaţia omenească a folclorului. Exemplul e reconfortant pentru noi cei de azi, care invocăm uneori eroii de basm, cu o seriozitate întunecată, îndemnându-i parcă a provoca groază şi a dezechilibra sufletul cititorului. Interpretarea halucinantă a fantasticului e primitivă. Tradiţiile folclorului şi ale clasicii (Alecsandri, Creangă, Eminescu, Puşkin, Gogol) susţin mereu spiritul poetic sau umorul jovial prin care viaţa acceptă basmul.
Teatrul s-a folosit cu gust de largile posibilităţi ale textului şi credem că a realizat în temei concepţia artistică a autorului. Valorifică bogatul fond satiric, cultivând fără ştirbire atmosfera de basm şi suava poezie feerică. O bună armonie scenică îmbină episoadele de început, cu ţăranii lui Papură-Vodă, cu ceremonia de la curte, cu arătările din pădurea Zmeoaicei şi cu fastul încoronării.
Una după alta stârnesc aplauze scenele de meritat succes: lupta dintre ostaşii lui Lăcustă şi Pârlea, ivirea Zânei Lacului, dansul sub fluier la curtea lui Papură-Vodă, baletul din alba împărăţie a iernii. Deşi executate inegal, asemenea episoade îmbogăţesc spectacolul şi-i ridică efectul poetic.
Păcat numai că în actul al patrulea, la curtea Zmeului, acţiunea prinde a lâncezi, ţinându-se parcă însăilată din verigi disparate. Dar e mai rău încă altceva, ceva ce trebuie prevenit cu un grabnic semnal de alarmă. Spectacolul începe a fi ameninţat de strigoiul improvizaţiei.
L-am văzut încă o dată la a treia reprezentare. Era de acum îmbogăţit cu nenumărate elemente de scamatorie şi destrăbălare. Aşa a mers mai toată scena luptei din actul întâi. Reapare hidoasa rutină a schilodirii textului.
Oare nu se poate găsi un leac de nădejde împotriva acestui nărav compromiţător? Scornirile ieftine, la care unii artişti îs mari meşteri, pot lesne pătrunde într-un asemenea spectacol, anulând concepţia artistică şi degradând cel mai bun efort de regie. Să-l apărăm până nu e prea târziu.
Actorii pot găsi în feeria clasicului nostru nu numai un orizont vast de creaţie, ci şi o înaltă şcoală a expresiei, a disciplinei şi a culturii literare.
Sânzeana şi Pepelea susţin cu o bună sârguinţă linia poetică de bază a feeriei. Alegerea lor pare, însă , să fi fost o problemă destul de grea.
E dificil mai cu seamă rolul Sânzenei. Împletit în ghergheful romantic al basmului, el animă totuşi un obişnuit caracter omenesc. Sânzeana e o fată a realităţii, cu preocupări destul de practice. Pe primul loc e gândul la măritiş, chiar teama de a nu rămâne fată bătrână. Dorinţa ei, însă, nu cade în comun. E ridicată la gradul unui ideal feciorelnic de frumuseţe şi destoinicie. E. Cazimirova trece cu dibăcie prin nuanţările contradictorii, orientând jocul pe făgaşul visului neîntinat.
A. Badaş ni-l apropie pe năzdrăvanul Pepelea, dotat cu îndrăzneală, agerime şi omenie. Până la urmă publicul îl aplaudă, deşi noi l-am fi dorit mai altfel. În viziunea noastră Pepelea ar fi un caracter temeinic ţărănesc, de flăcău moldovean. E bogat ca semnificaţie şi conţinut popular nemijlocit, iar interpretarea sa adecvată are însemnătate principială. Regretăm că pe scenă eroul devine prea monden. Amândoi actorii susţin cu efort dicţia literară corectă, ceea ce în condiţiile noastre nu e puţin şi trebuie remarcat.
Pitoresc şi configurat între toţi e C. Ştirbul - Pârlea-Vodă: un temperament deosebit de dinamic, în care personalitatea actorului străluceşte. E o creaţie bine inspirată. Ştirbul aduce o factură pitorească inedită prin care îşi profilează fiece apariţie. Un simplu gest, bunăoară scoaterea sabiei din teacă, e realizat ca un episod artistic autonom. La fel de împlinită e şi declaraţia de dragoste în faţa Sânzenei şi multe altele. E un succes care trebuie susţinut cu înaltă exigenţă şi cu disciplină artistică. Şi, vorbind deschis, să nu fie ieftinit la gustul aplauzelor rău înţelese. Spunem asta, pentru că spre fine, în împărăţia Zmeului, actul se complace într-un joc global ilustrativ, lipsit de individualitate.
Bine primit e chipul Pădurencei, interpretat de artista D. Darienco. O vedem nu pe Muma pădurii din vechile noastre fantasme, ci un complicat caracter feeric, clocotitor de viaţă. Nu e nici spiritul diabolic, răzvrătit şi opus tendinţelor omeneşti. Pădureanca biruie cu o armă mai de temut - cu sloboda dezmăţată a puterniciei sale fermecătoare. Se joacă, face oamenilor şotii uneori tragice, care pentru ea sunt doar prilej de bucurie despotică.
D. Darienco susţine aici, ca şi în alte spectacole, o cultură scenică salutară. Ea dă rolurilor un nivel de creaţie şi o ţinută literară corectă. Pentru un mare contingent din colectivul teatrului, îndelung lipsit de izvoarele noastre clasice, asemenea elemente ar putea stimula dorinţa de a învăţa şi a creşte.
Cu lungă bonomie bătrânească, Papură-Vodă (I. Leveanu), înstrăinat de sireacul norod, nu face altceva decât să patroneze gheşefturile celor doi şmecheri - miniştrii săi Tândală şi Păcală (interpretaţi respectiv de C. Constantinov şi A. Plaţânda). Prin ei satira devine aprigă, muşcătoare, menţinându-se în relaţiile sociale concrete. Poate că e o dezlegare dreaptă prezentarea miniştrilor într-un singur tip oarecum dedublat, într-adevăr ca în vorba veche: "Ce mi-i tanda, ce mi-i manda". Cu mai multă inventivitate, însă, actorii ar fi putut găsi, cred, câteva trăsături de individualizare, rămânând de-o seamă în interpretarea globală. O anumită forfotă şi grăbire îi face să dea sumar textul peste cap, anulându-i nuanţele şi sublinierile.
M. Apostolov, în rolul Zmeului, reuşeşte să intensifice încordarea dramatică. Jocul e dur şi concentrat. Pare însă că artistul şi eroul, cum se spune, nu s-au potrivit la caracter. Zmeul apare excesiv de întunecat, apropiat de superstiţie. Alecsandri îl face mai omeneşte păcătos, reducându-l uneori la caricatură: se jeluie, de-o pildă, ca un bicisnic, că l-a bătut Sânzeana. Asemenea culori lipsesc, în mare parte, din interpretarea scenică.
Lăcustă - tânărul actor Iu. Hasso - e simpatic în rolul său de ghinionist hămesit. Străluceşte în parodia declaraţiei amoroase şi îşi susţine cu haz alegoria numelui, exagerând uneori epuizarea şi anemia.
Decorurile executate de A. Şubin încadrează şi amplifică frumuseţea feerică, sugerându-ne sensuri adânci şi îndrăzneţe în interpretare.
La sfârşit, o observaţie ce rămâne încă dureros de acută pentru teatrul nostru. Chiar dacă spectacolul "Sânzeana şi Pepelea" e un succes cucerit prin efort colectiv, trebuie spus că se trădează şi aici (mai ales aici) deficitul de literatură al multora dintre artişti. Pronunţarea continuă a fi aproximativă, se înghit încurcate cuvintele şi silabele. Inerţia stilului de amator se menţine degradantă. Deacea ne îngăduim a termina cu îndemnul care nu vine de la noi, ci e strigat zilnic de marele spectator:
- Legaţi-vă mai stâns de literatură, tovarăşi actori! Faceţi ca teatrul nostru să devină o şcoală-model a limbii şi a culturii literare!