art. "Scriitorul şi rubedeniile" (în legătură cu personificarea subiectelor în creaţia literară)


art. "Scriitorul şi rubedeniile" (în legătură cu personificarea subiectelor în creaţia literară)
the original: (115KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2007-04-17 19:51:02

FOILETON

Scriitorul şi rubedeniile

Iartă-mă, că adopt un limbaj alegoric şi insinuant. Ştiu că asta nu-i bine. Dar tema în care mă afund este aşa de încurcată în detalii concrete, încât pentru a o limpezi trebuie să operăm cu o sumă de generalizări şi tipizări. De când e lumea lume, poeţii au scris la persoana întâi, consfinţind aşa numitul erou liric. Scrie «eu», dar se înţelege: tu, el, noi, voi. Poeţii au scris şi despre rudele lor: copilul, fratele, mama, tatăl. Citeşti şi dacă nu tu, apoi altul ori alţi zeci şi sute, tremură de emoţie şi retrăiesc drama ţărănească a «Mamei» lui Coşbuc. Poezia aşa cum este e scrisă despre noi şi despre mama care în trecut a justificat simbolul uman: mater dolorosa.
Scriem şi noi, poeţii zilelor de azi, versuri, care nu dezmint, dar justifică şi continuă aceste tradiţii. Dar uneori trecem măsura, sărim, cum se zice, dincolo şi atunci lucrurile se întorc pe dos. Vezi că stă scris «eu» ca la Maiakovski de-o pildă, dar nu poţi citi: noi, tu, el, voi. Dar se impune a citi anume invers:

«Eu» dar nu «tu».
«Eu» dar nu «el».
«Eu» dar nu «voi».
«Eu» dar nu «ei».

Nu tu, nu voi, nu ei, dar eu şi numai eu. E vorba despre protestul împotriva anilor grei de ocupaţie? Poetul nu-ţi insuflă că a fost o luptă dusă de norod, de feciorii buni ai norodului, cu care te poţi mândri şi tu. Nu-ţi insuflă că tu ai dreptul să te mândreşti de tăria acestei lupte, dar îţi strigă prin sute şi mii de versuri că el, anume el, Vasile Sălcaţi, este acela, care a făcut lupta asta. Tu, cititorule, nu te mândri cu ea, tu citeşte şi fii umilit, pentru că Vasile Sălcaţi a luptat, dar nu tu. Slujeşte aceasta educaţiei tale, cititorule? Nu. Ea te desconsideră pe tine; slujeşte reclamei lui Vasile poetul. Citeşte poemul şi vezi, că toţi eroii înzestraţi cu un mic rol de luptător s-au învârtit de fapt în jurul lui Vasile. Inima era el, pârghia era el, luptător era el, ceilalţi au fost un fel de anturaj pentru evidenţierea poetului. Un asemenea erou liric nu este de domeniul tradiţiei literare, este de domeniul lăudăroşeniei personale. Ia opera şi vei vedea, că nemulţumiţi cu atâta, unii poeţi îşi aduc pe scena istoriei toată familia de la bunei până la cumnaţi şi fiice şi surori. Nu este obijduită nici nevasta cu neamurile ei. Începând de la revoluţie şi mai departe, până în zilele noastre, toate evenimentele mari s-au pregătit sub conducerea directă ori cu participarea hotărâtoare a neamurilor literare. Vrei să ştii cum a fost în 1905? Bunelul meu a hotărât aşa şi aşa... Şi urmează povestea.
Vrei să afli, cum a fost în anul 1924? Eu şi cu tata ne-am dus acolo şi am făcut următoarele. Luptele din ilegalitate? Eu şi cu nevasta mea n-am mai putut răbda... Am chemat muncitorii şi le-am zis...
Dacă i se pare poetului, că asta nu e de ajuns, că nu e prea transparent, cum s-ar zice, el introduce pe ici-colo numele şi elementele concrete autobiografice, pentru ca cititorul să nu se înşele. Se subliniază, că nu e vorba de norod, da e vorba de ceea ce «am făcut eu cu tot neamul meu», pentru soarta voastră, a păcătoşilor. Nu mai vorbim de unele dedicaţii, care anume subliniază cu limpezime totală, că nu de norod s-a îngrijit poetul, dar de slujirea devotată faţă de nevastă şi copii, cărora le închină, nici mai mult nici mai puţin, decât «tot suflul» muzei sale. Dar ce rămâne atunci pentru noi? Când citeşti aşa ceva, te cuprinde obida şi pentru tine şi pentru poetul tău. Oare nu vede el, că asta este o umflare a persoanei sale, mai rea, decât narcismul vechilor ultraindividualişti? Nu simte cât duh filister egocentric şi câtă fudulie faţă de oameni dezvăluie această atitudine?
Îţi vine să oftezi, rugându-l: Scrie, tovarăşe, despre vreme şi despre oameni, despre cei care fac istoria şi te citesc pe dumneata! Nu împinge eroul adevărat dincolo de cadrul istoriei, nu alunga din scenă oamenii iştea, ca al de noi, şi nu te desena pe dumneata peste toată zarea vremurilor. Doar cititorul sovietic a crescut, el înţelege ce este eroul liric şi ce este reclama familiară, sau mai bine zis monopolul de familie asupra istoriei. Istoria o face norodul.
Înţeleg, că ai vrea să strigi: Nu vorbi în doi bobi, spune lămurit despre ce e vorba. N-o pot spune mai lămurit. Aşa cum spun îmi pare că e cel mai lămurit. Pentru că nu e vorba anume şi numai despre Vasile. E vorba de o meteahnă cu tendinţe de molipsire.
Mai ieri apăruse în proză, unde se scria cam tot aşa. Puteai întâlni povestiri lungi, în care autorul se stăruia să te convingă că nu se ştie ce ar fi fost cu revoluţia, dacă nu era el cu vărul său şi cu ucenicul lor Vasile Ivanovici Ceapaev. Şi când credeam, că un anumit nivel de maturitate a literaturii noastre ne-a izbăvit de această lipsă de modestie, am descoperit cum ea se cuibăreşte în stihuri. Apar hărţuieli personale, mai jos de nivelul unor înjurături cinstite, apar mai ales acele insistente autoreclame familiare.
Arma scriitorului este condeiul. El trebuie s-o folosească din plin, dar nu trebuie să facă abuz de încredere. Dacă i se tipăreşte versul, el trebuie să simtă toată marea răspundere a acestui fapt. Versul trebuie închinat oamenilor direct, deschis, fără echivocuri, fără ascunzişuri. În ce priveşte popularitatea şi slava numelui propriu, care, trebuie s-o mărturisim, ne este dragă, pe bună dreptate, apoi aceasta se capătă prin trăinicia şi slujirea socială a poeziei noastre.
Fiecare avem verişori, nevastă şi cumnaţi, dar dacă i-om pune pe ei în fruntea revoluţiilor, atunci ce te faci cu adevărata istorie, pe care o învaţă în şcoală copiii? Ne-ar sta bine nouă, scriitorilor, să le încurcăm învăţătura? Ce ar zice aceşti copii, dacă le-aş povesti de-o pildă, că revoluţia franceză a fost făcută de bunelu-meu?
Nu m-ar lăuda de loc.
Şi ar avea dreptate.

Andrei LUPAN.