art. "Stimă faţă de trecutul nostru muzical" (despre istoria muzicii moldoveneşti)

Ziarul "Moldova Socialistă",Chişinău	17.03.1954
art. "Stimă faţă de trecutul nostru muzical" (despre istoria muzicii moldoveneşti)
the original: (249KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2006-06-27 10:45:23

OBIJDUITUL PATRIMONIU MUZICAL

La început mă gândeam să propun editarea unor cântece auzite mai demult, care încep a fi date uitării. Dar, pornind de aici, m-am pomenit degrabă în faţa unui tablou foarte trist. E vorba în general de moştenirea noastră muzicală clasică şi folclorică. Întrebaţi-i pe specialişti ceva din istoria asta; sunt sigur că primul răspuns vă va pune pe gânduri. Se afirmă că altădată n-a fiinţat o cultură muzicală în Moldova; nu cunoaştem nici un material, nici un cântec, nu mai vorbim de lucrări mai mari ale compozitorilor din trecut.
E drept asta? E cu putinţă ca un popor atât de înzestrat, cu o cultură scrisă de multe veacuri, să rămână fără glas în istoria culturii muzicale? N-am făcut noi aşa, că în loc să valorificăm moştenirea noastră muzicală i-am ascultat pe lipsiţii de răspundere, care o neagă? Suntem convinşi că anume aşa e. Din comoditate, pentru justificarea unei trândăvii cronice în muzicologie, a fost născocită formula jignitoare: "nu-i nimic" ori "nu-i al nostru".
Multe probleme arzătoare de domeniul istoriei noastre culturale mai zac împotmolite în această inerţie. Şi totuşi avem organizaţii solide, chemate direct a purta răspundere de starea lucrurilor. De exemplu, Uniunea compozitorilor din Moldova... Ce-a făcut ea până astăzi, pentru ca să redeie poporului valorile create de compozitorii talentaţi din trecut? Nu din organizaţia asta porneşte oare suflul rece şi sterp al tăgăduirii? Au combătut cândva compozitorii noştri nihilismul în muzică? Au ridicat din uitarea anilor barem câteva cântece, simfonii ori alte creaţii similare, să le auzim interpretate la concerte? O spunem cu mare părere de rău că ni-i cunoscut numai absenteismul şi indiferenţa necuvântătoare a numitei organizaţii. Vreun fapt pozitiv de apreciere şi valorificare nu cunoaştem.
Dar Radio-Chişinău a transmis cândva măcar o singură piesă din moştenirea aceasta? Redactorul de aici al obligaţiilor muzicale, întrebat, ne-a răspuns textual: "Nu înţeleg, despre ce vorbiţi? Ce moştenire? Parcă noi avem vreo moştenire muzicală?" Cum vedeţi, răspunsul e făcut din mai multe întrebări deopotrivă de amare. Ce să mai vorbim atunci de felul cum propagă dumnealui "un ceva" despre care nici n-a auzit?
Ne-am adresat la Filarmonica de Stat, mărturisesc, fără prea mare entuziasm. Aici, auzind ce ne interesează, tovarăşii s-au mirat foarte şi au pomenit două nume: doi oameni în floarea vârstei, cărora le putem dori sănătate şi succes, dar nicidecum nu-i putem socoti de domeniul trecutului.
Batem acum în uşă la Ministerul culturii, încredinţaţi că aparatul şi organizaţiile lui competente vor ajuta la elucidarea problemei. Doar moştenirea muzicală nu este o afacere personală a cuiva, ea aparţine poporului, este comoara culturala de care răspunde nemijlocit departamentul respectiv. Dacă ar răspunde...
La Conservatorul de Stat din Chişinău se predă o asemenea materie - "Istoria muzicii moldoveneşti". Cursul este pregătit şi susţinut de către tovarăşa Lidia Axionova cu putinţele proprii şi, probabil, cu destule nedumeriri, pe care lectorul singur nu le poate dezlega. Totuşi, se predă un astfel de curs. Cum pot fi atunci scuzate răspunsurile primite din partea specialiştilor? E vorba doar de cele mai elementare cunoştinţe din istoria artei lor.
Nu suntem deloc indicaţi a face dăscălie în materia aceasta. Dar, consultând bibliotecile şi vorbind cu unii tovarăşi competenţi, am adunat câteva date care, cel puţin în principiu, contrazic nihilismul şi cheamă la reconsiderarea uitatei moşteniri.
Aproape cu 260 ani în urmă, universalul învăţat Dimitrie Cantemir, găsindu-se ostatic la Poartă, a devenit un autodidact muzical de mare autoritate. Deşi pe atunci depărtat de Moldova, el afirmă totuşi un nivel de cultură şi în tradiţiile melosului nostru. Cantemir, care era şi un compozitor recunoscut, ne-a lăsat însemnări despre cântecele şi despre jocurile moldoveneşti, despre elementele vechi de ritual şi teatru popular.
Ca şi literatura, arta noastră muzicală are tradiţii vechi progresiste. Compozitori moldoveni şi bucovineni au intrat în fondul ei clasic. De asemenea, nenumărate cântece populare circulă într-o formă sau alta la noi şi la noroadele vecine. E o bogăţie naţională, pe care trebuie s-o valorificăm cu demnitate şi s-o dezvoltăm în istoria noastră contemporană. Să începem, bunăoară, cu ce e mai uşor, cu compozitorii veacului trecut. Sunt figuri cu care ne putem mândri. Unul dintre cei mai de seamă este Gavriil Muzicescu, născut la Ismail, unde a învăţat, a lucrat şi a organizat corul local. Termină, ca stipendiat al statului, Conservatorul din Peterburg. Concertele sale s-au bucurat de preţuire înaltă la Moscova, la Petrograd, la Kiev.
Relevăm de asemenea pe fraţii Burada, pe soţii Asachi.
Mai ales trebuie popularizat marele Ciprian Porumbescu, cunoscut şi iubit atât la noi, cât şi între masele largi din Bucovina, din sânul cărora şi-a sorbit izvorul vieţii şi al cântecului.
Răsfoim o carte apărută la Moscova în 1953 - "Corurile ruse şi conducătorii lor", unde un loc important i se dă lui Veaceslav Bulâciov. Or, timp de 20 de ani Bulâciov şi-a desfăşurat activitatea bogată la Chişinău, altoind tinerilor moldoveni dragostea faţă de cultura muzicală rusă. Organiza coruri, preda muzica la conservatorul local. Oamenii mai vârstnici cunosc multe talente asemănătoare care, din păcate, pentru muzicologii şi compozitorii de azi tac necunoscuţi. Faptul nu ne face cinste de loc.
Suntem convinşi, că avem de biruit aici nu atât greutăţi de ordin ştiinţific, cât mai ales inerţia şi nepăsarea.
Mai pomenim încă de un fapt simptomatic. E vorba despre opera contemporanilor noştri Ştefan Neaga, Constantin Zlatov, Nicolai Ponomarenco şi Eugen Coca. Am avut nenorocul să-i pierdem în ultimii ani, cu mult prea devreme. După moartea lor se întinde un gol tragic în viaţa muzicală din republică. Cine poartă grijă de moştenirea lăsată de ei? După câte ştim, până astăzi nimeni n-a făcut nimic. Constantin Zlatov, ucenic al lui Alexandr Glazunov, preţuit autor de cântece şi simfonii, e aproape cu desăvârşire uitat. Extrem de rar mai auzim câte ceva din opera bogată a lui Ştefan Neaga, deşi creaţiile sale pot fi încadrate cu drept cuvânt în patrimoniul nostru clasic. Aceeaşi nemeritată uitare apasă asupra lui Nicolai Ponomarenco, acoperă memoria lui Eugen Coca. Demult era vremea ca opera lor să fie strânsă şi editată în cărţi aparte, în întregime. Nu este oare aceasta pentru compozitorii noştri o datorie de conştiinţă, care întârzie să se împlinească? Poporul vrea să cunoască frumuseţile muzicii sale, să le vadă tipărite, să le audă executate de către orchestre şi ansambluri calificate. Să le valorificăm acum, fără amânări, ca pe un bun naţional, de valoare unică.
Şi nu numai atât. Ne întrebăm, ce s-a făcut cu manuscrisele, cu zecile de fragmente, cu bucăţile răspândite pe pagini volante, care desigur au rămas după moartea autorilor. E o condiţie elementară de cultură, subliniată de Gorki, aceea de a cinsti moştenirea culturală şi de a o păzi ca pe ochii din cap. În republică până acum nimeni nu se ocupă cu strângerea şi păstrarea manuscriselor. Nu demult, pentru a reconstitui ceva din opera unor scriitori dispăruţi, a trebuit să răscolim pagină cu pagină arhivele şi bibliotecile din Moscova. Mai toate manuscrisele s-au pierdut şi deocamdată n-avem mari şanse să le găsim. La fel de primejduite rămân creaţiile compozitorilor despre care vorbim. Cine răspunde de asta? Deocamdată nimeni.
Se cere o măsură înţeleaptă de stat, care să dezlege problema în complex, aşa cum s-a făcut demult în republicile frăţeşti. Să ne aliniem cu ele în realitatea frontului cultural.
Multe se pot face prin iniţiativa trează şi participarea înţeleaptă a oamenilor sovietici. Trebuie trezită răspunderea la Uniunea compozitorilor, la Cârmuirea artelor, la Institutele de istorie, artă şi literatură.
Căci există o istorie a muzicii moldoveneşti îngropată în nepăsare. Ea numără mai multe veacuri şi cuprinde valori populare nestemate, fără de care noi am rămâne cu mult prea săraci.
Să luminăm cu înţelepciune izvorul melosului naţional şi să chemăm bucuria prietenilor, ca să-l asculte.
Pentru că cine nu-şi preţuieşte patrimoniul părinţilor, rămâne lipsit de încrederea şi de stima oamenilor.